Interviu acordat Mediafax - 19 noiembrie 2006

 

Emil Constantinescu: "In Romania, perioada de tranzitie postcomunista s-a incheiat"
 

Reporter: Au trecut zece ani de la victoria dumneavoastră în alegeri. Privită retrospectiv, care este semnificaţia schimbării produse atunci?

Emil Constantinescu: Toate volumele de analiză politică, socială şi economică publicate în Occident, precum şi enciclopediile marchează deja data de 17 noiembrie 1996 drept prima transformare democratică a României, prima instituire a unui regim complet democratic după 60 de ani de totalitarism în România şi o bază pentru punerea în aplicare a unei viziuni şi a unui proiect pe care le-am imaginat şi pe care am fost în stare, cu sprijinul poporului român şi cu ajutorul conştient sau uneori aproape inconştient al clasei politice, să le duc într-o fază în care n-au mai putut să fie modificate, astfel încât după schimbarea din 2001 noua putere le-a adoptat continuându-le pe liniile lor principale.

Rep.: După 1994 a existat un consens privind imperativul integrării euro-atlantice. Mai vedeţi un obiectiv capabil să unească actuala clasă politică?

E.C.: Între 1992 şi 1996, integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană au fost acceptate ca ţeluri mai degrabă teoretice, dar, din păcate, nu şi ca obiective istorice capabile să genereze acţiuni practice care pretindeau, de multe ori, efecte sociale negative pentru care clasa politică la putere trebuia să-şi asume responsabilitatea. Noutatea care s-a întâmplat după 1996, după alegerea mea ca preşedinte, a fost tocmai acceptarea reformelor efective şi a preţului acestora. În prezent, opinia publică este poate în măsură să înţeleagă ce am vrut să spun în balconul Universităţii, la 17 noiembrie 1996, în faţa unei mulţimi enorme, spontan adunate, că a sosit timpul ca să nu se mai sacrifice poporul, să se sacrifice şi conducătorii. Acest preţ trebuia însă asumat dinainte. Mi-am conceput toată activitatea nu numai în ideea că nu voi mai avea un mandat, ci în ideea că în România e mai multă nevoie de un reper moral decât de un preşedinte. Cred că ceea ce s-a întâmplat până în prezent m-a confirmat în ambele sensuri, atât pentru faptul că preşedintele Ion Iliescu, în al doilea mandat, a fost un şef de stat care a continuat aceste proiecte, deci pe Istoria mare a României a fost un bun preşedinte al României, cât şi pentru faptul că ducem în continuare lipsa de repere morale, pentru că în psihologia colectivă şi individuală se confundă încă respectarea legilor şi a instituţiilor cu slăbiciunea, iar cinstea cu prostia.

Rep.: Aţi fost primul preşedinte care a condamnat oficial comunismul. De ce nu a avut impact acest demers, fiind nevoiţi astăzi să discutăm despre acelaşi lucru?

E.C.: Am dat o declaraţie oficială de condamnare a comunismului, care a fost publicată în presă, în care ceream Parlamentului şi Guvernului să ia toate măsurile practice care decurg din acest gest. În acel ceas, opinia publică nu era pregătită să reacţioneze. Şi, retrospectiv, se poate aprecia că în mod justificat. Pentru că astfel de acţiuni care generează o tulburare a societăţii şi uneori chiar o traumatizare se pot face eficient doar pe un fond de stabilitate. România în care am fost eu preşedinte era o zonă a crizelor extrem de grave, a celor mai grave crize prin care pot trece o ţară şi un popor. Prin jocul unor forţe interne sau externe, România risca să-şi piardă independenţa, suveranitatea,  unitatea, şi mă refer în special la Transilvania, putea să cadă pradă unui război civil interetnic, era ameninţată de tentative de lovituri de stat, amintiţi-vă mineriadele. De asemenea, România putea să piardă pacea, pentru că la graniţa noastră s-a desfăşurat un război. Şi, în sfârşit, chiar în momentul în care am fost ales preşedinte, România se afla în situaţia de crah bancar. Acelea erau problemele României!

În strategia pe care mi-am făcut-o, dar pe care n-am comunicat-o societăţii româneşti, pentru a o proteja, am făcut o ierarhizare: în prim plan au fost problemele stringente ale prezentului, în plan secund s-a aflat pregătirea viitorului pe termen lung al României şi, abia în al treilea plan,  soluţionarea problemelor trecutului. Destinul a făcut în aşa fel ca, în mod aproape miraculos, la limită, să pot rezolva crizele majore.

Acestea au fost situaţii speciale. În prezent, ne aflăm în situaţie de creştere economică pe care nu numai că nu o poate contesta nimeni, dar este recunoscută de FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, condamnarea comunismului în urma activităţii unei comisii poate rămâne un simplu exerciţiu teoretic sau de propaganda, dacă nu este însoţită de perceperea de către opinia publică a distincţiei esenţiale între nomenclaturişti, activişti şi membri de partid. Pentru că această confuzie deliberată, pregătită încă din decembrie 1989, a stat la baza manipulării opiniei publice româneşti.

Dacă această confuzie nu va fi eliminată, ea va perpetua situaţia haotică pe care o provoacă şi CNSAS care amestecă dosarele ofiţerilor de securitate, ale informatorilor şi colaboratorilor, cu cele ale urmăriţilor. Subliniez că, în ambele domenii, această confuzie este deliberată şi are scopul de a-i exonera de responsabilitate pe cei vinovaţi de crimele politice, economice şi sociale pe care regimul comunist le-a înfăptuit în România timp de aproape jumătate de secol. La rândul său, această obscuritate explică de ce oligarhia securisto-comunistă este mai puternică ca în orice altă ţară fostă comunistă din Europa Centrală şi Răsăriteană.

Rep: În acest context, consideraţi că este necesară o lege a lustraţiei?

E.C.: Legea lustraţiei nu poate decât să fie subsecventă acestui demers. Condamnarea comunismului se raportează la o valoare generală: adevărul. Ea nu implică însă o altă sancţiune decât pe cea morală, care se manifestă exclusiv prin oprobiul public. Gestul este însă necesar ca punct de plecare pentru o dezbatere bazată pe fapte şi nu pe păreri generale care poate să ducă la o lege a lustraţiei pe de o parte, iar pe de altă parte la o lege a recuperării uriaşelor sume de bani pe care reprezentanţii oligarhiei securisto-comuniste le-au sustras din avuţia naţională.

Rep.: Lista lui Turcu a agitat recent opinia publică. În timpul mandatului dumneavoastră se vorbea despre "lista lui Severin". Această problemă a fost analizată la vremea respectivă de CSAT, apoi nu s-a mai aflat nimic.  De ce?

E.C.: Nu era nimic de aflat. Era vorba despre o listă de agenţi străini. Aceasta a fost transmisă, la cererea mea, de către domnul Severin, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi, prin hotărârea acestuia, a fost dirijată către serviciile de informaţii intern şi extern. În mod firesc, pentru că pentru cunoscătorii realităţilor din lumea spionajului nu există alte dovezi decât schimbul de spioni. Răspunsul a fost negativ, şi sigur că acea listă a devenit un document secret, pe care eu nu îl pot dezvălui. Consider însă că s-a acordat o importanţă exagerată acestui fapt, care a provocat şi o victimă colaterală în persoana lui Adrian Severin. A fost o pagubă pentru politica externă românească pentru că Adrian Severin a fost un foarte bun ministru de Externe. Dar, sub presiunea Partidului Democrat al cărui membru era, şi care a ameninţat inclusiv cu ieşirea din coaliţia aflată la guvernare, nu am putut lua altă decizie.Discuţia aceasta are o singură importanţă astăzi, iar morala îi priveşte pe cei din zona politică, oficială să nu facă declaraţii fără acoperire.

Rep.: Preşedintele Traian Băsescu a inclus corupţia printre ameninţările la adresa securităţii naţionale. Dar şi în mandatul dumneavoastră, CSAT s-a concentrat asupra problemelor legate de crimă organizată şi de corupţie, după cum arată un comunicat al instituţiei din 17 august 2000. Vorbeaţi atunci de "infracţiuni care au adus mari prejudicii siguranţei naţionale şi ţării", cu referire directă la sistemul bancar, petrol şi flotă. S-a concretizat acest efort?

E.C.: Toate băncile cu probleme au fost declarate în faliment, directorii lor au fost trimişi în judecată, au fost anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi la închisoare. Unii au reuşit să fugă în străinătate, alţii au fost eliberaţi după 2001, ceea ce este o altă problemă. În domeniul petrolului, unde au existat cazuri precum Dragoman, s-a petrecut un lucru similar. În domeniul industriei îngrăşămintelor chimice, cazul Amonil Slobozia şi cazul Turnu Măgurele s-au soldat cu anchetări, judecări şi condamnări până la doisprezece-paisprezece ani a tuturor făptuitorilor. În cazul flotei, Călin Dragomir Marinescu, zis Shogunul, prietenul cel mai apropiat al domnului Băsescu, a fost condamnat prin hotărâre definitivă a Curţii Supreme de Justiţie într-un singur proces la 14 ani de închisoare, pe care nu i-a executat din cauza aranjamentelor făcute la nivelul Tribunalului Constanţa şi a presiunilor exercitate în primul rând de actualul preşedinte al României.

Este cea mai grosolană manipulare şi o minciună ideea că lupta împotriva corupţiei a preşedintelui Constantinescu a fost un eşec. A fost un succes incredibil, în condiţiile în care s-a petrecut cu o Justiţie înţesată de foşti comunişti şi securişti, cu o procuratură plină de persoane care se opuneau şi cu un Minister de Interne corupt şi în mare măsură beneficiar al împrumuturilor de la Bancorex. Cu toate acestea, am reuşit să depăşesc aceste probleme şi, sub o imensă presiune a timpului, în 20 decembrie 2000, cu o zi înainte de încetarea mandatului meu, inclusiv dosarul Jimbolia a fost trimis instanţelor, fiind însă blocat acolo.

Să vă mai dau un exemplu. În anul 1997, la 8 luni de la declanşarea luptei anticorupţie prin Consiliul Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate, Banca Naţională a României şi Ministerul de Finanţe au certificat că un miliard două sute de milioane de dolari au fost recuperate de la cei trimişi în judecată. Aceasta, în condiţiile în care, vă reamintesc, când am devenit preşedinte, toată rezerva valutară a Băncii Naţionale era de şase sute de milioane de dolari. Practic, am plecat de la dosarele de la Ministerul de Interne în care se aflau numai articole de presă, tăieturi de ziare, şi care erau folosite exclusiv pentru şantaje politice până la judecata lor, ceea ce este o performanţă, pentru că s-a respectat cu stricteţe legea, regulile sistemului democratic şi independenţa Justiţiei. Este ştiut că infracţiunile economice, chiar şi în statele civilizate, durează trei-patru ani. Nu am fost în nici un fel "preşedintele jucător", am fost preşedintele garant al independenţei Justiţiei. Am demonstrat că Justiţia acţionează nu atunci când se fac presiuni asupra ei, ci atunci când nu există imixtiunea politicului.

Rep.: Prin urmare, se poate spune că lupta împotriva corupţiei a fost un succes, dar a fost însoţită de un eşec de comunicare? Iată, în prezent, anchetele sunt transformate în telenovele...

E.C.: A existat un eşec de comunicare asumat de către mine. În mod deliberat, şi trebuie să răspund pentru acest lucru, am ales formula de a nu da nici un drept la replică la nici un fel de acuzaţie care mi s-a adus. A fost o decizie pe care am respectat-o timp de şaisprezece ani, fără nici o abatere. Pe de altă parte, am crezut că, dacă acţionez prin fapte care nu pot fi contestate, mass-media va prezenta realităţile, iar acestea vor fi conştientizate şi de opinia publică. S-a dovedit a fi o eroare gravă. Toate eforturile mele erau dedicate acţiunii, nemaiexistând timpul pentru a comunica. Cred că un exemplu poate fi revelator în această privinţă. După summitul de la Helsinki, unde a fost luată hotărârea de a începe negocierile de aderare cu România, m-am întors seara în ţară şi am dat o declaraţie lapidară pe aeroport. A doua zi dimineaţa, sub presiunea pregătirilor pentru începerea negocierilor în ianuarie, am avut deja întâlniri cu reprezentanţii partidelor din coaliţie. Fiind week-end, presa nu a apucat să reflecte importanţa şi semnificaţia deciziei de la Helsinki. În ziua de luni, atenţia mass-media s-a concentrat asupra schimbării premierului Radu Vasile. Această succesiune de evenimente a făcut ca un moment de reper al parcursului nostru european să nu se bucure de atenţia cuvenită.

Rep.: Aţi pomenit de Radu Vasile. La 8 iulie 1998, CSAT a afirmat că nici unul dintre membrii săi nu a avut legături cu fosta Securitate. În prezent, ştim că fostul premier a colaborat cu Securitatea. Cum explicaţi decizia CSAT? 

E.C.: Am şi explicat care au fost circumstanţele. Este bine să lămurim împrejurările, pentru că au existat multe confuzii. În condiţiile inexistenţei unei legi privind colaborarea cu Securitatea şi a lipsei de acţiune a Guvernului în sensul elaborării unei ordonanţe de urgenţă, am considerat necesar să dau un exemplu prin organismul prin care îl conduceam, respectiv Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. La propunerea mea, printr-o hotărâre adoptată în unanimitate, s-a cerut verificarea colaborării cu Securitatea a membrilor CSAT, pentru care, până atunci, existau numai propriile declaraţii că nu au colaborat cu Securitatea. În urma acestei dispoziţii dată serviciilor de informaţii, SRI a prezentat dosarul domnului Radu Vasile, care conţinea un angajament de informare privind studenţii străini de la ASE, dar care nu conţinea nici o notă informativă şi nici o evidenţă că ar fi existat o astfel de notă. În urma consultărilor cu preşedintele Camerei Deputaţilor, domnul Diaconescu, s-a hotărât că nu era vorba de ceea ce numim astăzi poliţie politică. 

Rep.: Cum percepeţi dreapta românească?

E.C.: Dreapta în România nu există. Există doar etichete care nu sunt acoperite de realitate. Ceea ce se găseşte sub aceste etichete este fie o extremă stângă care este considerată în mod eronat dreapta, pentru că este xenofobă, fie formaţiuni considerate de centru-dreapta, pentru că au practicat şi practică o retorică anticomunistă. Prin urmare, este vorba doar de aparenta ocupare a unui spectru care ar trebui să fie opus faţă de ceea ce înseamnă stânga tradiţională. Nu există o dreapta, întrucât nu există nici un program ideologic de dreapta, nu există nici măcar principiile europene caracteristice curentului de centru-dreapta. De fapt, acestea sunt practic ignorate la noi.

Am fost în contact cu dreapta occidentală încă din 1990, când reprezentam numai societatea civilă şi, ulterior, am fost asumat de veritabilele familii ale dreptei europene: creştin-democraţia germană, dreapta republicană franceză şi conservatorismul britanic. În toate aceste cazuri, caracterul partidelor de dreapta este dat de respectul legilor, respectul instituţiilor statului şi construirea unor structuri descentralizate pe baza principiului subsidiarităţii, conform căruia structurile superioare nu se implică decât în problemele pe care structurile inferioare nu le pot rezolva. Or, în România, toate partidele, inclusiv cele de centru-dreapta, sunt partide de lider, sunt partide care odată cu dispariţia liderului se disipează la rândul lor. Este o nevoie imediată de schimbarea profundă a mentalităţii. Este în primul rând nevoie de un concept teoretic.  

Mai mult, cei care se fac vinovaţi de inexistenţa dreptei româneşti au generat fenomene ridicole pe scena politică românească, cum a fost transformarea, în patru ore, a Partidului Democrat membru al Internaţionalei Socialiste Europene în aspirant la Partidul Popular European, fără să se schimbe măcar statutul în punctele lui esenţiale. Este grotesc! Nu este mai puţin grotesc faptul că acesta a fost acceptat, din interes, de către familiile politice europene. Pseudo-partidele de dreapta autohtone sunt interesate nu de transpunerea ideilor de dreapta în România, ci de obţinerea unei cărţi de vizită europene, iar liderii de la Bruxelles sunt, la rândul lor, interesaţi de voturile pe care le pot aduce aceşti falşi reprezentanţi ai dreptei, fapt compromiţător nu numai pentru dreapta românească, dar şi pentru dreapta europeană.

Rep.: Cum s-a ajuns la această situaţie?

E.C.: Responsabilitatea aparţine elitelor intelectuale româneşti care nu au fost capabile să elaboreze, până în prezent, un program politic pentru aceste partide sau o strategie politică. Anticomunismul a existat ca un alibi pentru lipsa unei ideologii şi a unei organizări interne caracteristice dreptei europene. Acceptarea ca obiectiv politic a integrării euro-atlantice a ţinut loc de strategie pe termen lung. Acceptarea foilor de parcurs pe care NATO şi Uniunea Europeană le-au prezentat României a ţinut loc de strategie politică pe termen scurt. Iar monitorizarea NATO şi UE a ţinut loc de responsabilitate individuală şi colectivă pe scena politică românească.

Acum ne aflăm într-o situaţie limită. Toate proiectele politice mari ale României au fost epuizate. Proiectul vizionar al generaţiei de la 1848, care viza modernizarea şi asocierea României cu ţările din Europa Occidentală, se termină la 1 ianuarie 2007. Programul politic pe care l-am lansat eu însumi de integrare în NATO şi Uniunea Europeană s-a finalizat. De asemenea, s-a realizat modernizarea economică, instituţională şi legislativă a ţării, recunoscută prin primirea statutului de economie de piaţă funcţională şi cel de democraţie consolidată. În mod paradoxal pentru unii, dar extrem de grav din punctul meu de vedere, România nu are în momentul de faţă grupurile sau individualităţile capabile să imagineze o nouă viziune politică pentru naţiunea română în concertul european şi al lumii globale de astăzi.

 Rep.: Ce soluţii vedeţi?

 E.C.: Cred că este momentul ca formatorii de opinie şi analiştii să spună clar şi răspicat opiniei publice că perioada de tranziţie postcomunistă s-a încheiat. Tranziţia nu s-a încheiat pentru că unii sau alţii dintre români consideră acest lucru, ci s-a încheiat în mod statutar. Astfel, prin decizia Comisiei Europene, a Consiliului European şi prin ratificarea de către toate statele Uniunii Europene a integrării ţării noastre, România a dobândit un nou statut, acela de democraţie consolidată şi de economie de piaţă funcţională. Deci tranziţia postcomunistă a încetat. Nu se face nici o diferenţă de statut între statele Uniunii Europene în lumea globalizată. În mod eronat se confundă starea de sărăcie a unei mari părţi a populaţiei, care este adevărată, cu inexistenţa acestor două elemente, singurele generatoare de progres: democraţie consolidată şi economie de piaţă funcţională. Este vorba doar de proporţii. Nici cele mai avansate dintre statele europene nu au rezolvat complet problema sărăciei sau funcţionalitatea economică. Dar a vorbi numai despre păturile defavorizate, extrapolând la întreaga societate este o generalizare la fel de grosolană precum cea din perioada comunistă când tot poporul era prezentat ca fiind pe culmile fericirii.

 Problema pe care o pun eu opiniei publice româneşti este dacă nu cumva, specializaţi până la virtuozitate în managementul crizelor şi dezastrelor, nu suntem în situaţia de a nu mai fi capabili să gestionăm succesul. Nu putem aştepa ca succesul să însemne bunăstarea generală, ar fi insuficient. Cred că există tendinţa obsesivă de concentrare asupra perdanţilor din societate. Perdanţii din societate sunt o realitate şi ei au nevoie de compasiunea şi de ajutorul direct al administraţiei prin redistribuirea venitului social. Dar, în acelaşi timp, în România, neobservaţi şi sfidaţi chiar de către mijloacele de comunicare şi liderii de opinie, apar câştigătorii. Nu mai este vorba despre câştigători care fac parte din oligarhie, este vorba de câştigători care, în acest moment, după aprecierile mele, înseamnă un milion de persoane. Este o masă semnificativă de oameni care lucrează în ţară sau în străinătate cu rezultate măsurabile în bani, nivel de viaţă, dar mai ales în modificarea conştiinţei lor profesionale şi a mentalităţii lor.

Acestui grup nu i se adresează nimeni. În mod eronat, pentru că, de fapt, primii care ar trebui să fie interesaţi de mărirea numărului câştigătorilor sunt chiar cei care, dintr-un motiv sau altul, sunt condamnaţi sau sunt în momentul de faţă perdanţi. Mai mulţi câştigători înseamnă fonduri mai mari care pot fi ulterior redistribuite şi către cei defavorizaţi. Este un tip de raţionament pe care îl propun societăţii româneşti şi, în primul rând, elitelor intelectuale româneşti, analiştilor şi formatorilor de opinie pe care îi provoc şi cărora le transmit mesajul de a nu se lăsa antrenaţi în jocul populismului politicienilor în scopul câştigării de voturi şi al populismului mass-media în scopul măririi tirajului sau a ratingului. Este nevoie de o nouă atitudine care reprezintă de fapt singurul curaj de care avem nevoie, acela de a recunoaşte progresele făcute, mişcările pozitive şi persoanele care determină aceast avans.

 În momentul de faţă, România evoluează totuşi pozitiv datorită, în mod paradoxal, diminuării influenţei administraţie asupra economiei, administraţia fiind ocupată cu lupte politice interne sau chiar fratricide, dar această evoluţie este obturată de dezinteresul presei pentru fenomenele serioase, de conservatorismul elitelor intelectuale şi de lipsa de responsabilitate a clasei politice. Iată de ce mă consacru, începând din acest moment, proiectului "Generaţia europeană XXI", dedicat celor între 16 şi 35 de ani care pot să construiască o reţea a tinerelor elite intelectuale capabile să ofere un program viabil şi să pună bazele noii meritocraţii. Am lansat proiectul "Generaţia europeană" ca un forum pe Internet pentru a răspunde acelei părţi a populaţiei care foloseşte mijloacele moderne de comunicare şi pentru a încerca să evit blocajul celor care au pus mâna pe sistemul de comunicare cu populaţia şi care reprezintă o parte conservatoare a României.

În acelaşi timp, speranţele mele se îndreaptă în acest moment către cele patru sau şase milioane de români care urmează în ţările Uniunii Europene cursul practic de înţelegere a democraţiei şi capitalismului. Aceşti oameni numiţi, de multe ori peiorativ, "căpşunari" înţeleg însă lucruri fundamentale şi anume că, dacă munceşti mai bine, eşti plătit mai bine. Ei au învăţat să folosească un instrument de bază al capitalismului, transmiterea banilor prin sistemul bancar, iar nu prin mica corupţie de la graniţă. Ei au înţeles că părerea cetăţeanului contează şi au putut constata că în nici o ţară a Uniunii Europene nu există un preşedinte jucător care le rezolvă problemele sau le promite că le rezolvă. Ei bine, în final, aceşti oameni vor aduce în România exact ceea ce lipseşte, respectiv spiritul comunitar şi odată cu el capacitatea de a crea o sinergie a forţelor pozitive ale naţiunii, care în momementul de faţă sunt copleşite  de acest amestec complet nociv şi periculos de populism, demagogie şi vulgaritate.

 Rep.: Aţi aruncat mănuşa elitelor. Credeţi că intelectualii mai pot reveni în politică?

 E.C.: Odată cu intrarea mea în politică, în 1992, alături de un grup important de personalităţi din lumea academică şi din vârfurile intelectuale româneşti, structurile oligarhiei comuniste au simţit pericolul şi au făcut totul pentru a-i îndepărta de prima scenă, creându-le dezgust faţă de politică. Iar pe cei care nu au abandonat implicarea politică au încercat să-i atragă în discursul negativist. Şi, din păcate, ultima acţiune a reuşit. Dacă urmărim, chiar în prezent, tipul de discurs al comentatorilor proveniţi din elitele intelectuale româneşti se poate lesne observa că ei au încremenit în momentul "piaţa Universităţii", asezonat eventual cu citate filozofico-literare. Lumea românească a evoluat în sens pozitiv, dar discursul a rămas opac. Şi, de asemenea, ei au fost manipulaţi să se cantoneze într-un discurs de tip emoţional, care creează un baraj în faţa evidenţei care atestă schimbarea. Cred că acesta a fost un succes enorm al oligarhiei.

 Excelenţa intelectualilor în politică s-a vădit în 1997, când am format un guvern în care s-au regăsit, majoritar,  reprezentanţi ai lumii academice. Priviţi cu dispreţ la început de către cei care considerau că numai foştii activişti de partid şi absolvenţii de la Ştefan Gheorghiu au experienţă în viaţa administrativă, ei au reuşit să impună proiecte de reformă adevărată, dovedind că, dacă ai o vedere generală şi onestitate, poţi să înveţi foarte repede regulile manageriale. Miniştrii Marga de la Învăţământ, Dăianu de la Finanţe, Noica de la Lucrările Publice, Tomescu de la Mediu şi Păduri, Drăgulescu şi Brukner de la Sănătate, Gavrilescu de la Agricultură, ca să dau numai câteva exemple, toţi aceştia au fost rectori, directori de institute de cercetare şi profesori universitari. La sfârşit de mandat, nici unul n-a fost implicat în acte de corupţie, de nici un fel. După 2000, ei s-au întors în universităţi. Foştii mei colaboratori, chiar cei care erau simpli consilieri, sunt astăzi decani respectaţi, aleşi în facultăţile lor. S-a încercat eliminarea lor din interesul public, prin ieşirea în faţă a unor falşi intelectuali, au fost evitaţi pentru că reprezentau  un lucru esnţial, de care generaţia tânără are nevoie: modelul. Modelul de integritate morală şi de competenţă profesională este considerat cel mai mare pericol de către structurile securisto-comuniste. Din păcate, s-a reuşit aruncarea lor într-o zonă de umbră. De astfel de modele este nevoie în România.

Rep.: Sintetizând, cum aţi caracteriza etapa istorică pe care o parcurgem?

E.C.: Dacă ar trebui să definesc succint momentul actual prin care trece România, aş folosi cuvintele celui mai mare om politic al veacului trecut, Winston Churchill: "Acesta nu este sfârşitul, acesta nu este nici măcar începutul sfârşitului, acesta este probabil sfârşitul începutului".