Expunere la Conferinţa exilului românesc, Paris, 24 mai 1994
La patru ani de la căderea dictaturii comuniste, putem spune că am înaintat mai mult cu faţa spre trecut. Haosul din România a fost creat cu bună ştiinţă astfel ca, la adăpostul fumigenelor, vechea nomenclatură să îmbrace alte veşminte pentru a continua să stăpânească. A fost deci nevoie ca, mergând spre viitor, să ne luptăm în continuare cu trecutul.
Noi nu am cucerit puterea, dar deţinem o parte a ei. Nu am transformat radical societatea, dar am împiedicat totala ei degradare. Şi, mai ales, am înţeles mecanismele acţiunii puterii cripto- şi neo-comuniste. Aceasta ne-a permis să devenim din victime ale unei istorii dirijate de alţii, actori ai unei istorii pe care suntem obligaţi să o creăm pentru cei de azi şi, în special, pentru cei de mâine.
Luminarea obscurităţilor istoriei naţionale din perioada anilor ‘45 -‘89, ne va ajuta să recuperăm identitatea naţională în jurul adevăratelor repere istorice şi morale ale poporului român.
Cazurile de neînţelegere a istoriei postdecembriste nu derivă numai din confuzia generată de puterea actuală prin utilizarea ignoranţei şi stereotipurilor mentale inoculate de dictatura comunistă timp de 45 de ani în mentalitatea colectivă a milioane de români, dar şi din imensele speranţe şi frustrări colective ale celor care, după decembrie 1989, în ţară sau în exil, au crezut şi au luptat pentru o schimbare reală. Evenimentele din decembrie 1989 şi din prima parte a anului 1990 au făcut să curgă râuri de sânge. Au curs, şi râuri de cerneală, imaginându-se nenumărate scenarii care au prezentat realitatea după placul sau interesele autorilor lor. Pentru a lumina acum adevărul, trebuie să pornim de la fapte.
Ce a fost
Deoarece o anume uitare tinde să le acopere, recurg la o evocare cronologică a evenimentelor:
16-19 decembrie 1989, Timişoara: primii morţi, zeci de răniţi;
21 decembrie, la amiază, Direcţia Generală a Miliţiei – Bucureşti şi Penitenciarul Jilava: mii de oameni arestaţi şi torturaţi;
21 decembrie, seara şi noaptea, Piaţa Universităţii: al doilea val de morţi, răniţi şi arestări;
22 decembrie: ocuparea sediului Comitetului Central al PCR şi a sediilor judeţene din oraşele care au urmat exemplul Timişoarei
22 decembrie, seara, Televiziunea română: instalarea lui Ion Iliescu la conducerea ţării;
22-25 decembrie, Bucureşti şi marile oraşe: diversiunea aşa-zişilor terorişti, al treilea val de morţi şi răniţi;
1200 de morţi, mii de oameni răniţi sau torturaţi în aresturi – acesta a fost preţul luptei pentru libertatea cetăţeanului român.
Ianuarie-februarie 1990:
Reînfiinţarea partidelor istorice – PNŢ, PNL, PSDR
Apariţia unei puzderii de partide mici;
Frontul Salvării Naţionale – unic organ de conducere a ţării;
Primele manifestaţii de “mânie proletară” împotriva partidelor istorice abia înfiinţate;
Primele două mineriade pentru intimidarea populaţiei;
Constituirea Ligii Studenţilor şi a Grupului de Dialog Social;
Martie 1990:
Proclamaţia de la Timişoara;
Conflictele violente dintre români şi maghiari, la Târgu-Mureş;
Înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii;
Aprilie 1990:
Începe manifestaţia-maraton de 52 de zile din Piaţa Universităţii;
Mai 1990:
Primele alegeri postcomuniste: victoria Frontului Salvării Naţionale în alegerile parlamentare (65% din voturi) şi a lui Ion Iliescu în alegerile prezidenţiale (85% din voturi);
13-15 iunie ‘90:
Reprimarea manifestaţiei paşnice din Piaţa Universităţii;
3000 de persoane arestate şi torturate, acesta a fost preţul luptei pentru reinstaurarea democraţiei în România.
Iunie-iulie 1990:
Marşul cămăşilor albe;
Constituirea Solidarităţii Universitare;
Noiembrie 1990:
Bucureşti: se constituie Alianţa Civică;
Cluj: se constituie Forumul Democratic Antitotalitar Român;
Decembrie 1991:
Constituirea Convenţiei Democrate Române;
Martie 1992:
Succesul CDR în alegerile locale din marile oraşe;
Septembrie 1992:
CDR se prezintă cu listă unică pentru alegerile parlamentare şi candidat unic pentru alegerile prezidenţiale;
Rezultatele: CDR obţine 33% din locuri în Parlament iar candidatul său la prezidenţiale intră în turul II şi obţine 38,5% din voturi;
Ianuarie 1993:
Lansarea programului propriu de guvernare al CDR.
Există o înlănţuire între aceste evenimente, care le face greu separabile. Şi există o întrebare capitală: pentru evoluţia României spre li-bertate, democraţie, prosperitate, evenimentele acestor patru ani au reprezentat mult sau puţin? Pentru a răspunde, să ne reamintim că istoria nu trebuie citită pur şi simplu numai prin ce s-a întâmplat, ci şi prin ceea ce a fost în contextul a ceea ce ar fi putut fi.
Ce putea să fie
Care ar fi fost variantele posibile, dacă în 16-22 decembrie 1989 nu izbucnea revolta populară?
– o prelungire pe timp nedefinit a suferinţelor sub dictatură;
– o pseudo-revoluţie regizată de către experţii securităţii lui Ceauşescu;
– o lovitură de stat a unor grupuri din armată şi securitate;
– o pseudo-democraţie venită ca un cadou fără recurs la istorie, în urma unor evenimente regizate de KGB.
Ce ar fi fost dacă nu continuam să luptăm
Pentru a înţelege ce s-ar fi putut întâmpla după ce revoluţia din ‘89 a fost furată, trebuie să ne punem şi alte întrebări. Aşadar, cum ar fi evoluat viaţa politică:
– fără Corneliu Coposu şi alţi supravieţuitori ai închisorilor comuniste;
– fără dizidenţi ca Doina Cornea, Radu Filipescu şi mulţi alţii;
– fără manifestaţia din Piaţa Universităţii;
– fără curajul unor oameni obişnuiţi ca Ion Mănucu din Craiova;
– fără Solidaritatea Universitară şi marşul cămăşilor albe;
– fără Alianţa Civică;
– fără Forumul Democratic Antitotalitar;
– fără Convenţia Democrată?
Dacă, în România, nu ar fi existat o evoluţie democratică şi partidele istorice nu ar fi reuşit să consolideze o tradiţie democratică în perioada interbelică, şansele instaurării democraţiei după 1989 ar fi mult mai reduse.
Dacă, în acele momente, poporul român nu i-ar fi avut pe supravieţuitorii închisorilor comuniste, de la generaţia lui Corneliu Coposu până la generaţia lui Radu Filipescu şi Petre Mihai Băcanu, opoziţia democratică s-ar fi coagulat mult mai greu.
Dacă Doina Cornea şi ceilalţi dizidenţi anti-comunişti n-ar fi fost un model pentru noi, societatea civilă s-ar fi constituit mai târziu şi mai greu.
Dacă Piaţa Universităţii n-ar fi existat, dimensiunile restauraţiei cripto- şi neo-comuniste, după triumful FSN şi al lui Ion Iliescu în alegerile din 1990, ar fi fost mult mai largi şi mai periculoase.
Dacă n-ar fi existat oameni ca Ion Mănucu, care să aibă curajul de a lua decizii şi de a acţiona pentru stoparea, chiar temporară, a circulaţiei trenurilor din Valea Jiului, minerii ajunşi la Bucureşti noaptea, pe 13 iunie 1990, pe fondul diversiunilor organizate de Ministerul de Interne şi dirijaţi de securiştii înfiltraţi între ei, ar fi transformat Capitala într-o baie de sânge. Aceasta ar fi permis, conform planului diabolic imaginat de FSN, o răfuială radicală cu toţi oponenţii regimului Iliescu, atât a celor din partidele democratice, cât şi a celor din organizaţiile civice şi din presă, sub pretextul unei lovituri de stat organizate de “forţe reacţionare”.
Dacă, în faţa invaziei minerilor şi a violenţei lor îndreptate în special împotriva intelectualilor şi instituţiilor de învăţământ, nu s-ar fi născut imediat o solidaritate universitară, de la Timişoara la Bucureşti şi până la Iaşi, intelectualitatea românească ar fi fost compromisă.
Dacă, după reprimarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii, nu ne-am fi încolonat în marşul cămăşilor albe, frica ar fi pus din nou stăpânire pe toţi cei oprimaţi şi timoraţi de regimul comunist.
Dacă Alianţa Civică n-ar fi aprins speranţa în conştiinţele a milioane de oameni, societatea civilă şi opoziţia politică democratică s-ar fi afirmat mult mai târziu.
Dacă opoziţia democratică nu s-ar fi prezentat unită în alegerile parlamentare şi cu un candidat unic în alegerile prezidenţiale din 1992, reducând serios scorul FSN şi al lui Ion Iliescu faţă de alegerile din 1990, FSN – transformat în FDSN – s-ar fi consolidat la putere pentru multă vreme.
Dacă CDR şi UDMR nu s-ar fi aliat, conflictele etnice s-ar fi intensificat, partidele de guvernământ având tot interesul să le menţină şi să le exploateze în folosul lor.
Dacă românii din ţară şi de peste hotare vor avea înţelepciunea de a gândi împreună la soarta ţării, marcată tragic de atâtea ori, datorită dezbinării, nepăsării şi orgoliilor personale; dacă vom găsi puterea de a acţiona uniţi, atunci avem toate şansele să ieşim din impas, să câştigăm alegerile din 1996 şi să asigurăm instaurarea unei democraţii reale şi a statului de drept în România.
