Conferinţă la Universitatea din Oxford, Marea Britanie, 19 noiembrie 1993 

 

Imagini şi realităţi contradictorii

România beneficiază de o anumită publicitate de tip oximoronic la nivel mondial, care i-a pus în încurcătură pe analişti şi încă mai aşteaptă o interpretare potrivită. La finele anilor optzeci, Ceauşescu, actor favorit al lumii occidentale datorită comediei bine interpretate a independenţei faţă de URSS, a fost tot mai mult perceput aşa cum era el în realitate – un dictator viclean şi crud, care a şters de pe faţa pământului biserici şi oameni deopotrivă. Devenită conştientă de acest lucru, opinia publică occidentală a fost nemulţumită că românii nu făceau ceea ce se aştepta în mod firesc de la ei: să-l înlăture pe tiran. Când într-un final au făcut-o, în mod violent şi dramatic, aprecierea care îi aştepta a fost din nou maculată, în perioada ’90-’92, de conflicte interetnice şi raiduri succesive ale minerilor, de triumful foştilor nomenclaturişti în alegeri libere şi democratice.

Minţi iscoditoare au căutat o explicaţie în trecutul istoric al României, amintind că acesta nu este în întregime pozitiv şi democratic. Sunt aduse dovezi în acest sens, de la perioada dominaţiei otomane până la al doilea război mondial.

Dacă există un adevăr în această interpretare istorică puţin favorabilă, el nu ar trebui să se limiteze la o moştenire îndepărtată sau la câteva stereotipuri. Este o realitate faptul că procesul de modernizare în România, în ultimul secol şi jumătate, a fost unul grăbit, care a oferit puţine şanse pentru dezvoltarea unei clase de mijloc pe deplin mature. În consecinţă, la începutul celui de-al doilea război mondial, se ajunsese la o inadecvare între elita românească, angajată în asimilarea valorilor occidentale, exponentă a unei societăţi civile dinamice, deşi încă in statu nascendi, şi masa de ţărani prea puţin urbanizaţi. Această discrepanţă a slăbit relaţiile istorice din interiorul societăţii româneşti.

Primul război mondial şi idealul comun al reintegrării provinciilor istorice româneşti într-un stat naţional unitar au fost momentul de apogeu al unităţii şi consensului naţional. Dimpotrivă, a doua conflagraţie mondială nu a făcut decât să accentueze slăbiciunea unei societăţi a cărei coeziune a fost distrusă în 1940, în planul integrităţii sale teritoriale, când părţi din România au fost luate fie de Rusia, fie de Ungaria, dar şi în plan politic, în opţiunile şi deciziile guvernanţilor români de atunci.

 

Gulagul democraţiei populare

După ce au înşfăcat puterea, comuniştii au exploatat dificultăţile ţării în folosul lor. Cu toate acestea, românii s-au încăpăţânat în atitudinea lor de respingere a autorităţii comuniste, chiar dacă, la aceea vreme, vocii lor i se punea, cu diplomaţie, surdină într-un Occident epuizat de război. La urma urmei, forţele occidentale au intervenit în Coreea şi în Vietnam, nu în Berlin, Budapesta sau Praga, şi această alegere rămâne bine sau rău, un capitol plin de semnificaţii în destinul nostru istoric european.

Aşa se explică faptul că omenirea nu a ştiut că “democraţia populară” din România a transformat ţara, printr-o represiune dură, într-un Gulag:

Nu s-a auzit nimic cu privire la cei peste un milion de prizonieri politici, care reprezentau peste 10 % din populaţia adultă şi mai mult de 25% din populaţia educată. Se estimează că o treime din acest milion de oameni au murit în închisori. Dar nu s-a auzit nimic despre închisoarea “elitelor” de la Sighet şi nici despre experimentul de “spălare a creierelor” pentru tinerii studenţi de la Piteşti.

Nimic despre războiul de gherilă purtat timp de zece ani de ţăranii români care s-au opus colectivizării.

Nimic despre revolta studenţilor din 1956, în sprijinul revoluţiei din Ungaria, şi nici despre valul de represiuni care au urmat.

Nici acum, după patru decenii de la acele evenimente şi la patru ani de când accesul la documente este permis, nu vedem un interes al Occidentului pentru cunoaşterea holocaustului comunist.

 

Războiul Rece şi România uitată

Uitarea intenţionată din perioada Războiului Rece avea să se desăvârşească după 1965, când noul lider al comuniştilor români, Nicolae Ceauşescu, a fost aclamat ca partener de marcă al lumii occidentale. El a fost aclamat şi de o societate românească terifiată, în care teama şi speranţa s-au amestecat cu ipocrizia, ceea ce a reprezentat un nou avatar care s-a adăugat celor existente în trecutul ei.

Acestea sunt elementele care trebuie luate în consideraţie dacă dorim să explicăm un fenomen în aparenţă straniu în evoluţia modernă a României. O recitire a romanului lui Orwell ne-ar convinge că imaginarul incredibil a fost egalat, dacă nu depăşit, de realitatea teribilei închisori în care a fost întemniţat, timp de decenii, poporul român.

Chiar şi în ultimele luni ale anului 1989, când era clar că regimul comunist îşi trăia sfârşitul, în loc să încerce măcar să normalizeze situaţia în interiorul partidului, aşa cum au făcut cei din Germania de Est şi din Bulgaria, liderii comunişti români l-au proslăvit pe Ceauşescu, cu care nu au riscat să se confrunte la ultima mascaradă a Congresului PCR. După răsturnarea regimului comunist, în decembrie ’89, datorată în principal sacrificiului celor tineri, legitimitatea noilor lideri – foşti lideri comunişti – a fost şi încă mai este contestată. Pentru că ei nu au reuşit să limiteze dezastrul pe care Partidul Comunist l-a provocat şi nici nu i-au recunoscut vina covârşitoare de a fi oprimat şi distrus o întreagă societate timp de 45 de ani. Simplul fapt că vechea nomenclatură şi foste cadre ale poliţiei politice se află în plin proces de recucerire a puterii de influenţă asupra unui electorat fragil reprezintă un element definitoriu al modului cum aceştia folosesc acum, cu abilitate, instituţiile democraţiei şi ale economiei de piaţă.

Atunci când, după decembrie 1989, a fost contestată, elita comunistă de la putere a reacţionat violent. În legitimitatea ei pătată îşi au rădăcina violenţa şi urâţenia orientării unei părţi a societăţii româneşti în direcţia propagandei naţional-comuniste sau în cea a luptei de clasă, reactivată prin raidurile succesive ale minerilor asupra Bucureştiului.

Nefiind siguri pe un triumf electoral, noii lideri au acţionat cu agresivitate pentru a-l dobândi. Rapizi în a înţelege că trebuie să pretindă, cu orice preţ, că sunt cei mai adevăraţi dintre democraţi, chiar în ziua de 22 decembrie 1989 au dat publicităţii o Proclamaţie, fără îndoială cea mai radicală din toate programele est-europene din acel moment. Curând însă, a devenit evident că nu se grăbeau să-şi respecte promisiunile. După ce şi-au consolidat poziţiile în urma alegerilor din 1990, au început să ignore propriile lor decizii privind  reforma şi libertăţile civice. Politica de deschidere faţă de Occident a fost strict declarativă şi contracarată, în fapt, de negocierea unui tratat umilitor cu URSS. Această discrepanţă între cuvinte şi fapte a devenit trăsătura cea mai izbitoare a politicii oficiale.

 

Guvernul şi Opoziţia, 1990-1992

În aceste condiţii, nu este surprinzător că Opoziţia democratică, născută din partidele istorice din perioada interbelică şi din societatea civilă, şi-a făcut cu greu loc pe scena politică. Potrivit rezultatelor de la alegerile din 1992, Opoziţia reprezintă aproximativ o treime din opţiunile electoratului român din cele două Camere ale Parlamentului.

Comparativ, în 1990, cripto-comuniştii obţinuseră 65% din voturi, promiţând o reformă blândă a instituţiilor şi economiei. Au reuşit, într-o manieră proprie, să reorganizeze structurile instituţionale prin modificarea temeiului legal, fără a opera schimbări de esenţă în personalul acestora. S-a plătit acest lucru în planul reformei economice – redusă la simple declaraţii de acceptare a cererilor venite din partea Occidentului – şi în cel al managementului instituţiilor – puţin dispuse să se conformeze noilor responsabilităţi şi obligaţii.

Promisiunile electorale ale învingătorilor din 1992 au fost mai puţin ceţoase, dar nu şi mai realiste. Ei s-au angajat deopotrivă să accelereze reforma economică şi să limiteze şomajul şi inflaţia. S-a promis un milion de noi locuri de muncă de pe urma reabilitării industriei şi turismului şi o protecţie socială eficientă.

 

Politica jumătăţilor de măsură

În prezent, rezultatele sunt mult prea anemice şi denotă o reformă mai mult lingvistică. Progresele în domeniul reformei macroeconomice sunt blocate de o uriaşă industrie ineficientă, salvată periodic de la faliment prin bugetul de stat. Numai în acest an au fost sacrificate 900 miliarde de lei pentru această operaţiune de salvare, iar costurile au fost acoperite prin decalajul tot mai mare dintre preţuri şi veniturile cetăţenilor obişnuiţi, prin drastica impozitare a întreprinderilor private de succes. Inflaţia a atins o rată alarmantă – 400% în ultimul an – şi avansează spre hiperinflaţie. Şomajul, care este un cost al reformei, are o anume specificitate în România, pentru că nu este rezultatul unei restructurări – care nici nu a început – ci doar al unui prost management. Corupţia gravă, chiar la nivelul unor înalţi oficiali din Guvern, este evidenţiată de presă, dar blocată la nivelul organelor de anchetă.

Succesul aderării la Consiliul Europei şi cel al obţinerii clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea SUA – datorate mai mult războiului civil din Iugoslavia şi resemnării democraţiilor occidentale, decât transformărilor rapide şi în direcţia cea bună din ţară – sunt umbrite de câteva realităţi dure. Sprijinul Fondului Monetar Internaţional a fost suspendat pe o perioadă nedeterminată şi numărul investitorilor străini scade, tocmai datorită duplicităţii şi politicii jumătăţilor de măsură. Chiar şi în problemele strict politice, legate de integarea României în structurile europene, există aceeaşi combinaţie de acceptare formală şi de eludare a înseşi regulilor prin care comunitatea europeană îi recunoaşte pe cei care o alcătuiesc. Luna trecută, când în joc era votul de la Strasbourg, oficialităţile române au fost foarte grăbite în a-şi lua angajamentul că vor respecta cele 11 recomandări pe care le formulase Consiliul Europei. Dar foarte repede s-au răzgândit şi, la aterizarea avionului lor la Bucureşti, au declarat că acestea sunt doar simple recomandări şi nu reguli care trebuie îndeplinite, urmând să se analizeze dacă sunt acceptabile sau nu în viitor.

Faptele tind să contrazică şi să submineze în mod sistematic intenţiile declarate cu privire la problemele economice şi politice esenţiale.

 

Limbajul dublu şi practica ipocriziei

Partidul preşedintelui a câştigat alegerile fie datorită voturilor unor categorii în general ostile oricărei schimbări sau care se tem de schimbare, fie datorită sprijinului acordat de unele categorii interesate să blocheze reforma şi să izoleze ţara de lumea occidentală: nomenclatura comunistă conservatoare, aripa dură a naţional-comuniştilor, directorii întreprinderilor de stat şi uriaşa birocraţie de stat. Acestor forţe le-a convenit o declaraţie formală cu privire la reformă, democraţie, integrare europeană, ştiind prea bine că li se permite să frâneze dezvoltărea  democraţiei şi reformei la orice nivel, subminând-o prin orice mijloace. Contradicţia dintre cuvinte şi fapte este mult facilitată de practica îndelungată a ipocriziei comuniste şi de controlul statului asupra celor mai importante resurse economice: peste o sută de holdinguri considerate de interes naţional şi toate întreprinderile importante sunt controlate de Guvern, care amestecă sistematic competenţele economice cu cele politice, sacrificând eficienţa economică pentru interesele sale politice.

Încurajarea sectorului privat s-a limitat practic la acceptarea dezvoltării unui sistem de firme parazitare, înfiinţate de directorii marilor întreprinderi şi amicii lor, pe seama produselor şi relaţiilor comerciale ale acestora şi în dauna avutului public. Toate ezitările aparente şi politicile oprite la jumătatea drumului îşi au rădăcina în evidenta lipsă de voinţă politică a partidului aflat încă la guvernare de a determina o schimbare majoră în destinul României.

 

Inevitabila abordare globală a construcţiei europene

Opoziţia democratică este pregătită să convingă electoratul – tot mai nemulţumit de inconsecvenţa actualei Puteri – să aibă încredere şi să aplice soluţiile de schimbare radicală pe care le propune. Totuşi, nu trebuie să uităm că teatrul politic nu este un mecanism predictibil, în care Opoziţia câştigă automat din ceea ce pierde Guvernul. Opoziţia trebuie să facă un efort uriaş ca să câştige încrederea naţiunii, să promoveze lideri noi şi competenţi şi să învingă în alegerile viitoare. Aceasta în condiţiile în care vin vremuri grele. Pentru că răbdarea cetăţenilor a ajuns aproape la limită, iar reforma, amânată la nesfârşit de un populism ipocrit, va trebui înfăptuită, nu fără suferinţe.

Entuziasmul din ’89 s-a pierdut, iar dacă Opoziţia dă şi ea greş, orice soluţie de sorginte extremistă poate pune în pericol democraţia şovăitoare de astăzi. Paradigma iugoslavă este prea aproape de România.

Ştim foarte bine că trebuie să ne bazăm pe noi înşine. Totuşi, pentru democraţiile occidentale nu este lipsit de importanţă să sprijine, ideologic, politic şi economic, o orientare nouă şi sinceră pentru reformă şi democraţie în România. Cortina de Velur de astăzi poate ascunde şi mai multe pericole la adresa securităţii europene (şi nu numai) decât vechea Cortină de Fier. Există posibilitatea refacerii unui nou bloc estic în jurul ideologiei naţional-comuniste şi al intereselor noilor grupuri de tip mafiot care să reia o ameninţare militară. Dar mai există şi alte probleme: emigraţia ilegală, instabilitatea politică de nivel naţional şi regional, extinderea crimei organizate, dezastre ecologice, care trebuie incluse într-o inevitabilă abordare globală a construcţiei europene. O nouă „Lume a Treia”, chiar la porţile unui Occident prosper şi democratic, ar fi, în opinia mea, o eroare teribilă. Cred că Uniunea Europeană şi NATO, surprinse de căderea fulgerătoare a regimurilor comuniste din Estul Europei, sunt acum presate de nevoia unei noi strategii, care să răspundă intereselor statelor membre şi nevoilor viitoarelor state candidate, în perspectiva extinderii lor spre Est şi Sud-Est.

Este mult mai costisitor să vindeci decât să previi. Suntem pregătiţi să ne asumăm partea noastră de responsabilitate şi sperăm că Occidentul îşi va îndeplini rolul care îi revine, susţinând viitorul unei Europe de Est prospere şi cu adevărat democrate.