Comunicare la Simpozionul internaţional Dezvoltarea societăţii civile în Europa Centrală şi de Sud-Est, organizat de Institutul de Relaţii Internaţionale din München, Bucureşti, 12 noiembrie 1993 

 

Societatea civilă în context istoric

Nu am nici o îndoială că, deşi se vorbeşte adesea despre societatea civilă, unii se mai întreabă încă ce reprezintă această sintagmă. Este doar unul dintre conceptele-cheie din limbajul politicienilor occidentali, în jurul cărora produc conferinţe, cărţi, emisiuni TV, fără a îmbunătăţi nimic în afara propriei lor imagini? Sau este una din ideile-forţă, care pot transforma spre binele cetăţenilor atât statele democratice consolidate din Occident, cât şi statele post-comuniste în tranziţie spre democraţie?

Pentru a decripta pentru uzul actorilor politici conceptul de societate civilă şi pentru a înţelege modul diferit în care se construieşte şi se afirmă ea în diferite state, este nevoie să ne referim la cadrul istoric şi ideatic în care cercetătorii domeniului se situează.

La sfârşitul secolului al XVII-lea când John Locke opunea societatea civilă regimului monarhic autoritar, şi nu statului, statul era încă văzut ca un creator al binelui comun. Era momentul trecerii de la statul maximal absolutist la un stat în principiu minimal, sau al trecerii de la mâna de fier la mâna invizibilă, care, în concepţia lui Adam Smith, armonizează necoercitiv acţiunile şi interesele contradictorii ale actorilor economici, politici şi sociali. Sau, altfel spus, era momentul trecerii de la puterea-cauză, care modelează în mod absolut societatea, la puterea-efect, ca instanţă executivă, constituită şi controlată de societate, în care piaţa şi nu contractul social este cheia reglatoare. Acesta a fost, desigur, şi sâmburele doctrinei liberale.

Evoluţia ultimelor secole a dus la un paradox. Pornindu-se de la exaltarea virtuţilor pieţii şi emancipării economicului faţă de politic şi social, s-a ajuns la Statul-providenţă, investit cu puteri de tip nou. Apoi, prin doctrina Statului bunăstării sociale, asociată social-democraţiilor occidentale, statul este reinvestit cu rolul de formator al societăţii, deci un rol de dirijare printr-o încastrare a economicului în social.

Democraţiile occidentale lasă să se vadă destul de clar o tendinţă de subordonare a societăţii civile. O subordonare relativă şi blândă, dar care, pe fondul recesiunii economice, a pus în evidenţă creşterea exagerată a rolului birocraţiei şi a establishmentului politic. Această situaţie explică interesul manifestat de colegii noştri din Occident, participanţi la acest simpozion, pentru autonomia societăţii civile şi responsabilitatea persoanei, ca bază a unei adevărate democraţii şi etici sociale care poate răspunde provocărilor multiple ale societăţilor post-industriale.

Pot spune că ne întâlnim azi într-un interes comun venind din direcţii diferite.

 

Statele post-totalitare din Europa Centrală şi de Est

Conceptul occidental al societăţii civile este oare valabil şi pentru societăţile post-comuniste din Europa Centrală şi de Est?

Putem înţelege mai bine ce este comun şi ce este diferit dacă ne referim la sensul funcţional-strategic propus pentru societatea civilă de gânditorii şi activiştii civici din fostele dictaturi comuniste – Michnik, Geremek, Havel, Haraszti, Kis, Tismăneanu. Pentru aceştia, societatea civilă reprezintă o provocare colectivă adresată sistemului post-totalitar, trezirea treptată a forţelor de adâncime, controlate timp îndelungat de presiunea unui stat autoritar birocratic.

Dacă luăm în considerare cele trei stadii în care Miklos Haraszti a împărţit dezintegrarea regimurilor comuniste – post-stalinist, post-totalitar şi post-comunist – putem constata că societatea civilă a reapărut în stadiul al doilea la nivelul anilor ’80, când câteva ţări din blocul estic – Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia – au valorificat descreşterea puterii aparatului conducător, toleranţa pentru ideea de reformă economică şi, mai ales, convingerea că sistemul nu este inatacabil iar ideologia sa nu este infailibilă. Aşa cum a observat politologul Vladimir Tismăneanu, societatea civilă a pornit ca o încercare de a face să se întâlnească periferia dizidentă cu straturile mai puţin implicate politic care formau zona verde între activiştii comunişti şi nucleul opoziţiei. Succesul strategiei societăţii civile în aceste ţări nu poate fi explicat fără recunoaşterea rolului celor lipsiţi de putere, după cunoscuta expresie a lui Vaclav Havel, în bătălia pentru eliberarea politică şi mentală. Colapsul brusc al sistemelor comuniste s-a datorat, în primul rând, adâncirii faliei dintre structurile oficiale, osificate şi cele neoficiale, care căpătau autoritate morală.

Lupta pentru un tip diferit de politică, bazată pe valori ca transparenţa şi adevărul, a însemnat renunţarea la sentimentul neimplicării ca formă de apărare, precum şi transformarea sa în avantaj politic. Au urmat recucerirea treptată a spaţiului public de către acest nucleu; reabilitarea lentă a politicii ca o activitate umană şi respectabilă; articularea unui program politic, social şi cultural capabil să exprime revendicările majorităţii tăcute şi recrearea sentimentului de solidaritate umană.

În opinia lui Vaclav Havel: “… tentativa reformelor economice nu a fost cauza redeşteptării societăţii, ci, mai degrabă, rezultatul ei final. Faptul că apariţia societăţii civile a avut loc în numele moralităţii nu este surprinzător: criza cea mai adâncă a acelor regimuri s-a produs pe tărâmul moralităţii”.

Regimurile post-totalitare din Europa Centrală au acceptat concesii limitate faţă de mişcările cetăţeneşti cu convingerea că vor putea bloca o revizuire radicală a sistemului economic. S-au înşelat, pentru că, aşa cum au arătat Tocqueville şi Bell, societatea civilă nu poate exista în absenţa unei economii libere, iar pluralismul este corespondentul politic al liberalismului economic.

Marele experiment al societăţilor post-totalitare central-europene a fost acela de a încerca să recreeze homo politicus şi apoi, să iniţieze  reconstituirea lui homo oeconomicus.

În ţările comuniste din Europa de Est şi mai ales în România, situaţia a fost diferită. Etapele post-totalitară şi post-comunistă s-au comprimat în una singură, la nivelul anului ’90, rezultând un hibrid definit ca o democratură, în care autoritarismul populist şi demagogia naţional-comunistă coexistă cu structuri democratice noi şi cu germeni ai economiei de piaţă.

Apariţia societăţii civile şi trecerea la un sistem multipartinic s-au suprapus, permiţând accelerarea unor procese care în ţările comuniste din Europa Centrală au avut nevoie de un timp mai îndelungat.

Viaţa a demonstrat că societatea civilă este locul geometric al competenţelor cetăţeneşti fără de care democraţia rămâne un mecanism lipsit de viaţă. Experienţa alegerilor din România, din 1990 şi 1992, a arătat că votul majoritar nu este un panaceu universal.

Politicul şi societatea civilă

Politicul poate încuraja sau descuraja coagularea societăţii civile, dar nu o poate substitui. Într-o lume tot mai preocupată de ansamblul societal şi tot mai critică faţă de orice tip de mecanicisme, articularea societăţii civile cu sistemul politic se bazează pe delegarea de competenţe de la vârf spre bază, pe promovarea solidarităţii de interese şi a subsidiarităţii căilor de acţiune.

Lumea politică este datoare să susţină diversitatea centrelor de putere şi umanizarea puterii înseşi. Cultivarea civismului şi a participării la treburile obştii reprezintă o obligaţie a oricărui proiect politic de perspectivă. Dacă aceste deziderate sunt relativ uşor de formulat, mai dificil este ca ele să fie transpuse în viaţă.

Există încă o profundă neîncredere în capacitatea fiecăruia de a fi subiectul propriilor sale acţiuni şi aspiraţii.

Pentru a depăşi această situaţie este necesară promovarea unor  forme concrete de asociere. Numeroasele asociaţii, societăţi şi comitete, care au apărut în fostele ţări comuniste, reprezintă o cale indispensabilă de recuperare a încrederii în valoarea opţiunii şi a actului dezinteresat, în capacitatea proiectivă şi în imaginaţia creatoare.

Este de dorit ca partidele democratice să nu ignore resursele umane de care dispune societatea civilă, astfel ca descoperind vocaţii, susţinând iniţiative şi acţiuni pozitive, întrebarea curentă ce fac forţele democratice? să primească cât mai multe răspunsuri capabile să trezească încrederea electoratului.