Comunicare la
Simpozionul internaţional Dezvoltarea societăţii civile în Europa
Centrală şi de Sud-Est, organizat de Institutul de Relaţii
Internaţionale din München, Bucureşti, 12 noiembrie 1993
Societatea civilă în
context istoric
Nu am nici o îndoială
că, deşi se vorbeşte adesea despre societatea civilă, unii se mai
întreabă încă ce reprezintă această sintagmă. Este doar unul dintre
conceptele-cheie din limbajul politicienilor occidentali, în jurul
cărora produc conferinţe, cărţi, emisiuni TV, fără a îmbunătăţi nimic în
afara propriei lor imagini? Sau este una din ideile-forţă, care pot
transforma spre binele cetăţenilor atât statele democratice consolidate
din Occident, cât şi statele post-comuniste în tranziţie spre democraţie?
Pentru a decripta
pentru uzul actorilor politici conceptul de societate civilă şi pentru a
înţelege modul diferit în care se construieşte şi se afirmă ea în
diferite state, este nevoie să ne referim la cadrul istoric şi ideatic
în care cercetătorii domeniului se situează.
La sfârşitul
secolului al XVII-lea când John Locke opunea societatea civilă regimului
monarhic autoritar, şi nu statului, statul era încă văzut ca un creator
al binelui comun. Era momentul trecerii de la statul maximal absolutist
la un stat în principiu minimal, sau al trecerii de la mâna de fier la
mâna invizibilă, care, în concepţia lui Adam Smith, armonizează
necoercitiv acţiunile şi interesele contradictorii ale actorilor
economici, politici şi sociali. Sau, altfel spus, era momentul trecerii
de la puterea-cauză, care modelează în mod absolut societatea, la
puterea-efect, ca instanţă executivă, constituită şi controlată de
societate, în care piaţa şi nu contractul social este cheia reglatoare.
Acesta a fost, desigur, şi sâmburele doctrinei liberale.
Evoluţia ultimelor
secole a dus la un paradox. Pornindu-se de la exaltarea virtuţilor
pieţii şi emancipării economicului faţă de politic şi social, s-a ajuns
la Statul-providenţă, investit cu puteri de tip nou. Apoi, prin doctrina
Statului bunăstării sociale, asociată social-democraţiilor occidentale,
statul este reinvestit cu rolul de formator al societăţii, deci un rol
de dirijare printr-o încastrare a economicului în social.
Democraţiile
occidentale lasă să se vadă destul de clar o tendinţă de subordonare a
societăţii civile. O subordonare relativă şi blândă, dar care, pe fondul
recesiunii economice, a pus în evidenţă creşterea exagerată a rolului
birocraţiei şi a establishmentului politic. Această situaţie explică
interesul manifestat de colegii noştri din Occident, participanţi la
acest simpozion, pentru autonomia societăţii civile şi responsabilitatea
persoanei, ca bază a unei adevărate democraţii şi etici sociale care
poate răspunde provocărilor multiple ale societăţilor post-industriale.
Pot spune că ne
întâlnim azi într-un interes comun venind din direcţii diferite.
Statele post-totalitare
din Europa Centrală şi de Est
Conceptul occidental
al societăţii civile este oare valabil şi pentru societăţile post-comuniste
din Europa Centrală şi de Est?
Putem înţelege mai
bine ce este comun şi ce este diferit dacă ne referim la sensul
funcţional-strategic propus pentru societatea civilă de gânditorii şi
activiştii civici din fostele dictaturi comuniste – Michnik, Geremek,
Havel, Haraszti, Kis, Tismăneanu. Pentru aceştia, societatea civilă
reprezintă o provocare colectivă adresată sistemului post-totalitar,
trezirea treptată a forţelor de adâncime, controlate timp îndelungat de
presiunea unui stat autoritar birocratic.
Dacă luăm în
considerare cele trei stadii în care Miklos Haraszti a împărţit
dezintegrarea regimurilor comuniste – post-stalinist, post-totalitar şi
post-comunist – putem constata că societatea civilă a reapărut în
stadiul al doilea la nivelul anilor ’80, când câteva ţări din blocul
estic – Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia – au valorificat descreşterea
puterii aparatului conducător, toleranţa pentru ideea de reformă
economică şi, mai ales, convingerea că sistemul nu este inatacabil iar
ideologia sa nu este infailibilă. Aşa cum a observat politologul
Vladimir Tismăneanu, societatea civilă a pornit ca o încercare de a face
să se întâlnească periferia dizidentă cu straturile mai puţin implicate
politic care formau zona verde între activiştii comunişti şi nucleul
opoziţiei. Succesul strategiei societăţii civile în aceste ţări nu poate
fi explicat fără recunoaşterea rolului celor lipsiţi de putere, după
cunoscuta expresie a lui Vaclav Havel, în bătălia pentru eliberarea
politică şi mentală. Colapsul brusc al sistemelor comuniste s-a datorat,
în primul rând, adâncirii faliei dintre structurile oficiale, osificate
şi cele neoficiale, care căpătau autoritate morală.
Lupta pentru un tip
diferit de politică, bazată pe valori ca transparenţa şi adevărul, a
însemnat renunţarea la sentimentul neimplicării ca formă de apărare,
precum şi transformarea sa în avantaj politic. Au urmat recucerirea
treptată a spaţiului public de către acest nucleu; reabilitarea lentă a
politicii ca o activitate umană şi respectabilă; articularea unui
program politic, social şi cultural capabil să exprime revendicările
majorităţii tăcute şi recrearea sentimentului de solidaritate umană.
În opinia lui Vaclav
Havel: “… tentativa reformelor economice nu a fost cauza redeşteptării
societăţii, ci, mai degrabă, rezultatul ei final. Faptul că apariţia
societăţii civile a avut loc în numele moralităţii nu este surprinzător:
criza cea mai adâncă a acelor regimuri s-a produs pe tărâmul moralităţii”.
Regimurile post-totalitare
din Europa Centrală au acceptat concesii limitate faţă de mişcările
cetăţeneşti cu convingerea că vor putea bloca o revizuire radicală a
sistemului economic. S-au înşelat, pentru că, aşa cum au arătat
Tocqueville şi Bell, societatea civilă nu poate exista în absenţa unei
economii libere, iar pluralismul este corespondentul politic al
liberalismului economic.
Marele experiment al
societăţilor post-totalitare central-europene a fost acela de a încerca
să recreeze homo politicus şi apoi, să iniţieze reconstituirea lui homo
oeconomicus.
În ţările comuniste
din Europa de Est şi mai ales în România, situaţia a fost diferită.
Etapele post-totalitară şi post-comunistă s-au comprimat în una singură,
la nivelul anului ’90, rezultând un hibrid definit ca o democratură, în
care autoritarismul populist şi demagogia naţional-comunistă coexistă cu
structuri democratice noi şi cu germeni ai economiei de piaţă.
Apariţia societăţii
civile şi trecerea la un sistem multipartinic s-au suprapus, permiţând
accelerarea unor procese care în ţările comuniste din Europa Centrală au
avut nevoie de un timp mai îndelungat.
Viaţa a demonstrat că
societatea civilă este locul geometric al competenţelor cetăţeneşti fără
de care democraţia rămâne un mecanism lipsit de viaţă. Experienţa
alegerilor din România, din 1990 şi 1992, a arătat că votul majoritar nu
este un panaceu universal.
Politicul şi
societatea civilă
Politicul poate
încuraja sau descuraja coagularea societăţii civile, dar nu o poate
substitui. Într-o lume tot mai preocupată de ansamblul societal şi tot
mai critică faţă de orice tip de mecanicisme, articularea societăţii
civile cu sistemul politic se bazează pe delegarea de competenţe de la
vârf spre bază, pe promovarea solidarităţii de interese şi a
subsidiarităţii căilor de acţiune.
Lumea politică este
datoare să susţină diversitatea centrelor de putere şi umanizarea
puterii înseşi. Cultivarea civismului şi a participării la treburile
obştii reprezintă o obligaţie a oricărui proiect politic de perspectivă.
Dacă aceste deziderate sunt relativ uşor de formulat, mai dificil este
ca ele să fie transpuse în viaţă.
Există încă o
profundă neîncredere în capacitatea fiecăruia de a fi subiectul
propriilor sale acţiuni şi aspiraţii.
Pentru a depăşi
această situaţie este necesară promovarea unor forme concrete de
asociere. Numeroasele asociaţii, societăţi şi comitete, care au apărut
în fostele ţări comuniste, reprezintă o cale indispensabilă de
recuperare a încrederii în valoarea opţiunii şi a actului dezinteresat,
în capacitatea proiectivă şi în imaginaţia creatoare.
Este de dorit ca
partidele democratice să nu ignore resursele umane de care dispune
societatea civilă, astfel ca descoperind vocaţii, susţinând iniţiative
şi acţiuni pozitive, întrebarea curentă ce fac forţele democratice? să
primească cât mai multe răspunsuri capabile să trezească încrederea
electoratului.