Discurs la al 18-lea Congres al Academiei Româno-Americane (ARA),

Universitatea din Chişinău, 12 iulie 1993 

 

Criza de identitate

Particularităţile regimului totalitar comunist, începând de la durata sa, care a marcat cel puţin două generaţii şi ponderea deosebită pe care a acordat-o ideologizării şi propagandei, menite să ducă la o anihilare a conştiinţelor şi la înlocuirea individualităţilor cu stereotipia aşa-zisului „om nou”, au avut drept rezultat mutaţii în mare parte ireversibile în mentalul colectiv. De bună seamă, este de competenţa specialiştilor în ştiinţe sociale să studieze cu sistem şi rigoare aceste mutaţii şi soarta lor după prăbuşirea regimului dictatorial. Nu e însă mai puţin adevărat că oricine ajunge să se implice într-o activitate publică – de învăţământ, civică, politică – este dator să analizeze, fie şi cu mijloace empirice, această stare de lucruri şi să participe la efortul indispensabil de a stimula un reviriment fără de care întregul nostru demers de înnoire socială şi politică, de progres şi de prosperitate riscă să rămână un deziderat sau o formă fără fond.

Recent, un grup de sociologi şi psihologi de la Universitatea din Bucureşti au început un program de studiu sistematic al reprezentărilor şi stereotipiilor din limbajul şi comportamentul societăţii româneşti post-totalitare. Aceste cercetări merită toată atenţia specialiştilor, dar şi a unui public larg, preocupat de înţelegerea mecanismelor tranziţiei. În consideraţiile care urmează, voi încerca să abordez problema dintr-un unghi oarecum diferit fiindcă nu sunt sociolog şi prefer să  pornesc de la o ipoteză pe care aceste studii o discută mai puţin. Şi anume de la ideea că starea de spirit caracteristică tranziţiei este rezultatul unei crize de identitate care a afectat o mare parte a populaţiei adulte.

 

Mentalul colectiv sub dictatură

Hannah Arendt a formulat două teze capitale pentru înţelegerea formelor de gândire generate de această cumplită paranteză a istoriei care a fost dictatura comunistă: 1) totalitarismul este acel sistem care ucide imaginaţia şi 2) un grup uman silit vreme îndelungată să spună ceva şi să gândească altceva nu ajunge numaidecât să creadă minciuna pe care o spune, dar ajunge negreşit să nu mai creadă NIMIC.

Aceste două premise ale structurării mentalului colectiv, în condiţiile opresive ale regimului de dictatură totalitară, se afirmă cu o forţă neobişnuită în perioada post-totalitară, când libertatea de a proiecta este redobândită, dar capacitatea de a proiecta manifestă dureroase lacune. Şi când, pe de altă parte, libertatea de a spune adevărul nu se însoţeşte cu o ierarhizare corectă a valorii de adevăr din partea receptorilor, aceştia fiind predispuşi să confunde sistematic adevărul cel mai autentic cu minciuna cea mai sfruntată. Explicaţia îşi are rădăcinile în anii lungi de ideologizare comunistă, când, proiectată într-un univers de discurs apodictic, declarativ şi dogmatic, afirmaţia era suficientă în sine, iar criteriul adevărului rămânea exterior discursului însuşi, confundându-se cu statutul de putere al emitentului. Cele mai „adevărate” lucruri erau cele formulate în cuvântarea secretarului general, urmând, descrescător, cele ale membrilor de la vârf ai partidului, ale activiştilor, mai mari sau mai mici – în timp ce afirmaţiile profesioniştilor reali ai unui domeniu sau altul erau cum se spunea adesea „contrazise de viaţă”.

 

Confuzia valorilor

Marea masă a receptorilor acestui tip de discurs a pierdut treptat criteriile necesare care să-i permită să deosebească falsul, a pierdut capacitatea de a produce şi de a recepta argumentaţii, precum şi disponibilitatea de dialog.

Aceste procese au fost potenţate atât de durata îndelungată a regimului totalitar, cât şi de o mobilitate socială distructivă în timpul acelui regim. S-a produs un transfer brutal al unor grupuri mari dintr-o zonă de civilizaţie în alta, mari mase de ţărani au fost dislocate la oraş, elitele politice, economice şi intelectuale au fost declasate deliberat, iar elitele militare restructurate cu brutalitate. Un întreg sistem de contra-selecţie a funcţionat de la grădiniţă până în cele mai înalte sfere ale conducerii de partid şi de stat, incompetenţa a devenit stăpână asupra competenţei. Toate acestea au creat o confuzie gravă a valorilor şi au dat naştere unor forme hibride de adaptare culturală, generatoare de cinism sau, în cel mai bun caz, de resemnare sceptică.

Puse în faţa unei eliberări subite în decembrie 1989, aceste forme ale mentalităţii colective au reacţionat ca la o rană. Sentimentul difuz de culpabilitate pentru nenumăratele derogări de la un cod moral autentic şi de la o corectă ierarhie a valorilor, sentimentul nelămurit dar foarte apăsător al unei anume lipse de legitimitate în opţiunile care au fondat existenţa şi nu o dată supravieţuirea fiecăruia, au generat o agresivitate neaşteptată în locul bănuitei sărbători a libertăţii redobândite.

 

Restaurarea conştiinţei individuale

De bună seamă, aceste disfuncţii nu pot fi îndreptate nici imediat, nici prin acţiuni colective. Miza noastră este restaurarea conştiinţei individuale şi a demnităţii adevărului; numai o restructurare de ansamblu şi de durată ne poate vindeca cu adevărat. Ceea ce putem face în primul rând este să le cunoaştem: în sensul cel mai deplin şi mai profesionist cu putinţă, dar şi cu înţelegerea omenească deplină. E inutilă orice declaraţie intempestivă, mustrătoare sau trufaşă. Experimentul ne-a avut pe toţi drept cobai şi toţi purtăm, mai mult sau mai puţin vizibil, cicatricele acestor experienţe.

O privire lipsită de patimă, dar nu lipsită de comprehensiune, trebuie sistematic îndreptată asupra acestor fenomene dacă vrem cu adevărat să ajungem la o reformă reală a societăţii. Să nu pretindem de la conştiinţa colectivă să se regăsească repede ca sumă a conştiinţelor individuale, fiindcă impacienţa nu ajută, chiar dimpotrivă. Să suscităm evenimente recuperatorii, să favorizăm, fie în activitatea de educaţie universitară, fie prin mijloacele culturii şi artelor, fie pe căile complexe ale activităţii civice şi politice, forme participative în care conştiinţa individuală să se regăsească utilă şi demnă.

Voi da ca exemplu spectacolul de excepţie al unui mare regizor, Andrei Şerban, care a pus în scenă, la redeschiderea Teatrului Naţional din Bucureşti, Trilogia antică. Spectacolul are valori estetice cu totul deosebite, asupra cărora nu are rost să insist aici; el are însă, dincolo de aceasta, un mod aparte de a asocia publicul şi actorii la redescoperirea în comun a arhetipului tragediei înseşi. Or, pentru oamenii care au trăit, fiecare în sinea lui şi ascuns de ceilalţi, cumplita tragedie a dictaturii, punerea în comun a acestor experienţe într-o reprezentaţie a avut, fără îndoială, un rol de catharsis; le-a oferit, pentru prima dată, prilejul de a controla, într-un spectacol, haosul şi pătimirea, scoţându-le la lumină pentru noi toţi, dându-ne putere şi voinţa de solidaritate în faţa răului.

Structurarea societăţii civile în România

Un alt exemplu este cel al structurării societăţii civile în forme concrete de asociere. Mulţimea de asociaţii, societăţi şi comitete pare adesea gratuită şi are încă, e drept, un fel de emfază care nedumereşte. Poate că nu toate aceste asocieri sunt menite să dureze. Dar ele reprezintă o formă indispensabilă de recuperare a încrederii în valoarea opţiunii şi a actului dezinteresat, în capacitatea proiectivă şi în imaginaţia creatoare de nou, fără o perspectivă benefică imediată, dar cu o încredere tot mai mare în puterea cetăţeanului de a se apăra de agresiunile mediului social şi de a-şi confirma interesele oneste în competiţia vremurilor de azi şi de mâine. Fără dezvoltarea acestor forme participative şi de proiectare în viitor, întregitoare nu doar ale ţesutului social, ci şi ale conştiinţei individuale a cetăţeanului, nu putem progresa. Reforma globală a societăţii pe care generaţia noastră trebuie să o întreprindă are drept condiţie necesară transformarea individului din victimă a istoriei în agent al propriei deveniri. Eforturile noastre conjugate sunt indispensabile pe acest drum al regăsirii de sine a societăţii româneşti.