Alocuţiune la semninarul “Perspectivele reformei învăţământului superior în Centrul şi Estul Europei, organizat de Conferinţa rectorilor europeni, Menaggio, Italia, 21 iunie 1993 

 

Unitatea civilizaţiei europene

Cred că nu greşesc când afirm că problema dezvoltării sistemului educaţional ca principal instrument în managementul resurselor umane apare acum, la sfârşit de mileniu, ca o nouă provocare pentru omenire. Într-adevăr, acesta este domeniul care reflectă în ultimă instanţă progresul întregii societăţi, pentru că nici o tehnologie din lume nu poate asigura o dezvoltare economică independentă de evoluţia intelectuală.

Dezbaterile din reuniunile internaţionale pe teme de educaţie, la care am avut onoarea să particip în ultimul timp, probează că fiecare naţiune este angajată pe acest drum, în modul său propriu, după nevoile sale.

Reuniunea de astăzi poate fi un simbol al internaţionalizării problemelor sistemului educaţional, ca principal mijloc prin care se pot modela oamenii, ca profesionişti şi membri ai unei comunităţi.

Comunităţile occidentale au înţeles demult că obiectivele educaţionale unificate reprezintă condiţiile preliminare ale dezvoltării resurselor unei Europe unite. Programul Tempus ar putea servi drept exemplul cel mai edificator, dar sunt şi alte mijloace de dezvoltare, de o eficienţă şi o sinergie pe deplin originale, în acest domeniu major al remodelării civilizaţiei europene.

În opinia mea, la baza acestor eforturi, se află două considerente esenţiale: pe de o parte, constatarea că nici un transfer ştiinţific sau tehnologic nu este posibil fără un transfer al abilităţilor necesare aplicării şi în absenţa unui întreg sistem de valori care să decidă punerea lor efectivă în practică iar, pe de altă parte, convingerea că discrepanţele din punctul de vedere al bogăţiei de resurse materiale şi al tehnologiei nu se regăsesc obligatoriu şi ca diferenţe în nivelul de pregătire al resurselor umane.

Situaţia ţărilor din Europa de Est, în general, şi a României, în particular, este o mărturie a celor afirmate mai sus. În pofida restricţiilor generalizate la care a fost supusă timp de o jumătate de secol, România – la fel ca alte ţări din regiune – a fost capabilă să-şi păstreze acele modele educaţionale care au permis supravieţuirea unui potenţial intelectual şi cultural, susceptibil de a fi dezvoltat destul de repede, pentru a atinge standardele europene. Acest potenţial va contribui la renaşterea acestei părţi a continetului, dar, în acelaşi timp, ar putea fi un motor al progresului la nivelul întregii Europe.

În concluzie, nu putem vorbi despre un proces mecanic de dezvoltare, care s-ar derula de la sine. Dimpotrivă, trebuie să asigurăm o remodelare structurală care să angajeze într-un proces corelat statele ţările europene.

 

Reforma din interior

Evoluţia învăţământului superior este considerată o prioritate majoră. Cu toate acestea, ea nu s-a materializat încă într-o strategie pe termen lung. În consecinţă, multe transformări realizate în învăţământul superior din ţările noastre au, în general, un caracter de reglementare. Adeseori, acestea impun alte transformări, menite să armonizeze sistemul de învăţământ superior în ansamblu. Se creează mai degrabă o imagine a efervescenţei, decât a unei organizări sistematice. Este, de asemenea, de observat că schimbările care au avut loc până în prezent se referă în primul rând la diversificarea structurală pe orizontală. Din această perspectivă, o tendinţă majoră este creşterea numărului de instituţii de învăţământ superior şi a numărului de studenţi.

Experienţa ultimilor trei ani oferă o imagine mai exactă asupra riscurilor şi a dificultăţilor inerente oricărei transformări în interiorul sistemului educaţional. Este evident că o cooperare directă între comunităţile universitare din Est şi din Vest reprezintă un ferment de schimbare important. Efervescenţa trebuie susţinută continuu, or, cel puţin în România, sistemul de reglementare în sfera educaţională este mai puţin flexibil şi deschis la schimbare. De aceea şi pentru a oferi argumente, este necesară o muncă uriaşă de evaluare a domeniilor ce trebuie dezvoltate, precum şi a celor care impun o reorientare. Există apoi, un anumit grad de rigiditate a programelor de învăţământ şi a echivalărilor de studii, dar şi multă rigiditate în delimitarea domeniilor educaţionale, pe care doar o modernizare profundă a sistemului educaţional superior din România le poate remedia. Este rândul rectorilor şi al senatelor universităţilor să acţioneze, în interiorul fiecărui subsistem, pentru a reevalua modelul.

Dificultăţile se datorează, în mare măsură, lipsei de experienţă în administrarea acestei dezvoltări. Am ieşit dintr-un sistem supercentralizat, iar exerciţiul autonomiei este încă dificil. În ultimii trei ani, cele mai mari universităţi din România au reuşit să obţină, cu efort, o autonomie de facto. Independenţa universitară are nevoie totuşi de un cadru juridic.

O reformă a sistemului educaţional nu poate veni decât din interiorul său. Nu se poate aştepta ca inovaţiile să aparţină funcţionarilor sistemului; nimeni altcineva nu poate gândi schimbarea mai bine decât comunităţile universitare care au responsabilitatea deplină a propriului progres. Acest lucru nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune  schimbul de experienţă managerială în administrarea universităţilor, a facultăţilor şi a catedrelor acestora, precum şi în sfera relaţiei directe între comunităţile universitare şi autorităţile statului.

Pretutindeni educaţia se confruntă, mai mult sau mai puţin deschis, cu o relicvă a gândirii mecaniciste şi nu cu spiritul vremurilor ce vor veni, ca şi cum educaţia ar fi un bun de consum şi nu creatoare de prosperitate. Această mentalitate este evidentă îndeosebi în lumea post-comunistă, unde, timp de decenii, educaţia a fost finanţată ca instrument de îndoctrinare, fiindu-i refuzat statutul normal – acela de creatoare de valori esenţiale pentru progresul societăţii omeneşti. Costurile sociale ale eşecurilor în sistemul educaţional sunt infinit mai mari decât costurile directe ale unui sistem educaţional solid. Pentru a convinge factorii politici de acest adevăr, sprijinul moral al comunităţilor europene este deosebit de important pentru noi. La fel ca şi sprijinul lor material, cunoscută fiind puţinătatea resurselor financiare de care dispunem.

 

Potenţialul uman

Acordurile de cooperare între universităţi pot şi trebuie să acţioneze în aşa fel încât să susţină o reformă amplă, indispensabilă, pornind de la premisa că procesul de modelare a resurselor umane este prioritar în construirea viitorului. Fără îndoială, nu trebuie neglijat sprijinul vital necesar dezvoltării cercetării ştiinţifice şi tehnologiilor de vârf. Este evident că şi ştiinţele umane, violent desconsiderate în ultima jumătate de secol în ţările comuniste, constituie o prioritate fundamentală pentru dezvoltarea unei civilizaţii europene comune.

După părerea mea, trebuie să reconsiderăm la modul global sistemul educaţional şi managementul resurselor umane, în funcţie de nevoia noastră de progres şi de slăbiciunile sistemului pe care le-am moştenit. Civilizaţia secolului 21 reclamă un sistem educaţional dedicat afirmării profesiunilor liberale şi dezvoltării rapide a societăţilor înformaţionale.

În momentele de criză, punctul-cheie pare să fie mereu acelaşi: găsirea unor soluţii pentru utilizarea raţională şi creatoare a potenţialului uman. Ce altceva sau cine altcineva, decât un sistem educaţional receptiv la schimbare şi condus de specialişti conştienţi de responsabilităţile ce le revin în confruntarea cu viitorul, ar putea rezolva această problemă?