Conferinţă prezentată la Institutul de Relaţii Internaţionale din München, noiembrie 1992 

 

Cine nu înţelege trecutul riscă să-l repete

La trei ani după prăbuşirea bruscă a regimurilor totalitare comuniste din Europa, politologi din Vest au încă, asupra acestor ţări, o imagine generală, în “zbor de pasăre”. Un sentiment de superioritate binevoitoare se asociază cu un sentiment de frustrare faţă de o realitate mereu schimbătoare, recalcitrantă la scenariile preconizate.

În acelaşi timp, cei care trăiesc viaţa politică cotidiană în aceste ţări realizează că avansează descoperind mai degrabă ce a fost, decât ce va fi. Accentul pus pe regăsirea propriei identităţi, pierdute în mlaştina ideologiei comuniste, este perceput cu dificultate de opinia publică occidentală. Aceasta nu pare în nici în fel interesată de “procesul comunismului”, ignorând că, de fapt, cine nu înţelege trecutul riscă oricând să-l repete.

Pe de altă parte, după o scurtă euforie generată de dispariţia unei mari ameninţări militare din Est, guvernele occidentale au constatat că o instabilitate haotică poate fi mai deranjantă decât un duşman puternic dar bine cunoscut şi că ţările-închisori din fostul lagăr comunist au fost, de fapt, o bună pavăză împotriva unei emigraţii devenite acum greu de controlat.

Dezbaterile de astăzi, sincere şi critice, pot lumina multe pete întunecate ale istoriei pe care am trăit-o. Aşadar: în ce măsură “Drumul României spre democraţie” – pe care voi încerca să-l prezint – poate contribui la înţelegerea dureroasei tranziţii de la dictatură la democraţie şi de la o economie de stat la o economie de piaţă liberă?

Formaţia mea, mai degrabă de cercetător ştiinţific, decât de om politic, m-a învăţat că descifrarea unui fenomen complex permite apoi rezolvarea mai lesnicioasă a unor cazuri mai simple.

România, care a concentrat, în experienţa ei dramatică, trăsături co-mune tuturor societăţilor totalitare, precum şi altele, specifice numai ei, poate fi cazul care să ne conducă la înţelegere. În prezentarea acestui caz mă voi strădui să pun faptele înaintea interpretărilor şi să le ordonez în timp.

Tradiţii democratice în România

Bazele dezvoltării democratice a României au fost create în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printr-un sistem de reforme pe care generaţia tinerilor revoluţionari de la 1848 a izbutit să le impună într-o succesiune rapidă de acte politice de o remarcabilă îndrăzneală şi coerenţă, culminând cu adoptarea, în 1866, a uneia dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelui timp şi cucerirea independenţei naţionale, în 1877. Ele reprezintă tot atâtea etape ale unei modernizări rapide a României, ca rezultat al unei voinţe politice ferme prin care ţara, în răstimpul şi prin eforturile unei singure generaţii, s-a înscris în marile direcţii de evoluţie europeană.

După primul război mondial, România îşi va cuceri integritatea teritorială, legitimitată prin decizia populară majoritară, unirea Transilvaniei şi a Banatului cu vechiul Regat al României fiind cerută şi hotărâtă prin vot liber exprimat. Rezultatul imediat al Marii Uniri din 1918 a fost o evoluţie spectaculoasă a democraţiei, atât în premisele ei, consolidate prin marea reformă agrară din 1921, care punea capăt existenţei marilor domenii rurale şi consolida o clasă de proprietari mijlocii independenţi, cât şi în formele sale instituţionale, consfinţite prin Constituţia din 1923. Prin instituirea votului universal, prin numeroase prevederi referitoare la drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi, nu în ultimul rând, ale minorităţilor naţionale, Constituţia din 1923 asigura vieţii politice din România interbelică un cadru democratic ale cărui efecte benefice se vor reflecta într-o înflorire explozivă a vieţii politice şi mai ales culturale.

Din păcate, România nu avea să fie cruţată, la sfârşitul deceniului al patrulea, de convulsiile care străbăteau întreaga Europă. Deteriorarea sistemului politic parlamentar, dictatura regală, ascensiunea formaţiunilor de extremă dreaptă, tot mai violente, urmată de cea a unei minorităţi comuniste aservite intereselor Moscovei, au debilitat instituţiile statului de drept şi au condus la o guvernare autoritară de tip militar. Acest dezastru naţional, pe fondul unui război care periclita forţele vii ale ţării, a blocat mecanismele democratice. Totuşi, personalităţile şi clasa politică din România au supravieţuit şi uneori au fost încurajate pentru a limita izolarea ţării pe plan internaţional.

 

Perioada dictaturii comuniste

Îndelungată şi extrem de dură, dictatura comunistă s-a întins pe o perioadă de 45 de ani, din martie 1945 până în decembrie 1989.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi după înţelegerea de la Yalta, speranţele de renaştere democratică sunt sufocate prin intrarea completă şi silnică a ţării sub dominaţia brutală a URSS. Efortul de a salva statul român prin participarea aproape suicidară a României la războiul împotriva Germaniei naziste, alături de forţele aliate, s-a dovedit zadarnic. Inclusă în sfera dominaţiei sovietice, România a suportat o deteriorare dramatică a instituţiilor democratice, marcată de alegerile falsificate din 1946 şi nelegitima abolire a monarhiei constituţionale, la sfârşitul anului 1947.

Începea astfel un calvar, ale cărui proporţii reale abia astăzi  încep să fie evaluate. Valuri succesive de represiune sălbatică lovesc cu brutalitate şi dimensiunile lor nu pot fi comparate decât cu cele din Rusia lui Stalin. Închisorile distrug fizic aproape toată elita politică, militară şi intelectuală a naţiunii. Un program de deportări, arestări abuzive şi spoliere nemiloasă distruge ţărănimea din România.

Peste 1.300.000 de arestaţi, reprezentând aproape 10% din populaţia adultă şi peste 25% din populaţia educată a României, intră în închisori şi lagăre de muncă, fiind supuşi unui regim de exterminare care a făcut peste 300.000 de victime. Acest trist record a suscitat o vastă mişcare de rezistenţă prin care, vreme de mai bine de zece ani, militari alungaţi din armată, tineri studenţi şi ţărani au înfruntat opresorii. Acest fenomen unic în Europa de Est, al rezistenţei în munţi, încă puţin cunoscut, contrazice impresia de obedienţă faţă de sistemul comunist şi explică brutalitatea mult prelungită a represiunii directe.

Este foarte pobabil ca un scurt răgaz de relaxare, intervenit după 1965, să fi fost decisiv pentru supravieţuirea unor segmente de societate civilă şi pentru persistenţa, aproape eroică, a unei conştiinţe democratice în anii tot mai sufocanţi care au urmat după acest înşelător interludiu. În ciuda unei faţade pseudo-liberale şi fals antisovietice, menite mai ales să înşele vigilenţa Occidentului, regimul Ceauşescu a alunecat rapid către o dictatură paranoică.

La sfârşitul anului 1989, situaţia din România era mult diferită faţă de celelalte ţări ale fostului lagăr comunist. Economia era reprezentată printr-o agricultură complet colectivizată, era lipsită de orice sector privat şi dominată de giganţi industriali. Populaţia, lipsită de alimente şi de încălzire pe timp de iarnă, se găsea la limita de supravieţuire. Asistenţa medicală era derizorie. Legal şi faptic nu se admitea existenţa nici unui partid sau asociaţie politică, cu excepţia Partidului Comunist Român care număra 4.000.000 membri. Nu existau libertăţi sindicale, programul de muncă includea sâmbăta şi, deseori, duminica. Informarea populaţiei se limita la un program TV unic, de două ore, din care peste jumătate era dedicat dictatorului. Presa era exclusiv oficială şi strict controlată de partid. Cultura, cu unele excepţii tolerate programat, era controlată şi subordonată aşa-numitei culturi de masă. Un cult exacerbat al personalităţii conducătorului era susţinut printr-o ideologie naţional-comunistă.

Toată ţara era controlată de un uriaş aparat biocratic de activişti comunişti şi de un aparat de represiune supradimensionat al Departamentului de Securitate, format din câţiva profesionişti bine pregătiţi în Occident şi familiarizaţi cu mijloacele moderne de manipulare a populaţiei şi o masă de executanţi obedienţi ai politicii partidului comunist.

Am insistat asupra acestui bilanţ pentru că el a marcat profund toate desfăşurările ulterioare în plan economic, social, politic şi moral din România în ultimii ani.

 

Prăbuşirea dictaturii ceauşiste şi restauraţia cripto-comunistă

Răsturnarea regimului comunist din România a avut trăsături care o individualizează faţă de tot ce s-a întâmplat în fosta zonă comunistă europeană:

Peste o revoltă populară începută în Timişoara şi continuată în Bucureşti şi alte câteva mari oraşe ale ţării, s-a suprapus o lovitură de stat, prin care puterea a fost preluată de eşalonul II al nomenclaturii comuniste şi din Securitate.

A avut un caracter sângeros, prin uciderea a peste 1.200 de oameni neînarmaţi, în împrejurări care până în prezent nu au fost elucidate.

Neînţelegerea corectă a acestor două trăsături a dus la o frustrare a opiniei publice occidentale. Punând accentul pe latura loviturii de stat şi discrepanţa faţă de o mare cifră de victime lansată iniţial, ea menţine o imagine profund nedreaptă faţă de curajul celor care au înfruntat deschis forţele represiunii şi şi-au dat viaţa pentru libertate şi democraţie.

Din primul moment, eşalonul II al nomenclaturii comuniste a acţionat cu o abilitate care poate fi studiată ca un model de manipulare colectivă în lupta pentru putere. S-a montat farsa teroriştilor pentru a menţine revoluţionarii anticomunişti în stradă, în timp ce restul ţării urmărea la televiziune revoluţia-spectacol destinată să creeze imaginea salvării naţiunii.

S-a deturnat sensul revoltei din anticomunism în anticeauşism prin judecarea dictatorului şi a unui grup restrâns de colaboratori ai acestuia, exclusiv pentru acţiunile lor din 18 - 21 decembrie 1989.

S-a confiscat ideea de forum, care se dovedise eficace în doborârea comunismului din ţările vecine, folosindu-se ca faţadă numele unor dizidenţi şi rezistenţi anticomunişti. Pe această idee, s-a construit Frontul Salvării Naţionale, cu o bază electorală de tipul partidului unic.

S-a reuşit divizarea populaţiei. Securitatea, rebotezată Serviciul Român de Informaţii, a înscenat conflicte între intelectuali şi muncitori, între studenţi şi restul populaţiei, între români şi minorităţile naţionale, între biserica ortodoxă şi biserica unită cu Roma, între românii din ţară şi românii din străinătate.

Pentru derutarea electoratului s-au creat peste 200 de partide politice, cele mai multe false copii ale partidelor democratice, în realitate sateliţi ai Frontului Salvării Naţionale. Acesta şi-a organizat o campanie electorală bazată pe o demagogie populistă, speculând o serie de realizări imediate: îmbunătăţirea alimentaţiei şi a încălzirii locuinţelor, săptămâna redusă de lucru, paşapoarte fără restricţii, liberalizarea avorturilor, extinderea şi diversificarea programului TV, libertatea presei. Pe baza stereotipurilor mentale inoculate în 45 de ani de dictatură, crearea acestor condiţii deja fireşti pentru toate celelate ţări foste comuniste a fost intrepretată de majoritatea populaţiei ca un cadou din partea noului conducător şi a partidului său. Rezultatul a fost câştigarea alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare: 65% pentru FSN şi 85% pentru preşedintele Iliescu, în faţa a doi candidaţi ai opoziţiei, care au obţinut doar 6%, respectiv 3% din voturi.

La puţine zile de la câştigarea alegerilor, puterea criptocomunistă a încercat o restauraţie totală prin lichidarea oricărei forme de opoziţie reală. Mase de mineri coordonate de forţe ale securităţii şi chemate în Capitală de preşedintele ales, sub pretextul unui pericol creat prin manifestaţii de stradă, au atacat şi devastat sediile partidelor democratice, sediile ziarelor independente şi Universitatea, vizând intimidarea opoziţiei şi a intelectualilor. În urma eşecului acţiunii de anihilare totală a opoziţiei, forţele conservatoare s-au concentrat pe acapararea tuturor pârghiilor de putere legislativă, executivă, judecătorească şi a celui mai eficace mijloc de influenţare a opiniei publice – televiziunea.

O falsă reformă, în care privatizarea era limitată la sectorul comercial, a permis spălarea rapidă a banilor murdari ai vechii nomenclaturi şi ai fostei securităţi. Prin lipsa totală de transparenţă, prin corupţie şi ineficienţa justiţiei s-a creat, în jurul Puterii, un grup puternic de interese, care acţionează ca o mafie, pentru blocarea oricărui progres real.

În spectrul politic, Puterea a încurajat tacit o extremă stângă comunistă şi o extremă dreaptă cu ideologie şovină, antisemită, totalitară, de esenţă naţional-comunistă.

 

Dificultăţi în formarea opoziţiei democratice

În contextul prezentat, procesul de creare şi consolidare a unei opoziţii democratice s-a desfăşurat cu o mare dificultate. El a început cu reluarea activităţii partidelor istorice democrate din perioada interbelică sub conducerea vechilor militanţi supravieţuitori ai închisorilor comuniste. Nevoite să lupte cu ostilitatea populaţiei faţă de ideea de partid de opoziţie, lipsite de un aport serios al intelectualilor şi subminate de manevrele puterii, ele nu şi-au putut constitui o bază electorală solidă. Totuşi, a luat naştere o formă originală de protest public neviolent, animat de studenţi şi intelectuali: manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii. Timp de o lună şi jumătate ea a constituit o şcoală de educaţie civică şi de solidaritate umană.

După reprimarea protestatarilor şi agresiunea minerilor împotriva Universităţii, s-a fondat Solidaritatea Universitară, o asociaţie civică pentru democraţie a profesorilor, cercetătorilor şi studenţilor. Din iniţiativa mai multor organizaţii neguvernamentale au luat fiinţă Alianţa Civică, cea mai populară organizaţie din România, şi, apoi, Forumul Democrat Antitotalitar Român.

Pe baza acestora s-a creat Convenţia Democratică, cuprinzând 18 partide şi asociaţii civice cu o platformă comună care urmăreşte instaurarea instituţiilor democratice, a unui stat de drept şi trecerea la o economie structurată pe principiile de piaţă liberă.

În alegerile locale din februarie 1992, Convenţia Democratică a reuşit să câştige primăriile principalelor oraşe mari din România, inclusiv Bucureşti. La alegerile generale din septembrie 1992, Convenţia Democratică s-a prezentat cu un program de guvernare comun şi a desemnat un candidat unic pentru funcţia de preşedinte al ţării.

 

Şansele democraţiei după alegerile din 1992

Rezultatele alegerilor legislative şi prezidenţiale – în care am avut onoarea să reprezint Convenţia Democratică – permit o evaluare realistă a şanselor democraţiei în România, ca şi a piedicilor pe care acest proces le mai are de depăşit.

Mentalitatea politică românească şi mentalitatea de alegător prin vot direct au centrat atenţia electoratului asupra candidaturilor la alegerile prezidenţiale, în dauna interesului pentru alegerile legislative. În acest sens, este concludentă situaţia partidului cu cea mai numeroasă reprezentare în Parlament, în fapt un partid-preşedinte constituit prin concentrarea grupurilor de interese reprezentând structurile fostului regim comunist în jurul fostului şi actualului preşedinte al ţării. 7 milioane de alegători au votat pentru candidatul partidului de stânga aflat la guvernare din 1990, susţinut de partidele de extremă stângă şi naţional-comuniste, şi aproape 5 milioane pentru candidatul Convenţiei Democratice care grupează forţele democratice de centru dreapta. În afara raportului cantitativ dintre majoritatea şi minoritatea alegătorilor, se poate observa calitatea minorităţii învinse, constituită din majoritatea tineretului, cea mai mare parte a elitei intelectuale, reprezentanţii sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii şi ai muncitorimii calificate. În al doilea tur de scrutin, marile confederaţii sindicale au susţinut candidatul Convenţiei Democratice.

Există aşadar premisele dezvoltării opoziţiei democratice, care va fi probabil sabotată, dar nu reprimată.

În Parlament, Convenţia Democratică deţine 35% din locuri. Aceste progrese ale forţelor democratice sunt importante şi reprezintă o bază solidă de dezvoltare ulterioară. Nici o forţă politică de sine stătătoare nu controlează singură Parlamentul, ceea ce înseamnă că o coaliţie a tuturor forţelor favorabile reformei economice şi politice a ţării în sensul democraţiei poate dobândi coerenţă şi eficacitate.

Marea primejdie în acest context rămâne o coalizare făţişă între grupul de interese reprezentat de partidul preşedintelui şi forţele extremiste naţional-comuniste. Din fericire, această coaliţie este primejdioasă şi pentru actualul preşedinte, al cărui prestigiu internaţional (şi aşa grav afectat de ilegalităţile flagrante din precedentul său mandat) riscă să fie cu totul anulat. Recentele evoluţii, în care discursul public al preşedintelui ţării a împrumutat practic temele reformei, democratizării şi ale unei politici pro-occidentale, de la opoziţia democratică, dovedesc că actuala putere de la Bucureşti urmăreşte mai degrabă reciclarea diferitelor mafii moştenite de la regimul anterior decât o restauraţie completă şi făţişă a acestuia.

O primejdie se află şi în lanţul de diversiuni naţionaliste care au fragilizat constant progresele democratice în România. Faptul că, în al doilea tur de scrutin, Transilvania şi alte zone unde trăiesc importante segmente minoritare au votat cu peste 60 % în favoarea candidatului Convenţiei Democratice, înseamnă, fără putinţă de îndoială, un vot de încredere din partea majorităţii româneşti şi a minorităţilor, deopotrivă. În consecinţă, dincolo de grupurile extremiste ale unora şi ale altora, există posibilitatea efectivă a unei uniri a Opoziţiei în jurul unei platforme comune consecvent democratice.

Democratizarea, încă incompletă, a instituţiilor statului a făcut unele progrese în sensul unei adecvări la regulile statului de drept, mai ales în cazul poliţiei. În armată există un curent de înnoire care nu poate fi nici minimalizat, nici exagerat. Există, în fine, o autonomie de facto a universităţilor, o independenţă greu reversibilă a presei, societatea civilă a început să se consolideze. Într-un cuvânt, nu mai există monolitismul din perioada imediat post-totalitară.

Posibilităţile reale ale democratizării rapide a României depind într-o mare măsură de contextul internaţional. Evoluţia Estului, în ansamblu, şi a Rusiei şi Ucrainei, în special, rămâne un factor decisiv în zonă. Pe de altă parte, dacă relaţia politică, economică şi militară a României cu Occidentul nu poate evolua rapid din cauza caracterului conservator al Puterii, este limpede că izolarea şi marginalizarea ţării accentuează mentalităţi şi spaime retrograde şi riscă să împingă extremele către putere. O ţară prea săracă nu poate asigura progresul democraţiei.

Soluţia ar fi o cooperare preferenţială între acele administraţii locale, forţe politice şi organizaţii neguvernamentale care contribuie efectiv la procesul de democratizare a ţării. În acelaşi timp, nu putem nega rolul organismelor europene în monitorizarea guvernanţilor români în domeniul respectării drepturilor omului şi al evoluţiei spre o democraţie reală a socieţăţii româneşti. Conjugarea acestor două direcţii este singura cale prin care se poate contribui eficient la efortul României de a-şi găsi drumul ei firesc în Europa.

În faţa forţelor democratice din România stau astăzi câteva provocări majore. Prima ar fi aceea de a asigura un real dialog în societatea românească.

Evoluţia actualului partid de guvernământ a dovedit că îi lipseşte orice aplecare spre această formă de manifestare a societăţii democratice. În aceste condiţii, revin Opoziţiei datoria şi responsabilitatea de a organiza şi de a gestiona acest proiect. În opinia mea, dialogul trebuie organizat pe mai multe axe de forţă:

În primul rând, între majoritatea română şi minorităţi. Dacă nu vom elimina cât mai repede focarele de tensiune, precumpănitor artificiale şi datorate unor grupuri extremiste care parazitează toate părţile implicate, situaţia internă a României se poate degrada rapid.

În al doilea rând, trebuie organizată o reală comunicare cu lumea sindicală. Suferinţele şi greutăţile legate de reformarea sistemului economic şi implicita reaşezare a structurilor sociale, nu pot fi suportate fără stabilirea unei finalităţi profitabile pentru întregul ansamblu social. Fără certitudinea unui “mai bine” general, al întregii societăţi, reforma nu va fi susţinută de populaţia ţării. Riscul trecerii spre un refuz categoric al reformei şi preferinţa pentru un status-quo al egalităţii în sărăcie nu sunt o problemă specifică României, ci a întregului Est. Consecinţele alunecării spre o asemenea soluţie sunt incalculabile.

În fine, Opoziţia trebuie să asigure un real dialog al clasei politice cu societatea civilă. Rolul partidelor şi al oamenilor politici nu este încă destul de cunoscut şi recunoscut. Este datoria Opoziţiei să depisteze şi să promoveze noi lideri democraţi, care să aibă şi legitimitatea populară, şi competenţa de a organiza, de a gestiona permanentizarea acestui dialog.

Fără aceste trei direcţii de efort, mi se pare că lupta noastră ar avea doar perspectiva unui eşec.

Relaţia dintre democraţie şi libertate nu poate fi concepută după o viziune de tip monolit. Vizăm o unitate în deplină libertate de a şti şi de a opta. Ne gândim la libertatea pe care filozoful român Petre Ţuţea o asemăna cu “o frânghie agăţată de undeva, de sus”. “Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale sau poţi să cobori în întuneric”.

Pentru a fi la înălţimea provocării pe care ne-o impune opţiunea noastră pentru democraţie, este necesar să asigurăm unitatea forţelor democratice din România. Păstrarea acestei unităţi trebuie să se realizeze cu respectarea specificului şi opţiunilor fundamentale ale fiecărei formaţiuni care se angajează în lupta pentru democraţie. Pentru a avea şanse şi câştig trebuie să construim o unitate în spirit şi în program, mai mult decât una instituţională.

Ceea ce însă nu trebuie uitat şi neglijat este faptul că democraţia începe să se construiască în România şi că, departe de a mai fi doar o speranţă, ea începe să se contureze ca o realitate.