Conferinţă
prezentată la Institutul de Relaţii Internaţionale din München,
noiembrie 1992
Cine nu înţelege
trecutul riscă să-l repete
La trei ani după
prăbuşirea bruscă a regimurilor totalitare comuniste din Europa,
politologi din Vest au încă, asupra acestor ţări, o imagine generală, în
“zbor de pasăre”. Un sentiment de superioritate binevoitoare se asociază
cu un sentiment de frustrare faţă de o realitate mereu schimbătoare,
recalcitrantă la scenariile preconizate.
În acelaşi timp, cei
care trăiesc viaţa politică cotidiană în aceste ţări realizează că
avansează descoperind mai degrabă ce a fost, decât ce va fi. Accentul
pus pe regăsirea propriei identităţi, pierdute în mlaştina ideologiei
comuniste, este perceput cu dificultate de opinia publică occidentală.
Aceasta nu pare în nici în fel interesată de “procesul comunismului”,
ignorând că, de fapt, cine nu înţelege trecutul riscă oricând să-l
repete.
Pe de altă parte,
după o scurtă euforie generată de dispariţia unei mari ameninţări
militare din Est, guvernele occidentale au constatat că o instabilitate
haotică poate fi mai deranjantă decât un duşman puternic dar bine
cunoscut şi că ţările-închisori din fostul lagăr comunist au fost, de
fapt, o bună pavăză împotriva unei emigraţii devenite acum greu de
controlat.
Dezbaterile de astăzi,
sincere şi critice, pot lumina multe pete întunecate ale istoriei pe
care am trăit-o. Aşadar: în ce măsură “Drumul României spre democraţie”
– pe care voi încerca să-l prezint – poate contribui la înţelegerea
dureroasei tranziţii de la dictatură la democraţie şi de la o economie
de stat la o economie de piaţă liberă?
Formaţia mea, mai
degrabă de cercetător ştiinţific, decât de om politic, m-a învăţat că
descifrarea unui fenomen complex permite apoi rezolvarea mai lesnicioasă
a unor cazuri mai simple.
România, care a
concentrat, în experienţa ei dramatică, trăsături co-mune tuturor
societăţilor totalitare, precum şi altele, specifice numai ei, poate fi
cazul care să ne conducă la înţelegere. În prezentarea acestui caz mă
voi strădui să pun faptele înaintea interpretărilor şi să le ordonez în
timp.
Tradiţii democratice
în România
Bazele dezvoltării
democratice a României au fost create în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, printr-un sistem de reforme pe care generaţia tinerilor
revoluţionari de la 1848 a izbutit să le impună într-o succesiune rapidă
de acte politice de o remarcabilă îndrăzneală şi coerenţă, culminând cu
adoptarea, în 1866, a uneia dintre cele mai moderne constituţii din
Europa acelui timp şi cucerirea independenţei naţionale, în 1877. Ele
reprezintă tot atâtea etape ale unei modernizări rapide a României, ca
rezultat al unei voinţe politice ferme prin care ţara, în răstimpul şi
prin eforturile unei singure generaţii, s-a înscris în marile direcţii
de evoluţie europeană.
După primul război
mondial, România îşi va cuceri integritatea teritorială, legitimitată
prin decizia populară majoritară, unirea Transilvaniei şi a Banatului cu
vechiul Regat al României fiind cerută şi hotărâtă prin vot liber
exprimat. Rezultatul imediat al Marii Uniri din 1918 a fost o evoluţie
spectaculoasă a democraţiei, atât în premisele ei, consolidate prin
marea reformă agrară din 1921, care punea capăt existenţei marilor
domenii rurale şi consolida o clasă de proprietari mijlocii independenţi,
cât şi în formele sale instituţionale, consfinţite prin Constituţia din
1923. Prin instituirea votului universal, prin numeroase prevederi
referitoare la drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi, nu în ultimul
rând, ale minorităţilor naţionale, Constituţia din 1923 asigura vieţii
politice din România interbelică un cadru democratic ale cărui efecte
benefice se vor reflecta într-o înflorire explozivă a vieţii politice şi
mai ales culturale.
Din păcate, România
nu avea să fie cruţată, la sfârşitul deceniului al patrulea, de
convulsiile care străbăteau întreaga Europă. Deteriorarea sistemului
politic parlamentar, dictatura regală, ascensiunea formaţiunilor de
extremă dreaptă, tot mai violente, urmată de cea a unei minorităţi
comuniste aservite intereselor Moscovei, au debilitat instituţiile
statului de drept şi au condus la o guvernare autoritară de tip militar.
Acest dezastru naţional, pe fondul unui război care periclita forţele
vii ale ţării, a blocat mecanismele democratice. Totuşi, personalităţile
şi clasa politică din România au supravieţuit şi uneori au fost
încurajate pentru a limita izolarea ţării pe plan internaţional.
Perioada dictaturii
comuniste
Îndelungată şi extrem
de dură, dictatura comunistă s-a întins pe o perioadă de 45 de ani, din
martie 1945 până în decembrie 1989.
La sfârşitul celui
de-al doilea război mondial şi după înţelegerea de la Yalta, speranţele
de renaştere democratică sunt sufocate prin intrarea completă şi silnică
a ţării sub dominaţia brutală a URSS. Efortul de a salva statul român
prin participarea aproape suicidară a României la războiul împotriva
Germaniei naziste, alături de forţele aliate, s-a dovedit zadarnic.
Inclusă în sfera dominaţiei sovietice, România a suportat o deteriorare
dramatică a instituţiilor democratice, marcată de alegerile falsificate
din 1946 şi nelegitima abolire a monarhiei constituţionale, la sfârşitul
anului 1947.
Începea astfel un
calvar, ale cărui proporţii reale abia astăzi încep să fie evaluate.
Valuri succesive de represiune sălbatică lovesc cu brutalitate şi
dimensiunile lor nu pot fi comparate decât cu cele din Rusia lui Stalin.
Închisorile distrug fizic aproape toată elita politică, militară şi
intelectuală a naţiunii. Un program de deportări, arestări abuzive şi
spoliere nemiloasă distruge ţărănimea din România.
Peste 1.300.000 de
arestaţi, reprezentând aproape 10% din populaţia adultă şi peste 25% din
populaţia educată a României, intră în închisori şi lagăre de muncă,
fiind supuşi unui regim de exterminare care a făcut peste 300.000 de
victime. Acest trist record a suscitat o vastă mişcare de rezistenţă
prin care, vreme de mai bine de zece ani, militari alungaţi din armată,
tineri studenţi şi ţărani au înfruntat opresorii. Acest fenomen unic în
Europa de Est, al rezistenţei în munţi, încă puţin cunoscut, contrazice
impresia de obedienţă faţă de sistemul comunist şi explică brutalitatea
mult prelungită a represiunii directe.
Este foarte pobabil
ca un scurt răgaz de relaxare, intervenit după 1965, să fi fost decisiv
pentru supravieţuirea unor segmente de societate civilă şi pentru
persistenţa, aproape eroică, a unei conştiinţe democratice în anii tot
mai sufocanţi care au urmat după acest înşelător interludiu. În ciuda
unei faţade pseudo-liberale şi fals antisovietice, menite mai ales să
înşele vigilenţa Occidentului, regimul Ceauşescu a alunecat rapid către
o dictatură paranoică.
La sfârşitul anului
1989, situaţia din România era mult diferită faţă de celelalte ţări ale
fostului lagăr comunist. Economia era reprezentată printr-o agricultură
complet colectivizată, era lipsită de orice sector privat şi dominată de
giganţi industriali. Populaţia, lipsită de alimente şi de încălzire pe
timp de iarnă, se găsea la limita de supravieţuire. Asistenţa medicală
era derizorie. Legal şi faptic nu se admitea existenţa nici unui partid
sau asociaţie politică, cu excepţia Partidului Comunist Român care
număra 4.000.000 membri. Nu existau libertăţi sindicale, programul de
muncă includea sâmbăta şi, deseori, duminica. Informarea populaţiei se
limita la un program TV unic, de două ore, din care peste jumătate era
dedicat dictatorului. Presa era exclusiv oficială şi strict controlată
de partid. Cultura, cu unele excepţii tolerate programat, era controlată
şi subordonată aşa-numitei culturi de masă. Un cult exacerbat al
personalităţii conducătorului era susţinut printr-o ideologie
naţional-comunistă.
Toată ţara era
controlată de un uriaş aparat biocratic de activişti comunişti şi de un
aparat de represiune supradimensionat al Departamentului de Securitate,
format din câţiva profesionişti bine pregătiţi în Occident şi
familiarizaţi cu mijloacele moderne de manipulare a populaţiei şi o masă
de executanţi obedienţi ai politicii partidului comunist.
Am insistat asupra
acestui bilanţ pentru că el a marcat profund toate desfăşurările
ulterioare în plan economic, social, politic şi moral din România în
ultimii ani.
Prăbuşirea dictaturii
ceauşiste şi restauraţia cripto-comunistă
Răsturnarea regimului
comunist din România a avut trăsături care o individualizează faţă de
tot ce s-a întâmplat în fosta zonă comunistă europeană:
Peste o revoltă
populară începută în Timişoara şi continuată în Bucureşti şi alte câteva
mari oraşe ale ţării, s-a suprapus o lovitură de stat, prin care puterea
a fost preluată de eşalonul II al nomenclaturii comuniste şi din
Securitate.
A avut un caracter
sângeros, prin uciderea a peste 1.200 de oameni neînarmaţi, în
împrejurări care până în prezent nu au fost elucidate.
Neînţelegerea corectă
a acestor două trăsături a dus la o frustrare a opiniei publice
occidentale. Punând accentul pe latura loviturii de stat şi discrepanţa
faţă de o mare cifră de victime lansată iniţial, ea menţine o imagine
profund nedreaptă faţă de curajul celor care au înfruntat deschis
forţele represiunii şi şi-au dat viaţa pentru libertate şi democraţie.
Din primul moment,
eşalonul II al nomenclaturii comuniste a acţionat cu o abilitate care
poate fi studiată ca un model de manipulare colectivă în lupta pentru
putere. S-a montat farsa teroriştilor pentru a menţine revoluţionarii
anticomunişti în stradă, în timp ce restul ţării urmărea la televiziune
revoluţia-spectacol destinată să creeze imaginea salvării naţiunii.
S-a deturnat sensul
revoltei din anticomunism în anticeauşism prin judecarea dictatorului şi
a unui grup restrâns de colaboratori ai acestuia, exclusiv pentru
acţiunile lor din 18 - 21 decembrie 1989.
S-a confiscat ideea
de forum, care se dovedise eficace în doborârea comunismului din ţările
vecine, folosindu-se ca faţadă numele unor dizidenţi şi rezistenţi
anticomunişti. Pe această idee, s-a construit Frontul Salvării
Naţionale, cu o bază electorală de tipul partidului unic.
S-a reuşit divizarea
populaţiei. Securitatea, rebotezată Serviciul Român de Informaţii, a
înscenat conflicte între intelectuali şi muncitori, între studenţi şi
restul populaţiei, între români şi minorităţile naţionale, între
biserica ortodoxă şi biserica unită cu Roma, între românii din ţară şi
românii din străinătate.
Pentru derutarea
electoratului s-au creat peste 200 de partide politice, cele mai multe
false copii ale partidelor democratice, în realitate sateliţi ai
Frontului Salvării Naţionale. Acesta şi-a organizat o campanie
electorală bazată pe o demagogie populistă, speculând o serie de
realizări imediate: îmbunătăţirea alimentaţiei şi a încălzirii
locuinţelor, săptămâna redusă de lucru, paşapoarte fără restricţii,
liberalizarea avorturilor, extinderea şi diversificarea programului TV,
libertatea presei. Pe baza stereotipurilor mentale inoculate în 45 de
ani de dictatură, crearea acestor condiţii deja fireşti pentru toate
celelate ţări foste comuniste a fost intrepretată de majoritatea
populaţiei ca un cadou din partea noului conducător şi a partidului său.
Rezultatul a fost câştigarea alegerilor din mai 1990 cu o majoritate
zdrobitoare: 65% pentru FSN şi 85% pentru preşedintele Iliescu, în faţa
a doi candidaţi ai opoziţiei, care au obţinut doar 6%, respectiv 3% din
voturi.
La puţine zile de la
câştigarea alegerilor, puterea criptocomunistă a încercat o restauraţie
totală prin lichidarea oricărei forme de opoziţie reală. Mase de mineri
coordonate de forţe ale securităţii şi chemate în Capitală de
preşedintele ales, sub pretextul unui pericol creat prin manifestaţii de
stradă, au atacat şi devastat sediile partidelor democratice, sediile
ziarelor independente şi Universitatea, vizând intimidarea opoziţiei şi
a intelectualilor. În urma eşecului acţiunii de anihilare totală a
opoziţiei, forţele conservatoare s-au concentrat pe acapararea tuturor
pârghiilor de putere legislativă, executivă, judecătorească şi a celui
mai eficace mijloc de influenţare a opiniei publice – televiziunea.
O falsă reformă, în
care privatizarea era limitată la sectorul comercial, a permis spălarea
rapidă a banilor murdari ai vechii nomenclaturi şi ai fostei securităţi.
Prin lipsa totală de transparenţă, prin corupţie şi ineficienţa
justiţiei s-a creat, în jurul Puterii, un grup puternic de interese,
care acţionează ca o mafie, pentru blocarea oricărui progres real.
În spectrul politic,
Puterea a încurajat tacit o extremă stângă comunistă şi o extremă
dreaptă cu ideologie şovină, antisemită, totalitară, de esenţă
naţional-comunistă.
Dificultăţi în
formarea opoziţiei democratice
În contextul
prezentat, procesul de creare şi consolidare a unei opoziţii democratice
s-a desfăşurat cu o mare dificultate. El a început cu reluarea
activităţii partidelor istorice democrate din perioada interbelică sub
conducerea vechilor militanţi supravieţuitori ai închisorilor comuniste.
Nevoite să lupte cu ostilitatea populaţiei faţă de ideea de partid de
opoziţie, lipsite de un aport serios al intelectualilor şi subminate de
manevrele puterii, ele nu şi-au putut constitui o bază electorală solidă.
Totuşi, a luat naştere o formă originală de protest public neviolent,
animat de studenţi şi intelectuali: manifestaţia-maraton din Piaţa
Universităţii. Timp de o lună şi jumătate ea a constituit o şcoală de
educaţie civică şi de solidaritate umană.
După reprimarea
protestatarilor şi agresiunea minerilor împotriva Universităţii, s-a
fondat Solidaritatea Universitară, o asociaţie civică pentru democraţie
a profesorilor, cercetătorilor şi studenţilor. Din iniţiativa mai multor
organizaţii neguvernamentale au luat fiinţă Alianţa Civică, cea mai
populară organizaţie din România, şi, apoi, Forumul Democrat
Antitotalitar Român.
Pe baza acestora s-a
creat Convenţia Democratică, cuprinzând 18 partide şi asociaţii civice
cu o platformă comună care urmăreşte instaurarea instituţiilor
democratice, a unui stat de drept şi trecerea la o economie structurată
pe principiile de piaţă liberă.
În alegerile locale
din februarie 1992, Convenţia Democratică a reuşit să câştige primăriile
principalelor oraşe mari din România, inclusiv Bucureşti. La alegerile
generale din septembrie 1992, Convenţia Democratică s-a prezentat cu un
program de guvernare comun şi a desemnat un candidat unic pentru funcţia
de preşedinte al ţării.
Şansele democraţiei
după alegerile din 1992
Rezultatele
alegerilor legislative şi prezidenţiale – în care am avut onoarea să
reprezint Convenţia Democratică – permit o evaluare realistă a şanselor
democraţiei în România, ca şi a piedicilor pe care acest proces le mai
are de depăşit.
Mentalitatea politică
românească şi mentalitatea de alegător prin vot direct au centrat
atenţia electoratului asupra candidaturilor la alegerile prezidenţiale,
în dauna interesului pentru alegerile legislative. În acest sens, este
concludentă situaţia partidului cu cea mai numeroasă reprezentare în
Parlament, în fapt un partid-preşedinte constituit prin concentrarea
grupurilor de interese reprezentând structurile fostului regim comunist
în jurul fostului şi actualului preşedinte al ţării. 7 milioane de
alegători au votat pentru candidatul partidului de stânga aflat la
guvernare din 1990, susţinut de partidele de extremă stângă şi
naţional-comuniste, şi aproape 5 milioane pentru candidatul Convenţiei
Democratice care grupează forţele democratice de centru dreapta. În
afara raportului cantitativ dintre majoritatea şi minoritatea
alegătorilor, se poate observa calitatea minorităţii învinse,
constituită din majoritatea tineretului, cea mai mare parte a elitei
intelectuale, reprezentanţii sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii şi ai muncitorimii calificate. În al doilea tur de scrutin,
marile confederaţii sindicale au susţinut candidatul Convenţiei
Democratice.
Există aşadar
premisele dezvoltării opoziţiei democratice, care va fi probabil
sabotată, dar nu reprimată.
În Parlament,
Convenţia Democratică deţine 35% din locuri. Aceste progrese ale
forţelor democratice sunt importante şi reprezintă o bază solidă de
dezvoltare ulterioară. Nici o forţă politică de sine stătătoare nu
controlează singură Parlamentul, ceea ce înseamnă că o coaliţie a
tuturor forţelor favorabile reformei economice şi politice a ţării în
sensul democraţiei poate dobândi coerenţă şi eficacitate.
Marea primejdie în
acest context rămâne o coalizare făţişă între grupul de interese
reprezentat de partidul preşedintelui şi forţele extremiste
naţional-comuniste. Din fericire, această coaliţie este primejdioasă şi
pentru actualul preşedinte, al cărui prestigiu internaţional (şi aşa
grav afectat de ilegalităţile flagrante din precedentul său mandat)
riscă să fie cu totul anulat. Recentele evoluţii, în care discursul
public al preşedintelui ţării a împrumutat practic temele reformei,
democratizării şi ale unei politici pro-occidentale, de la opoziţia
democratică, dovedesc că actuala putere de la Bucureşti urmăreşte mai
degrabă reciclarea diferitelor mafii moştenite de la regimul anterior
decât o restauraţie completă şi făţişă a acestuia.
O primejdie se află
şi în lanţul de diversiuni naţionaliste care au fragilizat constant
progresele democratice în România. Faptul că, în al doilea tur de
scrutin, Transilvania şi alte zone unde trăiesc importante segmente
minoritare au votat cu peste 60 % în favoarea candidatului Convenţiei
Democratice, înseamnă, fără putinţă de îndoială, un vot de încredere din
partea majorităţii româneşti şi a minorităţilor, deopotrivă. În
consecinţă, dincolo de grupurile extremiste ale unora şi ale altora,
există posibilitatea efectivă a unei uniri a Opoziţiei în jurul unei
platforme comune consecvent democratice.
Democratizarea, încă
incompletă, a instituţiilor statului a făcut unele progrese în sensul
unei adecvări la regulile statului de drept, mai ales în cazul poliţiei.
În armată există un curent de înnoire care nu poate fi nici minimalizat,
nici exagerat. Există, în fine, o autonomie de facto a universităţilor,
o independenţă greu reversibilă a presei, societatea civilă a început să
se consolideze. Într-un cuvânt, nu mai există monolitismul din perioada
imediat post-totalitară.
Posibilităţile reale
ale democratizării rapide a României depind într-o mare măsură de
contextul internaţional. Evoluţia Estului, în ansamblu, şi a Rusiei şi
Ucrainei, în special, rămâne un factor decisiv în zonă. Pe de altă
parte, dacă relaţia politică, economică şi militară a României cu
Occidentul nu poate evolua rapid din cauza caracterului conservator al
Puterii, este limpede că izolarea şi marginalizarea ţării accentuează
mentalităţi şi spaime retrograde şi riscă să împingă extremele către
putere. O ţară prea săracă nu poate asigura progresul democraţiei.
Soluţia ar fi o
cooperare preferenţială între acele administraţii locale, forţe politice
şi organizaţii neguvernamentale care contribuie efectiv la procesul de
democratizare a ţării. În acelaşi timp, nu putem nega rolul organismelor
europene în monitorizarea guvernanţilor români în domeniul respectării
drepturilor omului şi al evoluţiei spre o democraţie reală a socieţăţii
româneşti. Conjugarea acestor două direcţii este singura cale prin care
se poate contribui eficient la efortul României de a-şi găsi drumul ei
firesc în Europa.
În faţa forţelor
democratice din România stau astăzi câteva provocări majore. Prima ar fi
aceea de a asigura un real dialog în societatea românească.
Evoluţia actualului
partid de guvernământ a dovedit că îi lipseşte orice aplecare spre
această formă de manifestare a societăţii democratice. În aceste
condiţii, revin Opoziţiei datoria şi responsabilitatea de a organiza şi
de a gestiona acest proiect. În opinia mea, dialogul trebuie organizat
pe mai multe axe de forţă:
În primul rând, între
majoritatea română şi minorităţi. Dacă nu vom elimina cât mai repede
focarele de tensiune, precumpănitor artificiale şi datorate unor grupuri
extremiste care parazitează toate părţile implicate, situaţia internă a
României se poate degrada rapid.
În al doilea rând,
trebuie organizată o reală comunicare cu lumea sindicală. Suferinţele şi
greutăţile legate de reformarea sistemului economic şi implicita
reaşezare a structurilor sociale, nu pot fi suportate fără stabilirea
unei finalităţi profitabile pentru întregul ansamblu social. Fără
certitudinea unui “mai bine” general, al întregii societăţi, reforma nu
va fi susţinută de populaţia ţării. Riscul trecerii spre un refuz
categoric al reformei şi preferinţa pentru un status-quo al egalităţii
în sărăcie nu sunt o problemă specifică României, ci a întregului Est.
Consecinţele alunecării spre o asemenea soluţie sunt incalculabile.
În fine, Opoziţia
trebuie să asigure un real dialog al clasei politice cu societatea
civilă. Rolul partidelor şi al oamenilor politici nu este încă destul de
cunoscut şi recunoscut. Este datoria Opoziţiei să depisteze şi să
promoveze noi lideri democraţi, care să aibă şi legitimitatea populară,
şi competenţa de a organiza, de a gestiona permanentizarea acestui
dialog.
Fără aceste trei
direcţii de efort, mi se pare că lupta noastră ar avea doar perspectiva
unui eşec.
Relaţia dintre
democraţie şi libertate nu poate fi concepută după o viziune de tip
monolit. Vizăm o unitate în deplină libertate de a şti şi de a opta. Ne
gândim la libertatea pe care filozoful român Petre Ţuţea o asemăna cu “o
frânghie agăţată de undeva, de sus”. “Te poţi urca pe ea la cer,
participând la actul mântuirii tale sau poţi să cobori în întuneric”.
Pentru a fi la
înălţimea provocării pe care ne-o impune opţiunea noastră pentru
democraţie, este necesar să asigurăm unitatea forţelor democratice din
România. Păstrarea acestei unităţi trebuie să se realizeze cu
respectarea specificului şi opţiunilor fundamentale ale fiecărei
formaţiuni care se angajează în lupta pentru democraţie. Pentru a avea
şanse şi câştig trebuie să construim o unitate în spirit şi în program,
mai mult decât una instituţională.
Ceea ce însă nu
trebuie uitat şi neglijat este faptul că democraţia începe să se
construiască în România şi că, departe de a mai fi doar o speranţă, ea
începe să se contureze ca o realitate.