Fragmente din discursurile de deschidere a Cursurilor de vară şi colocviilor ştiinţifice

de limba, literatura, istoria şi arta poporului român,

organizate de Universitatea Bucureşti la Sinaia, iulie 1992, iulie 1993, iulie 1994

 

Sub semnul creştinătăţii

În aceste zile, sub emblema Universităţii Bucureşti, s-a constituit aici, la Sinaia, o mică lume a reprezentanţilor unor comunităţi academice, centre de reflecţie şi de creaţie ştiinţifică şi culturală din douăzeci şi patru de ţări. O lume sosită din Extremul Orient şi din Extremul Occident, o lume căreia, sunt sigur, interesul pentru civilizaţia românească, pentru valorile spirituale zidite de români îi va asigura coerenţă şi clipe de profitabilă meditaţie.

Suntem doar la câţiva paşi de o sfântă şi veche mănăstire, ridicată la sfârşitul secolului al XVII-lea de spătarul Mihai Cantacuzino şi închinată Muntelui Sinai, loc sacru al lumii creştine, de la care îşi va lua numele şi aşezarea ce se va alcătui cu vremea în jurul sfântului lăcaş. Spătarul Mihai Cantacuzino era fratele stolnicului Constantin Cantacuzino, cărturarul care, din porunca voievodului Constantin Brâncoveanu, a elaborat primul program de studii al şcolii de rang superior înfiinţate la Bucureşti. Continuatoarea acestei Academii Domneşti, loc de studiu ce va deveni repede faimos strângând în capitala Valahiei studenţi din întregul Răsărit european, este Universitatea Bucureşti.

Mersul anilor şi al veacurilor face ca în acestă toamnă Universitatea să serbeze trei secole de existenţă, trei secole de participare, uneori în împrejurări deloc prielnice, la edificarea spiritualităţii româneşti. Această mare sărbătoare a noastră este şi o sărbătoare a lumii academice europene în care Universitatea Bucureşti s-a integrat de la bun început.

În cadrul marelui jubileu din septembrie, al Universităţii de trei ori seculare, îşi va afla locul şi micul jubileu al Cursurilor de vară de limba şi literatura română. Înfiinţate în anul 1960 şi deloc scutite de vitregiile unor vremi de care ne-am despărţit nu demult, aceste cursuri au izbutit să trăiască, să supravieţuiască şi să-şi împlinească menirea de a face mai bine cunoscută spiritualitatea românească.

 

Loc al confluenţelor între Răsărit şi Apus

Stolnicul Constantin Cantacuzino învăţase în ţară, apoi la Constantinopol şi, în cele din urmă, la Universitatea din Padova. El aparţinea, prin solidarităţi tradiţionale, dar şi prin opţiuni moderne, deopotrivă Răsăritului şi Apusului Europei, autentificând un destin intelectual ilustrat de drumurile cărturărăşti ale predecesorilor săi Udrişte Năsturel, Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu şi confirmat cu strălucire de domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir.

Răsăritul statorniciei ortodoxe şi Apusul respiraţiilor înnoitoare au influenţat, fiecare, destinul cultural al ţărilor româneşti. Un Răsărit căruia românii i s-au ataşat confesional, rămânându-i fideli, şi un Apus căruia aceiaşi români îi aparţineau prin fiinţa lor intimă, prin originea lor latină. Aceste două componente au fost în fapt marile dimensiuni ale traseului spiritualităţii româneşti către modernitate. El a început odată cu întâiul gest cutezător întreprins de români pentru eliberarea lor spirituală, atunci când actul educativ şi cultural s-a desprins de învelişul slavon devenit anchilozant şi a propulsat limba română, învestind-o cu toate atributele unui instrument de cultură.

Datorită programului de învăţământ propus de Constantin Cantacuzino bazat pe modelul universitar vest-european, Academia Domnească din Bucureşti va deveni foarte curând un loc preferat de tinerii din Balcani şi de mai departe, pentru respiraţia şi deschiderea sa europeană.

 

Vocaţia polarizării valorilor

După reorganizarea produsă către mijlocul secolului al XIX-lea, universitatea bucureşteană va amplifica schimburile de profesori instituite împreună cu centre ştiinţifice şi didactice europene.

Participarea Universităţii din Bucureşti la schimburile inter-universitare a atins, adesea, cote impresionante, astfel încât căile de comunicare rostuite prin eforturi comune au făcut din promoţiile de studenţi (şi din profesorii lor) factori activi ai modernizării României.

Procesul declanşat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cunoscut un salt cu totul remarcabil între cele două războaie mondiale când personalităţile Universităţii au devenit propagatori ai dialogului între culturi, ai deschiderii, ai liberei circulaţii a valorilor.

Multe dintre datele fundamentale ale gândirii româneşti din ultimul veac, în plan ştinţific, cultural ori politic, îşi au originea în eforturile savanţilor universităţii noastre, iluştri întemeietori de discipline şi şcoli ştiinţifice, spirite productive, eficiente, cu reale capacităţi de polarizare a valorilor.

 

Regenerarea spirituală a societăţii româneşti

Universitatea Bucureşti trăieşte în aceşti ani una dintre cele mai pline, una dintre cele mai dense perioade din istoria ei. Faptul că unul dintre semnalele importante ale prefacerilor capitale din decembrie 1989 a pornit din acest lăcaş de carte, ca şi credinţa şi entuziasmul cu care studenţii şi cei mai mulţi dintre profesori au îmbrăţişat ideea redeşteptării şi i s-au consacrat sprijină această afirmaţie.

Deschiderile fără precedent operate după decembrie 1989 în efortul de a elibera învăţământul şi atmosfera universitară de pulberea apăsătoare a interpretărilor dogmatice, au stimulat strădania de a asimila şi a transmite duhul democratic, atât de trebuincios fiinţei umane şi atât de necunoscut fiinţei româneşti după 45 de ani de regim comunist. Dăruirea, tenacitatea şi buna credinţă cu care slujitorii Universităţii Bucureşti şi studenţii ei au ieşit în arena publică, spre a da făptură unor idei pe care Revoluţia le proclamase, reprezintă an alt temei al acestei opţiuni, pe care şi eu o împărtăşesc. Înfiinţarea unor facultăţi, departamente şi discipline, a unor centre de cercetare, mărirea numărului de studenţi, conturarea unor programe didactice şi ştiinţifice vizând modernizarea şi aşezarea Universităţii din Bucureşti pe locul ce i se cuvine, în laboratorul spiritualităţii româneşti, sprijină substanţa şi consecvenţa acestor convingeri.

Aş îndrăzni să afirm că Universitatea Bucureşti reprezintă unul dintre spaţiile în care nevoia profundă, ce i-a făcut pe români să erupă către libertate, îşi păstrează puritatea. Nu sunt prea multe aceste spaţii în acest timp de tranziţie, când depozite obscure au împins către suprafaţa vieţii sociale şi politice reziduri ce maculează neobosit realitatea şi semnificaţiile ei. Aş spune chiar că Universitatea este mândră să-şi păstreze această puritate şi să o transforme în actul didactic al adevărului şi al democraţiei, fără de care orice altă iniţiativă rămâne la stadiul de proiect şi se transformă în iluzie.

Vreau să cred că Universitatea  Bucureşti şi-a înţeles menirea în procesul de regenerare a societăţii româneşti.

Comunicarea cu celelalte lumi ziditoare de progres

În acest complex al mecanismelor ce asigură cunoaşterea valorilor autentice, Cursurilor de vară despre literatura, istoria şi arta poporului român le-a revenit un rol distinct. Reproiectate în anii din urmă, acestea se alătură celorlalte angrenaje menite să conducă la o veritabilă renaştere calitativă a şcolii superioare româneşti.

Cadru predilect al celor ce se interesează de locul civilizaţiei româneşti între celelalte construcţii ale lumii, Cursurile de vară de la Sinaia au găzduit de-a lungul anilor şi vor continua să invite reprezentanţi faimoşi ai românisticii şi romanisticii mondiale. Dorinţa conducerii Universităţii Bucureşti este să amplifice această dimensiune ştiinţifică, singura capabilă să edifice şi să-i menţină prestigiul. Nutresc această intenţie, convins fiind că doar o participare activă la schimburi de opinie argumentate poate da măsura adevărată a valorii, poate asigura acea deschidere spre lume pe care spiritualitatea românească şi-o doreşte şi o merită.