Expunere la Conferinţa internaţională România şi românii în ştiinţa contemporană, Sinaia, 5 mai 1992

 

Libertatea academică, autonomia universitară şi democraţia

Libertatea academică şi autonomia universitară sunt strâns legate de democraţie. Fără îndoială, numai democraţia poate asigura exercitarea deplină a libertăţii academice şi a autonomiei universitare. Dar acestea nu pot fi privite numai ca un efect al democraţiei. Din punct de vedere istoric, ele pot fi considerate chiar precursoare ale libertăţilor politice în general. Libertatea academică apare astfel ca o avangardă a culturii democratice, iar autonomia universitară ca o precursoare a procesului de descentralizare impus de o organizare democratică a societăţii.

În acest moment de schimbări de pe continentul european, libertatea academică şi autonomia universitară trebuie reafirmate cu fermitate, pentru a fi încorporate durabil în conştiinţa societăţilor din fostele state totalitare. Ca depozitare ale tradiţiilor culturale şi ale valorilor intelectuale,  care dau identitate fiecărui popor, universităţile sunt datoare să cultive şi valorile general umane, afirmându-şi astfel vocaţia universală, culturală şi ştiinţifică.

 

Stimularea reacţiilor şi relaţiilor interactive

Realităţile contemporane caracterizate printr-un ritm debordant al schimbărilor, ca şi – sau mai ales – necesitatea adaptării la exigenţele lumii viitoare, în care actualii studenţi vor evolua, impun universităţilor un permanent efort de gândire pentru a evalua corect prezentul şi a prefigura în mod ştiinţific viitorul societăţii şi implicit propriul lor viitor. În acest scop, trebuie asigurată o coerenţă a acţiunilor, atât în interiorul universităţii, cât şi pentru integrarea ei în societate. Pentru îndeplinirea acestui rol, prezervarea şi întărirea libertăţii academice sunt esenţiale şi vizează toate aspectele acţiunii universitare: procesul de învăţământ, formarea culturală, cercetarea ştiinţifică, critica societăţii.

Autonomia nu trebuie privită ca o tentativă de izolare a spaţiului universitar din ansamblul societăţii. Dimpotrivă, libertatea alegerii obiectivelor şi a căilor de realizare a acestora generează o mai bună adecvare a acţiunii culturale, ştiinţifice, profesionale, la nevoile reale ale societăţii. Autonomia stimulează o reacţie interactivă cu o mulţime de parteneri sociali, politici, economici, culturali şi ea trebuie valorificată atât în beneficiul acestora, cât şi în cel al universităţilor.

 

Autodefinirea universităţii prin prestigiu şi responsabilitate

Procesul de autodefinire a universităţii evidenţiază o dimensiune  internă, aducătoare de prestigiu şi o dimensiunea externă, impusă de responsabilitatea sa faţă de societate. Gândită în parametrii calităţii, autonomia impune o evaluare permanentă a rezultatelor acesteia, pe baza unor standarde distincte. Astfel, evaluarea internă presupune analize de caz efectuate de grupuri de experţi din catedre şi facultăţi, în timp ce evaluarea externă presupune comisii interministeriale de specialişti şi o abordare colegială, bazată pe încredere şi competenţă. Se poate discuta despre o evaluare pe orizontală pentru analiza comparativă a diferitelor instituţii şi de o evaluare pe verticală pentru analizarea activităţii aceleiaşi instituţii, în perioade diferite, pentru a se sesiza evoluţia sau involuţia ei. Combinarea celor două tipuri de evaluări, pe orizontală şi pe verticală, se raportează la o serie de indici stabiliţi prin consens şi în directă legătură cu nevoile societăţii. Intervenţia statului nu este inerentă iar crearea unor organisme tampon s-ar cuveni să nu mai fie gândită paternalist şi, în nici un caz, coercitiv.

Evaluarea permanentă a rezultatelor trebuie privită ca o garanţie a autonomiei universitare. Ea este, totodată, un mijloc sigur de responsa-bilizare a universităţii pentru rezultatele obţinute şi mijloacele folo-site. Asumarea acestora este în cele din urmă esenţa libertăţii academice.