Discurs la şedinţa
Senatului consacrată alegerii rectorului Universităţii Bucureşti, 9
martie 1992
Misiunea
Universităţii
Ca o componentă
esenţială a sistemului educaţional, Universităţile şi-au asumat efortul
de formare şi promovare a ceea ce societatea a considerat nucleul
supravieţuirii sale prin cultură şi morală: intelectualii, dascălii,
oamenii de artă, savanţii, înaintemergătorii.
Pentru ca
Universitatea să răspundă astăzi aspiraţiilor individuale ale
studenţilor săi, precum şi îndatoririlor sale faţă de progresul general,
economic şi social al naţiunii pe care o slujeşte, ea trebuie să
îndeplinească câteva funcţii fundamentale. Trebuie să ofere studenţilor
informaţiile necesare pentru înţelegerea trecutului şi prefigurarea
viitorului societăţii în care trăiesc; să le asigure posibilitatea de
a-şi dezvolta aptitudinile, talentul, vocaţia, creativitatea; să explice
şi să contribuie la înţelegerea adevăratelor valori ale societăţii
moderne; să fie un forum de dezbatere a problematicii actuale a
societăţii româneşti; să răspundă nevoilor societăţii şi, pe cât posibil,
să le anticipeze, formând profesionişti de performanţă, capabili să
devină liderii de mâine din activitatea politică, economică, socială,
culturală, didactică, ştiinţifică.
Dacă misiunea
Universităţilor este să pregătească pe cei care vor gândi şi aplica
strategiile de dezvoltare ale naţiunilor şi ale lumii în ansamblul ei,
este evident că ele sunt obligate să-şi probeze mai întâi capacitatea de
a elabora şi îndeplini propria lor strategie de dezvoltare.
Direcţii de
dezvoltare
Dacă imperativul
dezvoltării este acceptat ca necesar şi realizabil, elaborarea unui
model de dezvoltare a Universităţii Bucureşti devine, în contextul dat,
o problemă de interes naţional. Ca urmare, acest model va reprezenta
rezultatul unui efort colectiv, al tuturor celor interesaţi sincer de
evoluţia şi prestigiul acestei instituţii; o sinteză a experienţei
corpului profesoral, a ideilor novatoare ale tinerilor asistenţi şi
cercetători, a cerinţelor formulate de studenţi. Se poate opta pentru o
dezvoltare pe orizontală, cu acoperirea unui număr cât mai mare de
domenii şi cu tendinţa de reprezentare quasi-exhaustivă a subramurilor,
prin fragmentarea facultăţilor în numeroase secţii sau pentru o
dezvoltare pe verticală, cu o concentrare exclusivă asupra subdomeniilor
anticipate ca având perspective de vârf în evoluţia societăţii. Sunt
desigur posibile şi variante intermediare.
Estimarea prealabilă
a resurselor materiale va influenţa neîndoielnic alegerea modelului de
dezvoltare. O reinventariere la zi a resurselor Universităţii Bucureşti
este obligatorie.
O apreciere pe cât
posibil corectă a mijloacelor financiare disponibile în prezent şi în
perspectivă este de asemenea indispensabilă. Principiul autonomiei riscă
să rămână neoperant în condiţiile actuale, în care finanţarea este
asigurată 95% de la buget.
Cu un număr de 1106
cadre didactice, 43 cercetători, 15205 studenţi, 1129 persoane în corpul
tehnic-administrativ, Universitatea Bucureşti prezintă un potenţial uman
remarcabil. Numărul cadrelor didactice este însă insuficient astfel că
ocuparea posturilor vacante constituie o cerinţă de primă urgenţă.
Prestigiu prin
tradiţie şi modernizare
Pentru următorii zece
ani, strategia dezvoltării Universităţii Bucureşti va trebui să fie o
strategie a valorii şi a restructurării.
Recâştigarea şi
amplificarea prestigiului cultural şi ştiinţific al Universităţii în
plan naţional şi internaţional depind de atragerea în corpul profesoral
şi de cercetare a marilor valori ale culturii şi ştiinţei româneşti; de
stimularea opţiunii pentru o carieră ştiinţifică şi didactică în rândul
actualilor studenţi; de sprijinirea tinerilor asistenţi şi cercetători
pentru obţinerea de burse de specializare şi doctorat în universităţi cu
notorietate din străinătate.
Modernizarea
învăţământului universitar implică o strategie a restructurării în trei
direcţii principale: regândirea programelor de învăţământ; reevaluarea
priorităţilor cercetării ştiinţifice şi transformarea structurii
organizatorice a instituţiei.
Realizarea unei
strategii de dezvoltare pe criterii prioritar valorice şi prin
restructurări corect direcţionate presupune fără îndoială o schimbare în
mentalitatea corpului profesoral, în stilul de lucru al consiliilor
profesorale şi al Senatului Universităţii; în mentalitatea şi
comportamentul studenţilor în vederea integrării lor într-un sistem
concurenţial mai întâi în facultate şi, mai apoi, în profesiune.
Propuneri pentru
mandatul 1992-1996
În opinia mea, în
cursul mandatului 1992-1996, rectorul Universităţii Bucureşti va trebui
să promoveze şi să susţină limitarea studiilor universitare la patru ani;
organizarea unor specializări tip master, cu durata de un an în
domeniile cu perspectivă de dezvoltare pe plan mondial; menţinerea
colegiilor cu durata de trei ani în domenii cu caracter pronunţat
practic; doctorate cu frecvenţă în continuarea specializării, cu durata
de trei ani.
Pentru dezvoltarea
cercetării fundamentale şi aplicative susţin organizarea, începând chiar
cu luna următoare, a unor microcolective de cercetare cu autogestiune pe
lângă catedre, care să fie urmată de constituirea unui număr redus de
institute mari cu caracter interdisciplinar.
Vor urma
restructurarea serviciilor administrative în acord cu obiectivele
tactice şi strategice determinate de modelul de dezvoltare ales;
finalizarea proiectului de constituire a Fundaţiei „Universitas”;
înfiinţarea Editurii Universităţii Bucureşti; modernizarea spaţiului
tipografic al Universităţii; înfiinţarea unei librării a Universităţii
Bucureşti şi intensificarea activităţii Muzeului Universităţii.
Pledez pentru
instaurarea unui climat academic fertil, prin revitalizarea vieţii
ştiinţifice a catedrelor într-o atmosferă destinsă şi colegială,
cultivarea tradiţiilor, aniversarea personalităţilor, stimularea
tinerilor universitari cu merite deosebite.
Ca instituţie
fundamentală a culturii şi ştiinţei româneşti, Universitatea va intra în
circuitul marilor manifestări universitare internaţionale, iar
aniversarea a 300 de ani de la înfiinţarea Academiei Domneşti din
Bucureşti, act semnificativ pentru istoria Universităţii Bucureşti, este
un bun prilej pentru ca acest eveniment naţional să capete rezonanţă
internaţională, printr-un demers care să angajeze întreaga comunitate
academică.
Închei cu o
mărturisire. La originea unor opinii personale, incluse în acest proiect,
stau două şanse ale vieţii mele:
– posibilitatea de a
fi cunoscut tradiţiile naţionale şi europene, care au stat la baza
organizării şi funcţionării Universităţii Bucureşti în perioada
interbelică şi imediat după război, prin contactul direct pe care l-am
avut cu mari personalităţi ale Universităţii cu ocazia pregătirii
volumului „Mărturii universitare” interzis de cenzura anilor 1988-1989;
– posibilitatea
cunoaşterii directe, după 1989, a modului de organizare şi dezvoltare a
învăţământului în mari universităţi din Anglia, Franţa, Germania, SUA,
în urma unor invitaţii personale pentru conferinţe, susţinute financiar
de aceste universităţi.
Această şansă se
converteşte într-o datorie de onoare faţă de instituţia care mi-a oferit
privilegiul de a beneficia de prestigiul pe care apartenenţa la această
Universitate ţi-l conferă în ţară şi în lume.
Expunere la
Conferinţa internaţională România şi românii în ştiinţa contemporană,
Sinaia, 5 mai 1992
Libertatea academică,
autonomia universitară şi democraţia
Libertatea academică
şi autonomia universitară sunt strâns legate de democraţie. Fără
îndoială, numai democraţia poate asigura exercitarea deplină a
libertăţii academice şi a autonomiei universitare. Dar acestea nu pot fi
privite numai ca un efect al democraţiei. Din punct de vedere istoric,
ele pot fi considerate chiar precursoare ale libertăţilor politice în
general. Libertatea academică apare astfel ca o avangardă a culturii
democratice, iar autonomia universitară ca o precursoare a procesului de
descentralizare impus de o organizare democratică a societăţii.
În acest moment de
schimbări de pe continentul european, libertatea academică şi autonomia
universitară trebuie reafirmate cu fermitate, pentru a fi încorporate
durabil în conştiinţa societăţilor din fostele state totalitare. Ca
depozitare ale tradiţiilor culturale şi ale valorilor intelectuale,
care dau identitate fiecărui popor, universităţile sunt datoare să
cultive şi valorile general umane, afirmându-şi astfel vocaţia
universală, culturală şi ştiinţifică.
Stimularea reacţiilor
şi relaţiilor interactive
Realităţile
contemporane caracterizate printr-un ritm debordant al schimbărilor, ca
şi – sau mai ales – necesitatea adaptării la exigenţele lumii viitoare,
în care actualii studenţi vor evolua, impun universităţilor un permanent
efort de gândire pentru a evalua corect prezentul şi a prefigura în mod
ştiinţific viitorul societăţii şi implicit propriul lor viitor. În acest
scop, trebuie asigurată o coerenţă a acţiunilor, atât în interiorul
universităţii, cât şi pentru integrarea ei în societate. Pentru
îndeplinirea acestui rol, prezervarea şi întărirea libertăţii academice
sunt esenţiale şi vizează toate aspectele acţiunii universitare:
procesul de învăţământ, formarea culturală, cercetarea ştiinţifică,
critica societăţii.
Autonomia nu trebuie
privită ca o tentativă de izolare a spaţiului universitar din ansamblul
societăţii. Dimpotrivă, libertatea alegerii obiectivelor şi a căilor de
realizare a acestora generează o mai bună adecvare a acţiunii culturale,
ştiinţifice, profesionale, la nevoile reale ale societăţii. Autonomia
stimulează o reacţie interactivă cu o mulţime de parteneri sociali,
politici, economici, culturali şi ea trebuie valorificată atât în
beneficiul acestora, cât şi în cel al universităţilor.
Autodefinirea
universităţii prin prestigiu şi responsabilitate
Procesul de
autodefinire a universităţii evidenţiază o dimensiune internă,
aducătoare de prestigiu şi o dimensiunea externă, impusă de
responsabilitatea sa faţă de societate. Gândită în parametrii calităţii,
autonomia impune o evaluare permanentă a rezultatelor acesteia, pe baza
unor standarde distincte. Astfel, evaluarea internă presupune analize de
caz efectuate de grupuri de experţi din catedre şi facultăţi, în timp ce
evaluarea externă presupune comisii interministeriale de specialişti şi
o abordare colegială, bazată pe încredere şi competenţă. Se poate
discuta despre o evaluare pe orizontală pentru analiza comparativă a
diferitelor instituţii şi de o evaluare pe verticală pentru analizarea
activităţii aceleiaşi instituţii, în perioade diferite, pentru a se
sesiza evoluţia sau involuţia ei. Combinarea celor două tipuri de
evaluări, pe orizontală şi pe verticală, se raportează la o serie de
indici stabiliţi prin consens şi în directă legătură cu nevoile
societăţii. Intervenţia statului nu este inerentă iar crearea unor
organisme tampon s-ar cuveni să nu mai fie gândită paternalist şi, în
nici un caz, coercitiv.
Evaluarea permanentă
a rezultatelor trebuie privită ca o garanţie a autonomiei universitare.
Ea este, totodată, un mijloc sigur de responsa-bilizare a universităţii
pentru rezultatele obţinute şi mijloacele folo-site. Asumarea acestora
este în cele din urmă esenţa libertăţii academice.