Discurs la şedinţa Senatului consacrată alegerii rectorului Universităţii Bucureşti, 9 martie 1992 

 

Misiunea Universităţii

Ca o componentă esenţială a sistemului educaţional, Universităţile şi-au asumat efortul de formare şi promovare a ceea ce societatea a considerat nucleul supravieţuirii sale prin cultură şi morală: intelectualii, dascălii, oamenii de artă, savanţii, înaintemergătorii.

Pentru ca Universitatea să răspundă astăzi aspiraţiilor individuale ale studenţilor săi, precum şi îndatoririlor sale faţă de progresul general, economic şi social al naţiunii pe care o slujeşte, ea trebuie să îndeplinească câteva funcţii fundamentale. Trebuie să ofere studenţilor informaţiile necesare pentru înţelegerea trecutului şi prefigurarea viitorului societăţii în care trăiesc; să le asigure posibilitatea de a-şi dezvolta aptitudinile, talentul, vocaţia, creativitatea; să explice şi să contribuie la înţelegerea adevăratelor valori ale societăţii moderne; să fie un forum de dezbatere a problematicii actuale a societăţii româneşti; să răspundă nevoilor societăţii şi, pe cât posibil, să le anticipeze, formând profesionişti de performanţă, capabili să devină liderii de mâine din activitatea politică, economică, socială, culturală, didactică, ştiinţifică.

Dacă misiunea Universităţilor este să pregătească pe cei care vor gândi şi aplica strategiile de dezvoltare ale naţiunilor şi ale lumii în ansamblul ei, este evident că ele sunt obligate să-şi probeze mai întâi capacitatea de a elabora şi îndeplini propria lor strategie de dezvoltare.

 

Direcţii de dezvoltare

Dacă imperativul dezvoltării este acceptat ca necesar şi realizabil, elaborarea unui model de dezvoltare a Universităţii Bucureşti devine, în contextul dat, o problemă de interes naţional. Ca urmare, acest model va reprezenta rezultatul unui efort colectiv, al tuturor celor interesaţi sincer de evoluţia şi prestigiul acestei instituţii; o sinteză a experienţei corpului profesoral, a ideilor novatoare ale tinerilor asistenţi şi cercetători, a cerinţelor formulate de studenţi. Se poate opta pentru o dezvoltare pe orizontală, cu acoperirea unui număr cât mai mare de domenii şi cu tendinţa de reprezentare quasi-exhaustivă a subramurilor, prin fragmentarea facultăţilor în numeroase secţii sau pentru o dezvoltare pe verticală, cu o concentrare exclusivă asupra subdomeniilor anticipate ca având perspective de vârf în evoluţia societăţii. Sunt desigur posibile şi variante intermediare.

Estimarea prealabilă a resurselor materiale va influenţa neîndoielnic alegerea modelului de dezvoltare. O reinventariere la zi a resurselor Universităţii Bucureşti este obligatorie.

O apreciere pe cât posibil corectă a mijloacelor financiare disponibile în prezent şi în perspectivă este de asemenea indispensabilă. Principiul autonomiei riscă să rămână neoperant în condiţiile actuale, în care finanţarea este asigurată 95% de la buget.

 

Cu un număr de 1106 cadre didactice, 43 cercetători, 15205 studenţi, 1129 persoane în corpul tehnic-administrativ, Universitatea Bucureşti prezintă un potenţial uman remarcabil. Numărul cadrelor didactice este însă insuficient astfel că ocuparea posturilor vacante constituie o cerinţă de primă urgenţă.

 

Prestigiu prin tradiţie şi modernizare

Pentru următorii zece ani, strategia dezvoltării Universităţii Bucureşti va trebui să fie o strategie a valorii şi a restructurării.

Recâştigarea şi amplificarea prestigiului cultural şi ştiinţific al Universităţii în plan naţional şi internaţional depind de atragerea în corpul profesoral şi de cercetare a marilor valori ale culturii şi ştiinţei româneşti; de stimularea opţiunii pentru o carieră ştiinţifică şi didactică în rândul actualilor studenţi; de sprijinirea tinerilor asistenţi şi cercetători pentru obţinerea de burse de specializare şi doctorat în universităţi cu notorietate din străinătate.

Modernizarea învăţământului universitar implică o strategie a restructurării în trei direcţii principale: regândirea programelor de învăţământ; reevaluarea priorităţilor cercetării ştiinţifice şi transformarea structurii organizatorice a instituţiei.

Realizarea unei strategii de dezvoltare pe criterii prioritar valorice şi prin restructurări corect direcţionate presupune fără îndoială o schimbare în mentalitatea corpului profesoral, în stilul de lucru al consiliilor profesorale şi al Senatului Universităţii; în mentalitatea şi comportamentul studenţilor în vederea integrării lor într-un sistem concurenţial mai întâi în facultate şi, mai apoi, în profesiune.

Propuneri pentru mandatul 1992-1996

În opinia mea, în cursul mandatului 1992-1996, rectorul Universităţii Bucureşti va trebui să promoveze şi să susţină limitarea studiilor universitare la patru ani; organizarea unor specializări tip master, cu durata de un an în domeniile cu perspectivă de dezvoltare pe plan mondial; menţinerea colegiilor cu durata de trei ani în domenii cu caracter pronunţat practic; doctorate cu frecvenţă în continuarea specializării, cu durata de trei ani.

Pentru dezvoltarea cercetării fundamentale şi aplicative susţin organizarea, începând chiar cu luna următoare, a unor microcolective de cercetare cu autogestiune pe lângă catedre, care să fie urmată de constituirea unui număr redus de institute mari cu caracter interdisciplinar.

Vor urma restructurarea serviciilor administrative în acord cu obiectivele tactice şi strategice determinate de modelul de dezvoltare ales; finalizarea proiectului de constituire a Fundaţiei „Universitas”; înfiinţarea Editurii Universităţii Bucureşti; modernizarea spaţiului tipografic al Universităţii; înfiinţarea unei librării a Universităţii Bucureşti şi intensificarea activităţii Muzeului Universităţii.

Pledez pentru instaurarea unui climat academic fertil, prin revitalizarea vieţii ştiinţifice a catedrelor într-o atmosferă destinsă şi colegială, cultivarea tradiţiilor, aniversarea personalităţilor, stimularea tinerilor universitari cu merite deosebite.

Ca instituţie fundamentală a culturii şi ştiinţei româneşti, Universitatea va intra în circuitul marilor manifestări universitare internaţionale, iar aniversarea a 300 de ani de la înfiinţarea Academiei Domneşti din Bucureşti, act semnificativ pentru istoria Universităţii Bucureşti, este un bun prilej pentru ca acest eveniment naţional să capete rezonanţă internaţională, printr-un demers care să angajeze întreaga comunitate academică.

Închei cu o mărturisire. La originea unor opinii personale, incluse în acest proiect, stau două şanse ale vieţii mele:

 

– posibilitatea de a fi cunoscut tradiţiile naţionale şi europene, care au stat la baza organizării şi funcţionării Universităţii Bucureşti în perioada interbelică şi imediat după război, prin contactul direct pe care l-am avut cu mari personalităţi ale Universităţii cu ocazia pregătirii volumului „Mărturii universitare” interzis de cenzura anilor 1988-1989;

– posibilitatea cunoaşterii directe, după 1989, a modului de organizare şi dezvoltare a învăţământului în mari universităţi din Anglia, Franţa, Germania, SUA, în urma unor invitaţii personale pentru conferinţe, susţinute financiar de aceste universităţi.

Această şansă se converteşte într-o datorie de onoare faţă de instituţia care mi-a oferit privilegiul de a beneficia de prestigiul pe care apartenenţa la această Universitate ţi-l conferă în ţară şi în lume.

 

 

Expunere la Conferinţa internaţională România şi românii în ştiinţa contemporană, Sinaia, 5 mai 1992

Libertatea academică, autonomia universitară şi democraţia

Libertatea academică şi autonomia universitară sunt strâns legate de democraţie. Fără îndoială, numai democraţia poate asigura exercitarea deplină a libertăţii academice şi a autonomiei universitare. Dar acestea nu pot fi privite numai ca un efect al democraţiei. Din punct de vedere istoric, ele pot fi considerate chiar precursoare ale libertăţilor politice în general. Libertatea academică apare astfel ca o avangardă a culturii democratice, iar autonomia universitară ca o precursoare a procesului de descentralizare impus de o organizare democratică a societăţii.

În acest moment de schimbări de pe continentul european, libertatea academică şi autonomia universitară trebuie reafirmate cu fermitate, pentru a fi încorporate durabil în conştiinţa societăţilor din fostele state totalitare. Ca depozitare ale tradiţiilor culturale şi ale valorilor intelectuale,  care dau identitate fiecărui popor, universităţile sunt datoare să cultive şi valorile general umane, afirmându-şi astfel vocaţia universală, culturală şi ştiinţifică.

 

Stimularea reacţiilor şi relaţiilor interactive

Realităţile contemporane caracterizate printr-un ritm debordant al schimbărilor, ca şi – sau mai ales – necesitatea adaptării la exigenţele lumii viitoare, în care actualii studenţi vor evolua, impun universităţilor un permanent efort de gândire pentru a evalua corect prezentul şi a prefigura în mod ştiinţific viitorul societăţii şi implicit propriul lor viitor. În acest scop, trebuie asigurată o coerenţă a acţiunilor, atât în interiorul universităţii, cât şi pentru integrarea ei în societate. Pentru îndeplinirea acestui rol, prezervarea şi întărirea libertăţii academice sunt esenţiale şi vizează toate aspectele acţiunii universitare: procesul de învăţământ, formarea culturală, cercetarea ştiinţifică, critica societăţii.

Autonomia nu trebuie privită ca o tentativă de izolare a spaţiului universitar din ansamblul societăţii. Dimpotrivă, libertatea alegerii obiectivelor şi a căilor de realizare a acestora generează o mai bună adecvare a acţiunii culturale, ştiinţifice, profesionale, la nevoile reale ale societăţii. Autonomia stimulează o reacţie interactivă cu o mulţime de parteneri sociali, politici, economici, culturali şi ea trebuie valorificată atât în beneficiul acestora, cât şi în cel al universităţilor.

 

Autodefinirea universităţii prin prestigiu şi responsabilitate

Procesul de autodefinire a universităţii evidenţiază o dimensiune  internă, aducătoare de prestigiu şi o dimensiunea externă, impusă de responsabilitatea sa faţă de societate. Gândită în parametrii calităţii, autonomia impune o evaluare permanentă a rezultatelor acesteia, pe baza unor standarde distincte. Astfel, evaluarea internă presupune analize de caz efectuate de grupuri de experţi din catedre şi facultăţi, în timp ce evaluarea externă presupune comisii interministeriale de specialişti şi o abordare colegială, bazată pe încredere şi competenţă. Se poate discuta despre o evaluare pe orizontală pentru analiza comparativă a diferitelor instituţii şi de o evaluare pe verticală pentru analizarea activităţii aceleiaşi instituţii, în perioade diferite, pentru a se sesiza evoluţia sau involuţia ei. Combinarea celor două tipuri de evaluări, pe orizontală şi pe verticală, se raportează la o serie de indici stabiliţi prin consens şi în directă legătură cu nevoile societăţii. Intervenţia statului nu este inerentă iar crearea unor organisme tampon s-ar cuveni să nu mai fie gândită paternalist şi, în nici un caz, coercitiv.

Evaluarea permanentă a rezultatelor trebuie privită ca o garanţie a autonomiei universitare. Ea este, totodată, un mijloc sigur de responsa-bilizare a universităţii pentru rezultatele obţinute şi mijloacele folo-site. Asumarea acestora este în cele din urmă esenţa libertăţii academice.