Proiect prezentat la concursul pentru ocuparea funcţiei
de rector al Universităţii Bucureşti, 9 martie 1992
Universitatea Bucureşti, martie 1992
Universităţile, a căror misiune este să pregătească pe cei care vor gândi şi aplica strategiile de dezvoltare politică, economică, socială, ştiinţifică şi culturală ale naţiunilor şi lumii în ansamblul ei, trebuie să-şi probeze mai întâi capacitatea de a elabora şi îndeplini propria lor strategie de dezvoltare.
Configurarea unei strategii a dezvoltării Universităţii Bucureşti şi a opţiunilor manageriale constituie o întreprindere dificilă, care impune câteva clarificări prealabile privind:
– scopul şi funcţiile instituţiei;
– etapele parcurse;
– imperativul dezvoltării;
– anticiparea cadrului general de evoluţie a societăţii româneşti;
– prefigurarea raportului cerere-ofertă în sfera valorificării capitalului universitar;
– câteva opţiuni posibile pentru un model de dezvoltare;
– potenţialul uman şi resursele materiale.
Componentă esenţială a sistemului educaţional, universităţile româneşti şi-au asumat efortul de formare şi promovare a ceea ce societatea a considerat nucleul supravieţuirii sale prin cultură şi morală: intelectualii, dascălii, oamenii de artă, savanţii, înaintemergătorii.
Pentru ca Universitatea să răspundă astăzi aspiraţiilor individuale ale studenţilor săi, precum şi îndatoririlor sale faţă de progresul general, economic şi social, al naţiunii pe care o slujeşte, trebuie să îndeplinească câteva funcţii fundamentale:
– să creeze noi valori prin cercetare şi să disemineze cunoştinţe fundamentale şi originale prin învăţare (predare) şi publicare;
– să ofere studenţilor informaţiile necesare pentru înţelegerea trecutului şi prefigurarea viitorului societăţii în care trăiesc;
– să le asigure posibilitatea de a-şi dezvolta aptitudinile, talentul, vocaţia, creativitatea;
– să explice şi să contribuie la înţelegerea adevăratelor valori ale societăţii moderne: democraţia, pluralismul, toleranţa, libertatea de gândire, de exprimare, de credinţă, de opţiune;
– să fie un forum de dezbatere a problematicii actuale a societăţii româneşti, de analiză obiectivă şi multidimensională a politicii duse de stat în domeniile de larg interes public şi de conturare, pe baze ştiinţifice, a unor soluţii alternative;
– să răspundă nevoilor societăţii şi, pe cât posibil, să le anticipeze, formând profesionişti de performanţă, capabili să devină liderii de mâine din diferite domenii de activitate – politică, economică, socială, culturală, didactică, ştiinţifică.
Raportând rezultatele de până acum ale Universităţii la demersul enunţat, pot fi citate numeroase reuşite incontestabile. În acelaşi timp, o parte din aceste funcţii reprezintă, încă, doar un deziderat, eventual o sugestie vag acceptată ori, poate, chiar o ipoteză respinsă din start.
Blocaje depăşite
Etapa ultimă parcursă de Universitatea Bucureşti (1990-1992) a avut ca punct de plecare moştenirea sistemului totalitar: baza materială insuficientă şi uzată moral; perturbarea sistemului de învăţământ prin reducerea numărului de facultăţi şi studenţi; blocarea promovării profesionale, a accesului la informaţii şi schimb de opinii, reflectată în marginalizarea pe plan intern şi izolarea pe plan internaţional. În acelaşi timp, conservarea calităţii profesionale la o parte însemnată a corpului profesoral şi capacitatea de regenerare morală rapidă au demonstrat vocaţia Universităţii de a opune rezistenţă prin cultură şi ştiinţă, de a se menţine în condiţii dificile ca o instituţie fundamentală a societăţii româneşti. Studenţii s-au dovedit a fi generatorul unor schimbări reale în Universitate, prin inteligenţă, maturitate şi fermitate. Dacă 1990 a fost mai mult un an al recuperărilor şi al eliminării unor distorsiuni, 1991 a marcat o evidentă dezvoltare. Soluţiile, mai degrabă tactice, au avut, în mare măsură, caracter reacţional la o seamă de frustrări, inechităţi, privilegii sau discriminări acumulate în deceniile anterioare. Ele s-au impus în afara unei strategii explicite pe termen lung, marcând, în mod firesc pentru această etapă, o dezvoltare reală dar oarecum haotică.
Imperativul unei strategii
El derivă fără îndoială din însăşi motivaţia dezvoltării societăţii româneşti. Purtătoare a unor tradiţii de formare şi promovare a unui sistem de valori naţionale, Universitatea nu poate rămâne nici astăzi în afara proceselor transformatoare pe care le parcurge societatea. Dezvoltarea unei societăţi moderne şi a unui stat de drept în România este de neconceput fără o modificare esenţială a mentalităţii oamenilor. Rolul Universităţii şi aportul general al învăţământului sunt în acest sens hotărâtoare. Totodată, plecând de la actualele structuri sociale, strategia dezvoltării Universităţii nu va putea fi disociată de structurile sociale viitoare pe care, în parte, le va induce chiar ea, prin calitatea absolvenţilor săi.
O anticipare a cadrului general de evoluţie a societăţii trebuie să ţină seama că, în perioada următoare, sunt de aşteptat, în continuare:
– dificultăţi economice şi financiare;
– investiţii relativ modeste;
– o consolidare generală, dar dificilă, a structurilor democratice;
– transformări rapide ale cadrului social, uneori în direcţii imprevizibile.
Opţiuni tactice
Pe acest fundal, raportul cerere-ofertă, în care oferta societăţii reflectă capacitatea de absorbţie a generaţiilor succesive de absolvenţi, se prefigurează a fi, pentru încă o etapă, în defavoarea acestora din urmă. Diminuarea efectelor negative ale unui asemenea raport – în condiţiile unei strategii de dezvoltare pe termen lung – impune şi unele soluţii imediate, pe baza unor opţiuni tactice. Este de dorit ca aceste soluţii să fie desprinse din programul general de dezvoltare, cu respectarea ţelurilor propuse, a mijloacelor specifice, a ierarhiei de priorităţi, modificând uneori ritmul transformărilor preconizate.
Alegerea unor soluţii optime va trebui să ţină seama, în orice situaţie, de configuraţia actuală a instituţiei, care:
– se situează, acum, în categoria universităţilor mari, prin numărul studenţilor (care a crescut în doi ani de la 7900 la 15205), şi amploarea corpului profesoral (1106 cadre didactice la 1755 posturi didactice);
– are un caracter complex, prin numărul şi profilul divers al facultăţilor şi al secţiilor din cadrul unor facultăţi;
– se caracterizează printr-un anumit grad de deschidere şi implicare în societate, determinat de un anumit nivel de receptare a transformărilor pe care aceasta le parcurge şi exprimat printr-o anumită atitudine faţă de menirea şi viitorul învăţământului în această societate.
Alegerea modelului de dezvoltare
Odată imperativul dezvoltării acceptat ca necesar şi realizabil, elaborarea unui model de dezvoltare a Universităţii Bucureşti este, în contextul dat, o problemă de interes naţional. Ca urmare, acest model va trebui să reprezinte rezultatul unui efort colectiv, al tuturor celor interesaţi sincer de evoluţia şi prestigiul acestei instituţii; o sinteză a experienţei corpului profesoral, a ideilor novatoare ale tinerilor asistenţi şi cercetători, a cerinţelor formulate de studenţi.
Există două posibile opţiuni extreme:
– pentru o dezvoltare pe orizontală, cu acoperirea unui număr cât mai mare de domenii şi cu tendinţa de reprezentare quasi-exhaustivă a subramurilor, prin fragmentarea facultăţilor în numeroase secţii;
– pentru o dezvoltare pe verticală, cu o concentrare exclusivă asupra subdomeniilor anticipate ca având perspective de vârf în evoluţia societăţii. Sunt desigur posibile şi variante intermediare.
Chiar dacă, în viitorul imediat, o oarecare modă va putea influenţa popularitatea unor domenii, posibilităţile de integrare economică şi socială vor fi cele care vor determina locul unor profesiuni şi, implicit, necesitatea de a extinde sau de a diminua cifra de şcolarizare pentru unele facultăţi, secţii, specializări.
Estimarea prealabilă a resurselor materiale va influenţa neîndoielnic alegerea modelului de dezvoltare. Numărul, valoarea, durata probabilă de folosinţă optimă a sălilor de curs şi a laboratoarelor, a aparaturii de investigare ştiinţifică şi a tehnicii de calcul, a bibliotecilor, a mijloacelor de tipărire şi reproducere, a clădirilor anexe (cămine, cantine) şi a terenurilor disponibile, pot fi parametrii de susţinere a modelului ales ori, dimpotrivă, frâne în materializarea lui. O reinventariere la zi este imperativă acum.
O apreciere pe cât posibil corectă a mijloacelor financiare, în prezent şi în perspectivă, este de asemenea indispensabilă. Principiul autonomiei riscă să rămână neoperant în condiţiile actuale, în care finanţarea este asigurată 95% de la buget.
Evaluând resursele umane putem constata că în prezent Universitatea Bucureşti, cu un număr de 1106 cadre didactice, 43 cercetători, 15205 studenţi, 1129 personal tehnic-administrativ, prezintă un potenţial uman remarcabil. Detalieri pentru o mai bună cunoaştere a grupurilor menţionate, ca şi o perseverentă acţiune pentru structurarea şi organizarea lor sunt necesare. Administraţia Universităţii Bucureşti este prima interesată de funcţionarea unor organizaţii reprezentative, puternice, care să apere interesele specifice ale acestori grupuri: sindicatul cadrelor didactice, sindicatul personalului TESA, Liga studenţilor, precum şi de asigurarea armonizării şi promovării intereselor comune în cadrul Consiliului de administraţie.
O strategie a valorii şi a restructurării
Pentru următorii zece ani, strategia de dezvoltare a Universităţii Bucureşti va trebui să fie o strategie a valorii şi a restructurării:
O strategie a valorii, pentru recâştigarea şi amplificarea prestigiului cultural şi ştiinţific al Universităţii în plan naţional şi internaţional, implică:
– atragerea în corpul profesoral şi de cercetare a marilor valori ale culturii şi ştiinţei româneşti;
– continuarea acţiunilor de reintegrare a personalităţilor care, din motive politice, nu au fost primite sau au fost excluse din corpul profesoral;
– inventarierea vârfurilor din promoţiile de absolvenţi din ultimii cinci-zece ani;
– stimularea şi motivarea unei opţiuni pentru o carieră ştiinţifică şi didactică în rândul actualilor studenţi, inclusiv prin integrarea lor în viaţa catedrelor şi a colectivelor de cercetare din facultăţi;
– o politică activă de depistare şi atragere spre Universitatea Bucureşti a tinerilor cu dotare excepţională din liceele de pe întreg teritoriul naţional;
– modernizarea sistemului de selectare prin completarea sau înlocuirea unor examene de admitere cu elemente din sistemul occidental de aplicaţii susţinute prin recomandări şi aprecieri ale rezultatelor obţinute în liceu sau/şi activităţi productive ori prin verificarea aptitudinilor individuale pe bază de interviu sau eseu pe o temă dată;
– dezvoltarea sistemului de visiting professor pentru primirea unor personalităţi marcante din străinătate; stimularea şi sprijinirea tinerilor asistenţi şi cercetători pentru obţinerea unor burse pentru stagii de specializare şi doctorat, precum şi a studenţilor, în vederea obţinerii unor burse de studiu în universităţi europene şi americane de prestigiu.
Strategia restructurării are în vedere trei direcţii principale:
– regândirea programelor de învăţământ;
– reevaluarea priorităţilor cercetării ştiinţifice;
– transformarea structurilor organizatorice.
Schimbări în mentalitate şi atitudini
Realizarea unei strategii de dezvoltare pe criterii prioritar valorice şi prin restructurări corect direcţionate presupune fără îndoială o schimbare în mentalitatea corpului profesoral, în stilul de lucru al consiliilor profesorale şi al Senatului Universităţii.
Aceasta înseamnă ca profesorii:
– să accepte că performanţele educative şi academice sunt măsurabile şi că – deşi puţine şi controversate – standardele, totuşi, există;
– să antreneze comunitatea intelectualilor în elaborarea unui sistem universitar modern, luând în considerare opiniile şi propunerile venite astfel şi din afara corpului profesoral;
– să nu se sfiască să dea o nouă dimensiune dezbaterii academice, depăşind faza unor mici furtuni într-un pahar cu apă, pentru a declanşa o confruntare deschisă de idei în abordarea problemelor reale ale societăţii, pentru a combate argumentat erori de orientare, pentru a oferi soluţii de remediere;
– să se simtă răspunzători în faţa statului, care finanţează învăţământul, dar şi în faţa studenţilor, a viitorilor absolvenţi şi practicieni.
Schimbări de mentalitate şi comportament sunt aşteptate şi la nivelul studenţilor, în sensul:
– promovării generale a criteriului valoric, inclusiv în acordarea burselor în ţară sau pentru studii în străinătate;
– participării mai active la elaborarea modelelor strategice;
– pregătirii pentru un sistem concurenţial de angajare şi promovare în profesiune;
– colaborării permanente cu celelalte segmente ale comunităţii Universităţii Bucureşti în realizarea strategiei de dezvoltare a acesteia.
Pentru o mai bună colaborare cu personalul tehnic, economic, administrativ, consider necesare:
– o implicare efectivă a acestuia în realizarea strategiei de dezvoltare a Universităţii, funcţie de specificul compartimentelor în care lucrează; iniţiativă şi responsabilitate;
– înţelegerea efectelor benefice ale reducerii ponderii unor lucrări de rutină şi ale introducerii unor activităţi noi, realizabile cu mijloace tehnice rapide şi eficiente;
– acceptarea unor standarde valorice de selecţie a personalului în vederea menţinerii şi, respectiv, a disponibilizării impuse de reducerea necesarului de personal în unele domenii de activitate, ca şi a unui efort de recalificare sau pentru obţinerea unei calificări superioare.
Un deziderat comun, valabil pentru toţi, profesori, cercetători, studenţi şi personal tehnic-administrativ nu poate fi decât ataşamentul şi devotamentul faţă de Universitate.
Mandatul rectorului
În opinia mea, rectorul Universităţii Bucureşti va trebui să promoveze şi să susţină realizarea, în cursul mandatului 1992-1996, a următoarelor obiective:
– Limitarea studiilor universitare la patru ani; organizarea unor specializări (master) cu durata de un an în domeniile cu perspectivă de dezvoltare pe plan mondial; menţinerea colegiilor, cu durata de trei ani în domenii cu caracter pronunţat practic.
– Doctorate cu frecvenţă în continuarea specializării, cu durata de trei ani; fondurile pentru burse urmând a fi asigurate parţial de la buget, parţial prin constituirea unor norme de cercetare cu durată limitată, deduse din manopera unor contracte. În perioada stagiului doctoranzii vor putea primi, prin cumul, norme de asistent sau preparator, verificându-se astfel şi aptitudinile lor didactice, în vederea angajării definitive.
– Dezvoltarea cercetării fundamentale şi aplicative prin organizarea, începând cu luna aprilie 1992, a unor microcolective de cercetare cu autogestiune pe lângă catedre, bazate pe contracte încheiate cu Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei şi societăţi comerciale sau incluse în programul TEMPUS.
– Constituirea unui număr redus de institute mari cu caracter interdisciplinar, profilate pe probleme de interes major, incluse în programe internaţionale de asistenţă, care să asigure finanţarea lor totală sau parţială.
– Restructurarea urgentă a serviciilor administrative în acord cu obiectivele tactice şi strategice determinate de modelul de dezvoltare ales; redimensionarea lor în funcţie de necesităţi; finalizarea în interval de o lună a dotării cu calculatoare; elaborarea de programe specifice pentru fiecare serviciu (evidenţă, mişcare şi corelare cu activităţile altor servicii). Şefii de servicii vor prezenta, în termen de două luni, propuneri de creştere a eficienţei şi de îmbunătăţire a modului de lucru cu publicul. Întărirea răspunderii individuale prin stabilirea de sarcini concrete, introducerea ecusoanelor, determinarea criteriilor de stimulare prin premiere.
– Restructurarea serviciului tehnic prin limitarea la strictul necesar a personalului de întreţinere pentru fiecare imobil. Cu personalul disponibilizat se va constitui un centru tehnic unic, cu o evidenţă clară a activităţii, pentru folosirea la capacitatea maximă a tuturor meseriaşilor şi evitarea cheltuielilor foarte mari generate de comenzi în exterior, practicate acum în mod curent. Centrul va fi dotat cu o maşină de intervenţii pentru remedierea operativă a defecţiunilor intervenite în spaţiile Universităţii.
– Finalizarea proiectului de constituire a Fundaţiei „Universitas”, aprobat de Senatul Universităţii, având ca principal scop obţinerea, din donaţii, sponsorizări şi alte mecanisme legale, a fondurilor pentru construirea unui campus al Universităţii şi dezvoltarea permanentă a acesteia.
– Înfiinţarea Editurii Universităţii Bucureşti, cu o politică editorială bazată pe criterii de valoare şi eficienţă economică; valorificarea posibilităţilor create prin modernizarea spaţiului tipografic existent; colaborarea cu edituri universitare şi alte edituri cunoscute din străinătate.
– Înfiinţarea unei librării a Universităţii Bucureşti, amplasată în zona centrală (perimetrul b-dul Carol, Academiei) şi care să desfacă lucrările editate de Editura Universităţii: cursuri, manuale, alte lucrări de valoare şi interes. În acelaşi spaţiu va funcţiona o papetărie şi un raion special pentru obiecte purtând sigla sau numele Universităţii Bucureşti.
– Prospectarea posibilităţilor de amenajare sau construcţie a unor spaţii proprii de odihnă pentru profesorii, studenţii şi personalul Universităţii, în Capitală şi diferite zone din ţară, în vecinătatea unor staţiuni didactice şi de cercetare ale Universităţii Bucureşti.
– Instaurarea unui climat academic general, prin revitalizarea vieţii ştiinţifice a catedrelor într-o atmosferă destinsă şi colegială, cultivarea tradiţiilor, aniversarea personalităţilor, stimularea tinerilor universitari cu merite deosebite.
– Propagarea imaginii Universităţii Bucureşti în ţară şi în străinătate ca instituţie fundamentală a culturii şi ştiinţei româneşti, generatoare de progres şi componentă a culturii europene. Asigurarea reprezentării Universităţii la marile manifestări universitare şi prezentarea ei în lucrările de circulaţie universală dedicate promovării universităţilor naţionale de prestigiu.
– Revitalizarea Muzeului Universităţii prin editarea de pliante, albume, memorii, introducerea lui în circuitul muzeal şi îmbogăţirea patrimoniului său prin identificarea posibilităţilor de achiziţionare sau transfer.
Închei cu propunerea ca aniversarea a 300 de ani de la înfiinţarea Academiei Domneşti din Bucureşti, act semnificativ pentru istoria Universităţii Bucureşti, să fie pregătită ca un eveniment naţional cu rezonanţă internaţională, care să angajeze întreaga comunitate a Universităţii noastre. Consider aceasta o datorie de onoare faţă de instituţia de al cărei prestigiu beneficiem, prin aparteneţa noastră la Universitatea Bucureşti.
