Conferinţă la South West University, Los Angeles, SUA, ianuarie 1992 

 

Nostalgia şi crimele comunismului

În mediile intelectuale, iniţial, apoi prin mass-media şi în opinia publică occidentală, s-a generalizat cuvântul nostalgici pentru a-i desemna pe acei adepţi de astăzi ai comunismului din ţările aflate în spatele fostei Cortine de Fier din Europa care militează pentru reîntoarcerea la vechiul sistem.

Nostalgia este un cuvânt plin de farmec şi mister. Nostalgici... Ce cuvânt nepotrivit pentru partizanii reînvierii unui sistem profund criminal! Un sistem vinovat de uciderea a peste o sută de milioane de oameni, în care nu sunt incluşi cei omorâţi în războaie ca inamici aparţinând altor state, ci doar cei ucişi în războiul oligarhiilor comuniste cu propriile popoare.

Camus îşi încheie cutremurătorul său roman Ciuma cu un avertisment: “bacilul ciumei nu moare şi nici nu dispare vreodată, el poate să stea timp de zeci de ani adormit şi poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii”.

În spatele nostalgicilor din Piaţa Roşie, a veteranilor de război cu pieptul plin de decoraţii şi a pensionarelor, pe vremuri eroine în construcţia socialismului, se află azi mafiile nomenclaturii roşii reciclate în capitalişti gata oricând să reînvie ura, violenţa, teroarea.

 

Un studiu de caz

Ideologia comunistă a avut un impact redus asupra vieţii politice din România între cele două războaie mondiale, perioadă în care a fost creat, în 1921, un minuscul partid comunist, declarat ilegal în 1924. După afirmaţiile Anei Pauker, personaj de vârf în conspiraţia liderilor comunismului internaţional, PCR număra în 1945 abia 800 de membri. Conform unor cercetări recente în arhiva KGB de la Moscova, aproape 90% din membrii Partidului Comunist Român figurau ca agenţi KGB, instruiţi în URSS pentru misiuni de spionaj în România, şi alte ţări din Europa.

Procesul de sovietizare a României după cel de-al doilea război mondial a cunoscut o brutalitate care poate fi comparată doar cu represiunea din Uniunea Sovietică, nu şi din celelalte ţări ale Europei de Est, unde o oarecare moderaţie a regimului de ocupaţie s-a manifestat chiar şi în timpul vieţii lui Stalin. După publicarea memoriilor lui Churchill, se ştie că, la Yalta, aliaţii au acceptat, în cazul României, o dominaţie sovietică covârşitoare. În perioada Războiului Rece, ea s-a concretizat într-un sistem represiv menit să asigure o completă şi sigură obedienţă din partea României, ţară cu opţiuni preponderent antisovietice dar care avea în comun cu URSS cea mai mare parte din frontiera sa.

 

Represiunea sălbatică împotriva a milioane de oameni

Începând din 1945 şi mai cu seamă între anii 1948-1953, represiunea politică a afectat o mare parte din populaţia României. Cifrele încep să fie cunoscute, dar sunt aproximative, documentele fiind încă ţinute, în mare parte, secrete. Cel puţin 400.000 de persoane au fost condamnate pentru delicte politice, de la intonarea unor cântece patriotice, lectura sau chiar simpla posesie a unor cărţi interzise de cenzură, până la participarea la mişcarea de rezistenţă. Numai în patru ani, între 1948 şi 1952, după cum afirma chiar ministrul de Interne de atunci, peste 100.000 de “duşmani de clasă” au fost arestaţi. Aşa-zisele condamnări administrative (însemnând încarcerări şi muncă forţată, care nu erau urmarea vreunei proceduri judiciare) sporesc numărul celor care au fost supuşi represiunilor la peste 1.000.000, ceea ce, la un număr de 20 de milioane de locuitori, reprezenta aproape 10% din populaţia adultă şi peste 25% din populaţia educată.

Cei mai afectaţi de această represiune au fost intelectualii, clasa politică interbelică şi ţăranii, dar nici clasa de mijloc şi nici muncitorii nu au fost cruţaţi.

Acest sistem represiv a avut o structură complexă, pe care voi încerca să o descriu în continuare.

 

Condamnări la moarte şi asasinate politice

Sentinţele de condamnare la moarte a unor lideri politici acuzaţi de crime de război au fost intens mediatizate. După 1947, condamnările la moarte au continuat, dar  nu au mai fost făcute publice şi doar recent au început să fie cunoscute. Victimele erau ofiţerii superiori din vechea Armată care s-au opus procesului de sovietizare şi liderii mişcării de rezistenţă a ţăranilor.

Procedura cea mai frecventă de eliminare a liderilor politici era asasinarea prin tortură în închisoare. Cel mai cunoscut caz este cel al lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc care câştigase alegerile din 1946. Rezultatul alegerilor a fost pur şi simplu falsificat iar Maniu, acuzat de spionaj în favoarea Marii Britanii, a fost încarcerat în condiţii inumane care i-au provocat moartea. Gheorghe Brătianu, savant şi lider al Partidului Naţional Liberal, ca şi vărul său, Dinu Brătianu, au fost de asemenea exterminaţi. Bătaia, tortura, privarea intenţionată de îngrijiri medicale şi înfometarea au provocat dispariţia a mai mult de jumătate din prizonierii politici din acei ani. La minele de plumb de la Cavnic şi Baia Sprie, unde au fost obligaţi să muncească chiar şi deţinuţii politici grav bolnavi, rata mortalităţii a fost de 70%.

Există dovezi ale unor execuţii colective. Recent, s-au descoperit gropi comune ale victimelor unor execuţii în masă din anii ‘50.

 

Închisori „specializate” şi lagăre de muncă

Existau închisori “specializate” pe tot cuprinsul ţării: la Sighet au fost închise şi în mare măsură suprimate vârfurile elitei politice şi intelectuale; la Jilava erau încarceraţi în condiţii inumane îndeosebi foşti ofiţeri de carieră şi opozanţi activi ai regimului; la Aiud erau închişi bărbaţii cu studii superioare; la Târgşor, elevii de liceu; la Mislea, femeile; la Piteşti, studenţii; la Făgăraş, ofiţerii de poliţie; la Gherla, muncitorii. Izolarea, tratamentul fizic insuportabil, malnutriţia şi lipsa oricărei asistenţe medicale erau uzuale în regimul penitenciar de atunci. La Piteşti, a fost aplicat tinerilor, timp de peste trei ani, un sistem diabolic de spălare a creierelor, cu efecte devastatoare pe plan fizic şi moral până la pierderea oricărei demnităţi umane şi transformarea victimelor în călăi ai propriilor colegi de suferinţă care trebuiau “reeducaţi” şi ei, după aceleaşi metode degradante şi criminale.

Dintre lagărele de muncă forţată cel mai cunoscut este „Canalul”.

Cel mai cunoscut este lagărul de muncă forţată pentru construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră, a costat viaţa a mii de prizonieri politici, îndeosebi funcţionari publici deportaţi acolo în grupuri şi, de asemenea, ţărani care se opuneau colectivizării. În general, zona Dunării de Jos a fost destinată acestui scop: la Salcia, la Poarta Albă şi Midia, rata mortalităţii a fost între 60 şi 80%, iar supravieţuitorii au rămas afectaţi pe tot restul vieţii. Un bărbat puternic, de 115 kilograme, s-a întors de acolo cântărind doar 59 de kilograme. Epidemiile erau un lucru obişnuit, condiţii de igienă nu existau iar bătăile sălbatice erau o regulă. La Salcia, pe malul Dunării, comandantul lagărului, atunci când se îmbăta, îi vâna călare pe deţinuţi. În primăvara anului 1952, în timpul dezgheţului, acesta a ordonat deţinuţilor să facă un dig viu în faţa viiturilor care ameninţau fermele de producţie destinată nomenclaturii. Sute de oameni au murit într-o singură zi. La Poarta Albă, un alt lagăr de tristă amintire, au venit zile “fericite” atunci când un nou comandant a decis că numai el are privilegiul de a bate prizonierii. Practica sovietică de a pune deţinuţi de drept comun responsabili peste cei politici s-a încetăţenit şi în România având ca rezultat o reprimare sălbatică, pe plan fizic şi mental, a deţinuţilor politici din lagăre.

Populaţia aşa-zis liberă nu a fost niciodată în siguranţă. La teroarea răspândită de arestările operate pe timp de noapte şi bătăile neîntrerupte din beciurile poliţiei, s-au adăugat epurările masive din anul 1948 în rândul militarilor, funcţionarilor publici, profesorilor de liceu şi de universitate, precum şi deportările unor comunităţi prospere de ţărani în alte zone, sărace, aşa cum s-a întâmplat cu agricultorii români şi germani din Banat, care au fost obligaţi să-şi lase în urmă toate bunurile şi să se mute în Bărăgan. Orice casă putea fi expropriată fără nici o compensaţie, oricărei acuzaţii i se putea da curs fără a se respecta nici o procedură legală iar teama era omniprezentă.

 

Represiunea mascată

După amnistia politică din 1964, metodele de represiune s-au schimbat. Nu au mai avut loc condamnări masive, în principal datorită faptului că sistemul comunist fusese consolidat. Dar, cu toate că în mai multe rânduri Ceauşescu afirmase în faţa unor ziarişti occidentali că în România nu mai există deţinuţi politici, documente date publicităţii recent  relevă că, între 1965 şi 1989, la penitenciarul de maximă siguranţă din Aiud, au fost încarceraţi în cel mai mare secret aproape 700 de deţinuţi din motive politice.

Represiunii brutale, prin arestări, i-au fost preferate adeseori metode mai subtile. Internarea în stabilimente de psihiatrie a unor persoane incomode a fost practicată pe scară largă. Oponenţi ai regimului au fost condamnaţi în cauze de drept comun. Muncitorii recalcitranţi, capii minerilor revoltaţi în 1977 sau liderii muncitorilor din Braşov în 1987 au fost transportaţi în secret în alte oraşe. Arestul la domiciliu fără procedură judiciară, bătăile în plină stradă şi accidentele de maşină înscenate au fost practicate frecvent pentru reprimarea şi anihilarea dizidenţilor şi opozanţilor. Se creaseră adevărate reţele ale delaţiunii, iar ascultarea telefoanelor şi violarea corespondenţei au fost permanente. De exemplu, doar la una dintre facultăţile Universităţii Bucureşti erau instalate nu mai puţin de patru dispozitive puternice de ascultare. Un uriaş organism specializat se ocupa doar de citirea corespondenţei private şi de arhivarea ei. Când s-a considerat necesar, Securitatea a comandat crime în închisori, cazul inginerului Gheorghe Ursu fiind cel mai cunoscut.

 

Nomenclatura şi activiştii PCR

Nomenclatura, termen acceptat în dicţionarul politic comunist, îi desemna pe cei care erau înscrişi pe tabelele cu cadre de conducere ale Partidului Comunist reprezentând elita centrală şi locală. Ei se distingeau astfel de simplii activişti, care constituiau aparatul de partid plătit să controleze toate sectoarele de activitate ale statului.

Nomenclatura comunistă s-a bucurat de o situaţie privilegiată din punct de vedere material dispunând de: maşini oficiale, salarii şi pensii enorme, acces la o reţea cu circuit închis de magazine de alimente şi îmbrăcăminte mai ieftine şi de bună calitate, facilităţi pentru petrecerea vacanţelor şi pentru diverse călătorii, la toate acestea adăugându-se profituri considerabile obţinute prin abuz şi o foarte eficace reţea a traficului de influenţă. Protejaţi de statutul lor oficial de “nomenclaturişti”, având sub control justiţia şi nesocotind legea, singura preocupare a acestor profitori era păstrarea propriilor privilegii.

Întrucât orice promovare trebuia aprobată politic, nici ei, nici copiii lor nu aveau concurenţă. Tezele de doctorat în universităţi şi institute de cercetări trebuiau aprobate de un organism politic, astfel cei cu “dosare” nu aveau nici o şansă. Chiar şi înscrierea pentru doctorat avea nevoie de avizul organelor de partid.

Justiţia aservită politic şi toleranţa reciprocă faţă de abuzuri şi corupţie reprezentau mijloace indirecte, dar la fel de eficiente, la dispoziţia nomenclaturii.

 

Degradarea nivelului de viaţă

În primii ani de după război, nivelul de trai a scăzut dramatic datorită efectului combinat al mai multor factori: sacrificiile de război îndeosebi din perioada 1944-1945, când România a fost a patra forţă anti-fascistă din punct de vedere al pierderilor şi cheltuielilor de război; uriaşele despăgubiri plătite Uniunii Sovietice în perioada 1945-1955; importantele forţe de ocupaţie ruseşti staţionate în România până în 1958 pe cheltuiala statului român; seceta şi foametea din 1946-1947 şi distrugerea economiei rurale începută în 1948, prin colectivizarea agriculturii. Cu un sfert din populaţia educată aruncată în închisori, ţara a căzut într-o stare de mizerie intelectuală şi morală. Cheltuielile exorbitante pentru operaţiunea de propagandă din 1953, când Bucureştiul a fost gazda Festivalului Internaţional al Tineretului, au provocat acutizarea crizei de alimente, care afecta grav, de peste şapte ani, toată ţara.

După 1955, standardul de viaţă al populaţiei de la oraşe a început să crească, treptat, atingând punctul maxim la sfârşitul anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci. Totuşi, el nu s-a ridicat niciodată la nivelul standardului de după 1956 din Ungaria, nici la ritmul înregistrat în  România între cele două războaie mondiale. Pe de altă parte, zona rurală nu a beneficiat niciodată de această ameliorare temporară.

După 1977, s-a petrecut o schimbare brutală, cauzată de ineficienţa  investiţiilor în industrie, la care s-au adăugat distrugerea sistematică a economiei rurale şi obsesia plăţii datoriei externe. Acestea au provocat în final o situaţie extremă, caracterizată prin degradare fizică, malnutriţie şi prăbuşirea standardelor de civilizaţie.

Unul dintre domeniile cele mai puternic afectate în această ultimă perioadă a fost sistemul de sănătate publică, printre cele mai sărace din Europa de Est, în pofida existenţei unui corp medical de înaltă competenţă. Infecţiile cu HIV produse mai ales în mediul spitalicesc şi care au îmbolnăvit peste 3000 de copii; copiii handicapaţi şi oamenii în vârstă trăind în condiţii subumane; insuficienţa medicamentelor şi a condiţiilor decente pentru bolnavi în spitale au fost şi au rămas pentru multă vreme cele mai vizibile efecte ale acestei crize profunde.

Poluarea asociată uriaşelor combinate, construcţii faraonice fără eficienţă economică, despăduririle sălbatice şi afectarea gravă a ecosistemului Deltei Dunării care, din rezervaţie de interes mondial, se voia transformată în zonă economică, sunt doar cele mai grave şi mai cunoscute probleme de deteriorare a mediului, cu efect pe termen lung asupra sănătăţii populaţiei.

 

Agresiunea asupra culturii şi istoriei

Şi în acest domeniu trebuie să menţionăm două perioade extreme. Una de început, în anii 1947-1957, girată de sovietici, când exproprierile şi haosul “revoluţionar” au provocat distrugerea mai multor monumente istorice, colecţii de artă şi biblioteci de mare valoare, când barbaria s-a amestecat cu prostia iar violenţa spontană cu fanatismul, şi o a doua, în ultimii zece ani ai epocii Ceauşescu, anii 1979-1989, în care demolarea patrimoniului cultural a devenit o activitate organizată a statului care construia o nouă ambianţă pentru manifestarea cultului personalităţii şi afirmarea “omului de tip nou” al “comunismului victorios”. Definitorii sunt cel puţin trei direcţii în care s-a manifestat această agresiune:

Distrugerea bisericilor care, după 1977, a devenit sistematică, la fel ca şi demolarea unor monumente istorice sau a cartierelor vechi din principalele oraşe. Megalomania obsesivă de care suferea conducătorul încuraja abuzurile oficialilor de partid din Capitală şi din provincie.

Demolarea satelor a şocat Europa şi a provocat protestul multor organizaţii internaţionale. Ea a afectat îndeosebi zona limitrofă Bucureştiului.

Distrugerea unei părţi însemnate a colecţiilor de artă şi de carte din patrimoniul statului s-a produs prin însuşiri ilegale, prin deteriorarea provocată de frigul din muzee şi biblioteci, neîncălzite în timpul iernii, prin mutări repetate în locuri necorespunzătoare, precum şi în urma eliminării fondurilor destinate restaurării operelor deteriorate. În plus, la 22 decembrie 1989, înscenarea unei rezistenţe pro-Ceauşescu în plin centrul Bucureştiului a avut drept rezultat incendierea Bibliotecii Universitare, distrugerea parţială a Muzeului Naţional de Artă, deteriorarea a zeci de picturi ale unor mari maeştri şi a celei mai importante colecţii de stampe.

România, una dintre ultimele piese de pe harta comunismului mondial, s-a eliberat în decembrie 1989, singură, cu jertfa a 1200 de morţi şi a mii de răniţi, în majoritate tineri.

Longevitatea şi coeziunea regimului dictatorial s-au bazat pe convingerea nomenclaturii şi a aparatului de represiune că abuzurile şi crimele nu se vor afla niciodată şi, în consecinţă, nimeni nu va răspunde pentru ele.

O societate civilă neaşteptat de vie şi puternică luptă acum pentru a afla adevărul. Ororile comunismului trebuie supuse unei drepte judecăţi a istoriei, pentru ca niciodată ciuma roşie să nu-şi mai poată trezi şobolanii.