Discurs la mitingul aniversar din Piaţa Universităţii, Bucureşti, 15 iunie 1991 

 

Speranţa ne-a unit

La un an de zile de când Piaţa Universităţii a marcat locul geometric al speranţei, ea ar putea reprezenta acum un simbol al disperării. Nimic sau aproape nimic din ce au visat cei reuniţi, în primăvara anului trecut, în perimetrul ei, nu s-a împlinit.

Sentimentul fricii, de care acei puţini, strânşi în decembrie ’89 în această piaţă şi în alte pieţe din câteva oraşe, au încercat să izbăvească un întreg popor, a fost treptat reinstalat şi multiplicat de frica zilei de mâine, de foamete, de şomaj, de nesiguranţă.

Politologii care au construit scenarii bazându-se pe lipsa de cultură politică şi morală a unui popor, pe care nu s-au sfiit să-l califice drept „prost”; politicienii care au promis bunăstare, securitate socială şi linişte şi care profită acum în „linişte” de credulitatea celor care i-au ales; specialiştii în dezinformare şi manipulare din SRI, televiziune şi presa afiliată Puterii, care au instigat, compromis şi dezbinat, pot fi toţi satisfăcuţi: au reuşit!

S-au construit cu abilitate faţade democratice de tip occidental pentru vechile instituţii comuniste şi, atâta timp cât responsabilitatea individuală şi colectivă este complet eludată, sistemul pare de neînvins. Mai eficace decât sentimentul fricii, s-a inoculat sentimentul inutilităţii protestului şi opoziţiei.

Şi, totuşi, nu este aşa! Tactica atât de eficace pe termen scurt este sortită eşecului, pentru că se bazează pe desconsiderarea individului, pe convingerea că toţi pot fi minţiţi, manevraţi sau cumpăraţi.

 

Un tribunal interior al conştiinţei fiecăruia

Piaţa Universităţii, în ce a avut ea mai bun, a fost acel miraculos spaţiu al renaşterii morale, unde tineri, pentru care religia nu a existat, au descoperit credinţa; în care pensionari dezamăgiţi au regăsit un rost al vieţii; în care intelectuali izolaţi în lumea cărţilor sau laboratoarelor au descoperit strada şi reacţiile ei spontane iar cei care, trudind din greu, nu avuseseră timp să citească, au întâlnit gravitatea ideilor; un spaţiu în care oameni singuri au realizat bucuria de a fi împreună în jurul unui ideal.

Piaţa Universităţii nu este numai un loc în Europa, în România, în Bucureşti. Ea este un loc în noi înşine. Este un spaţiu peren al credinţei în aspiraţiile omului. Ea nu a fost, dar poate deveni un tribunal interior al conştiinţei fiecăruia. Nici o reformă economică, nici un ajutor extern nu pot salva această săracă ţară bogată, dacă nu acceptăm că acei extrem de puţini, care au săvârşit crime odioase, trebuie să răspundă pentru faptele lor, iar cei mulţi, care poate s-au înşelat, să încerce să înţeleagă şi să convingă cu armele bunei credinţe.

După un dezastru atât de profund nu putem reuşi decât împreună, construind mai întâi acel loc al înţelegerii în noi înşine.

Atunci, Piaţa Universităţii poate fi, după un lung drum în pustiu, kilometrul 0 al renaşterii şi devenirii întregului popor român.