Declaraţie privind Constiutuirea Solidarităţii Universitare, Bucureşti, 18 septembrie 1990 

 

Atacaţi cu răngi şi topoare

Împrejurările care au determinat constituirea Solidarităţii Universitare sunt bine cunoscute. Imediat după evenimentele dramatice din 13 – 15 iunie, comunitatea academică din România s-a solidarizat cu profesorii, cercetătorii şi studenţii de la Institutul de Arhitectură şi Universitatea Bucureşti, cu victimele agresiunii la care intelectualii din Capitală au fost supuşi de Puterea politică. O putere care, odată ce s-a văzut confirmată prin alegerile din 20 mai, a socotit că-şi poate permite orice. TVR şi ziarul „Adevărul” au slujit-o din plin.

În atacul violent împotriva instituţiilor universitare, a partidelor de opoziţie şi a presei independente din Bucureşti, s-au distrus valori materiale importante, au fost brutalizaţi profesori, studenţi şi trecători aleşi la întâmplare, s-a organizat, totodată, o represiune în forţă împotriva cartierelor locuite majoritar de romi. Acest adevărat asediu a fost posibil prin pactizarea reprezentanţilor autorităţilor de stat cu o hoardă anarhică de mineri şi falşi mineri instigaţi „să facă ordine” – adică să procedeze la terorizarea cetăţenilor, mergând până la asasinat, să aresteze şi să molesteze după bunul lor plac pe oricine le părea a se opune în vreun fel noii ordini feseniste.

Replica societăţii civile la această provocare de o violenţă fără precedent a fost imediată şi semnificativă. Alăturându-se spiritului de largă solidaritate care a însufleţit organizarea, în Bucureşti, a marii demonstraţii a „cămăşilor albe” sau a „florilor albe”, iniţiativa universitarilor din Timişoara a condus la constituirea unei organizaţii pentru apărarea comunităţii academice împotriva agresiunilor Puterii. Am răspuns imediat acestei iniţiative a colegilor din Timişoara pornind la fondarea propriei noastre organizaţii de acţiune civică.

Azi, această organizaţie îşi începe oficial activitatea, datorită elanului şi promptitudinii cu care au răspuns chemării noastre un mare număr de colegi, intelectuali şi universitari de marcă – profesori, decani şi directori de institute, rectori şi prorectori, membri ai Academiei Române, scriitori şi artişti de mare prestigiu. Mulţumiri deosebite le datorăm profesorilor Dan Rădulescu, Zoe Petre, Ioan Bruckner, Iancu Fisher, profesorilor de la Institutul de Arhitectură Ion Mincu, ASE, Universitatea Politehnică, Institutul de Construcţii, care au acţionat neobosit pentru mobilizarea tuturor acestor energii, ca şi colegilor noştri care şi-au asumat îndeplinirea formalităţilor de înscriere a asociaţiei.

 

Vă amintiţi sloganul „Noi muncim, nu gândim”?

Ca prorector al Universităţii am fost acuzat de presa afiliată Puterii că am încurajat manifestaţia–maraton din aprilie–mai deschizând publicului balconul Facultăţii de Geologie. Piaţa Universităţii este un loc public, după cum Universitatea este un loc deschis afirmării ideilor şi promovării binelui public. În aprilie, după ce FSN îşi încălcase promisiunea de a nu participa la alegeri şi obstrucţionase vehement manifestaţiile partidelor istorice folosindu-se de specialişti în contra-manifestaţii, ameninţări şi provovări violente, binele public însemna asumarea oricărui demers legal de rezistenţă în faţa încercărilor Puterii de a reprima libertatea de expresie şi de asociere, de a obstrucţiona coagularea unei Opoziţii democratice, de a manipula poporul cu televizorul şi de a reduce statul la un instrument supus intereselor partidului unic.

Piaţa Universităţii a fost o iniţiativă civică, devotată intereselor societăţii civile şi nesubordonată intereselor vreunui partid. În Piaţă, lupta politică au dus-o oameni de toate vârstele, reprezentanţi ai Ligii Studenţilor şi ai asociaţiilor de revoluţionari, ai Grupului de Dialog Social şi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, dizidenţi cunoscuţi din timpul dictaturii ceauşiste, personalităţi ale vieţii culturale şi artistice. Aceştia şi miile de bucureşteni – muncitori, ingineri, elevi, pensionari cu nepoţi în braţe, funcţionari şi liber-profesionişti – au înţeles mai devreme decât alţii pericolul generalizării sloganului strigat în ianuarie–februarie pe străzile Bucureştiului: „Noi muncim, nu gândim”. Cei ce n-au înţeles atunci, i-au putut vedea urmările nefaste ceva mai târziu, când Capitala a fost invadată de minerii din Valea Jiului, sprijiniţi de grupuri bine organizate de „activişti” din marile întreprinderi bucureştene şi aclamaţi de gospodine înverşunate împotriva celor care li se părea că ar gândi prea mult.

Uniţi, pentru apărarea democraţiei

Aşa cum afirmăm şi în statutul Solidarităţii Universitare, asociaţia noastră are un scop eminamente civic. Ea nu este o asociaţie profesională, ci una de reunire a universitarilor şi cercetătorilor ştiinţifici pentru apărarea statului de drept, a autonomiei universitare şi a libertăţii academice. Experienţa ultimelor luni ne arată clar că instituţiile fundamentale ale societăţii româneşti nu se pot dezvolta decât într-o democraţie reală. Tocmai de aceea, Solidaritatea Universitară – care nu este o structură politică – nu poate sta în afara vieţii publice şi a luptei politice în sensul cel mai larg al cuvântului, de luptă pentru afirmarea şi consolidarea democraţiei.

Un stat în care opoziţia politică este practic interzisă nu este un stat democratic. De aceea, noi vom lupta pentru afirmarea opoziţiei democratice, pentru intensificarea dialogului dintre toate forţele democratice ale ţării, pentru o unitate de acţiune a acestor forţe democratice, care au un obiectiv comun: construirea unei democraţii reale în România.

Nu ne putem permite, atâta vreme cât societatea românească e încă dezorientată şi dominată de forţe conservatoare, să ne consacrăm exclusiv vocaţiei noastre de dascăli şi cercetători. Avem o datorie imprescriptibilă faţă de societatea care ne-a generat şi faţă de şansa istorică pe care ne-au oferit-o tinerii care şi-au sacrificat viaţa pentru libertate, în decembrie 1989. Trebuie să folosim cunoştinţele noastre, capacitatea noastră, prestigiul nostru, pentru a susţine cauza democraţiei şi libertăţii. Experienţa amară a lunilor care s-au scurs de la revoluţie demonstrează că, fără o opoziţie consolidată, unită şi eficientă, libertatea noastră e mereu ameninţată, iar democraţia riscă să fie doar un artificiu retoric.

Solidaritatea noastră a limitat efectele provocărilor şi agresiunilor de până acum. Mai avem însă mult de luptat până când asemenea evenimente tragice să nu se mai poată repeta, până când mersul României pe calea democraţiei să fie ireversibil. Să ne dorim cu toţii succes în această dificilă, dar inevitabilă luptă!