PECO şi francofonia în lumea globalizată

Era succesului: educaţia

 

Un ziarist american, Thomas Friedman, editorialist al ziarului New York Times, a vizitat un centru de informatică în India. După ce a arătat modalitatea în care utilizarea Internetului poate ajuta firmele mici capabile să acţioneze competitiv oriunde în lume, un tânăr informatician indian i-a spus: „Acum terenul este plat”. Pornind de la această experienţă de viaţă, cartea „Lumea este plată”, i-a adus lui Thomas Friedman premiul Pulitzer, ajungând un best seller în întreaga lume. Această carte nu ne vorbeşte, aşa cum ar părea la o primă privire, despre un viitor mai mult sau mai puţin posibil, ci despre un prezent pe care noi încă nu îl percepem, dar care a fost surprins în reclama „TV5 internaţional”  - „centrul este peste tot”. Iar aceasta nu a avut loc întâmplător, ci pentru că mass media internaţionale sunt un element reprezentativ care a condus la mondializare şi la societate ainformaţională. În această dimineaţă, Dl. Jean Loius Vielajus, distinsul moderator al forumului internaţional de la Cluj, vorbea despre Internet ca despre un vehicul al solidarităţii care sfidează geografia.

           

Şi acest lucru este foarte adevărat, în special pentru cei care au posibilitatea şi calităţile de a-l utiliza. Doresc să vă împărtăşesc propria mea experienţă de viaţă. În 1997, venind de la Întânirea la vârf a francofoniei de la Hanoi spre casă am ajuns în India. În timpul discuţiilor cu preşedintele Indiei, un bătrân foarte înţelept şi cult mi-a povestit că o firmă americană organizase în India o acţiune promoţională pentru televiziunea prin satelit. Cu ajutorul elicopterelor şi ghizilor, au ajuns în oraşe pierdute prin junglă, ai căror locuitori nu ştiau că dincolo de munţii care-i înconjurau, există pe aceasstă lume, în afară de animalele din junglă, şi multe alte  lucruri. Elicopterul a fost şi el considerat mijlocul prin care noii veniţi păreau apariţii divine. De altfel, era singura interpretare posibilă pentru un decalaj de mai multe milenii de civilizaţie. Iată deci cum aşa-zisa lume plată contemporană are falii transversale profunde, care pot pune în contact direct straturile de civilizaţii diferite, în spaţii foarte restrânse. Povestea indiană, bine cunoscută astăzi pe Internet, a celor cinci orbi care, atingând diferite părţi ale unui elefant, au descris fiinţe sau lucruri diferite, este o imagine care reflectă în mod pertinent realitatea şi care m-a şocat de multe ori în experienţa mea de geolog şi explorator, prin diverse colţuri ale lumii.

 

Lungul drum către o solidaritate globală, care este, de altfel, suprema formă a libertăţii, trebuie să înceapă din interiorul fiecărei nmaţiuni, comunităţi locale sau chiar familii. Aici putem regăsi adesea contradicţiile pe care le considerăm speicfice între nord şi sud, între este şi vest. Vulnerabilităţile comunităţilor umane în faţa efectelor catastrofelor naturale, cum ar fi tsunami sau uraganul Katrina nu au mai părut diferite în Asia de sud-vest şi în Statele Unite, aşa cum apăreau   în stereotipurile anterioare despre aceste ţări. Solidaritatea internaţională a fost impresionantă, îm primul rând ca sentiment uman şi apoi prin acceptare de către Statele Unite a unui ajutor internaţional care i-a dat o faţă mai umană, dar care nu i-a deteriorat imaginea.

 

Cred că mondializarea nu trebuie considerată decât o forţă egalitaristă în cel mai rău sens cu putinţă în care este percepută astăzi. Imperialismul tehnologic, promovarea culturii de consum sau al limbii engleze în detrimentul diversităţii culturale şi a identităţilor naţionale, dar şi în sensul pozitiv al egalităţii de şanse care se deschid acum în faţa tinerei generaţii. Iată de ce în ultimă instanţă cuvintele mele se adresează acesteia, căci ea va fi primul beneficiar al mobilităţii profesionale de pe piaţa muncii după integrarea României în Europa. Mondializarea deschide o piaţă fără frontiere în sistemul educaţional. Este necesară o trecere de la reforma instituţională la redefinirea instituţională. În Europa, procesul de schimb educaţional poate fi comparat cu un copac. Dacă mobilitatea este coroana copacului, iar rădăcinile sale sunt o reţea de instituţii interne şi internaţionale, atunci trunchiul trebuie alcătuit dintr-o nouă organizaţie strategică de infomaţii, care să valorifice masa critică de cunoiştinţe fundamentale.

Mondializarea a oferit o infrastructură de comunicaţii în care spaţiul şi timpul nu mai contează. Elicea dublă a învăţământului şi muncii trebuie să funcţioneze pe baza a două principii: educaţia continuă şi multidisciplinaritatea. Educaţia continuă a fost implementată oficial în acest an în România prin sistemul LMD (licenţă-master-doctorat), care adaugă învăţământului universitar specializări prin studii de master şi doctorale. Multidisciplinaritatea nu a scăpat încă de sub tirania disciplinelor şi a spiritului de castă a institutelor de cercetare. O soluţie ar fi o ofertă adresată tinerei generaţii, ofertă în care nu alegem denumirile disciplinelor, ci ale profesiilor, prezentând un orizont al profesiei unde disciplinele sunt înlocuite de module care permit alegerea unui itinerar personal care să alcătuiască o curiculă proprie, personalizată. Profesorii trebuie să devină mai degrabă tutori şi modele. Este necesar să creem în învăţământ şi în cercetare noi terenuri de joacă şi noi jocuri. Directorii trebuie să administreze interacţiuni. Sferele organizaţionale trebuie să se schimbe în contextul în care lupta pentru talente devine globală şi apare accesibilitatea unui loc de muncă prin Internet. Adminstrarea talentelor devine o artă. Provocările dezvoltării tehnologiei fac presiuni asupra resurselor umane.

Nu cred să mă înşel atunci când afirm că problema formării şi dezvoltării resurselor umane este o problemă esenţială a umanităţii, căci nu există tehnologie care să dezvolte bărbaţii şi femeile care o folosesc. Este vorba despre ac convinge factorii politici de un fapt evident, dar adesea neglijat: costurile sociale ale carenţelor de învăţământ sunt infinit mai mari decât costurile pe care le presupune învăţământul. Mondializarea problemelor învăţământului implică două observaţii: pe de o parte transferul ştiinţific sau tehnologic nu poate avea loc în absenţa unui transfer nu numai al abilităţilor necesare pentru a-l folosi, dar şi a unui sistem de valori care să ducă la buna utilizare a acestuia.  În al doilea rând, decalajele între bogăţie şi tehnologii nu sunt coextensive celor dintre bogăţiile umane.

Situaţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est demostrează foarte clar: în ciuda întârzierilor locale care au avut loc în ultima jumătate de secol, ele au păstrat totuşi reţelele de formare care au permis supravieţuirea unui potenţial intelectual şi cultural fără legătură cu resursele lor materiale, grav atinse de o politică aberantă care oferă un teren propice de a se fi dezvoltat atât de rapid.

O lume fără frontiere în sistemul educaţional implică, aşa cum am mai spus deja, redefinirea instituţiilor. Trebuie să scoatem absolvenţi cu competente globale, dar care să fie capabili să acţioneze în concordanţă cu mediul local, religios, tehnologic şi cultural. Nu trebuie să uităm faptul că la originea globalizării de află problemele. Probeleme globale, adesea boli, au solicitat răspunsuri globale. Global versus local nu este o definiţie geografică, ci un raţionament şi un mijloc de acţiune adaptat problemelor locale, dar cu impact global. Mondializarea nu mai poate fi privită drept un produs exclusiv occidental. Tehnologia este un produs şi o consecinţă a concentrării producţiei ştiinţifice în occident. Mondializarea este un răspuns la problemele globale care obligă tehnologia occidentală să ţină cont de particularităţile locale şi să caute soluţii globale. Pentru a contrui un concept nou  de solidaritate globală, trebuie să fim capabili să scoatem în evidenţă etosul mondializării şi să o privim nu sub aspectul său tehnologic, ci sub cel antropologic. Prin diversitatea care o caracterizează şi prin potenţialul pe care-l poate angaja, francofonia se află în postura de a răspunde acestei provocări majore a epocii noastre.