De la lampa lui Aladdin, la un modus vivendi în lumea globalizată

 

Emil Constantinescu

 

 

Joi, 14 iunie, anul 1325 după Cristos, a doua zi a Rajab 725 după Hejjira, un tânăr de 21 de ani, Abu Abdullah Muhammad Ibn Battuta, părăsea Tangerul. 30 de ani mai târziu, după ce străbătuse nu mai puţin de 75.000 de mile, s-a întors în Fez, Maroc şi a scris o carte Faimoasele călătorii ale lui Ibn Battuta. Povestirile sale ne dezvăluie rolul important al marinarilor şi negustorilor arabi pe mările europene şi asiatice, de la Marea Mediterană la Marea Roşie şi Marea Arabiei şi, mai departe, la Oceanul Indian şi la mările Chinei. Memoriile lui despre Marea Neagră şi Imperiul Bizantin sunt o importantă sursă istorică a Renaşterii timpurii din ţara mea, România, unde Drumul Mătăsii, care lega China de Spania, se intersecta cu Drumul Ambrei, care cobora din Scandinavia spre Grecia.

Vremea lui Ibn Battuta a fost una în care călătoriile, comerţul, învăţământul şi credinţa coexistau într-un spaţiu al dialogului şi al civilizaţiilor convergente. O vreme când, în porturile şi bazarurile Lumii Antice, negustorii arabi făceau comerţ, în bună pace şi înţelegere, cu blănuri scumpe finlandeze, cu grâne, miere şi bovine din România şi Bulgaria, iar vasele bizantine, veneţiene şi genoveze transportau în Mediterană şi Marea Neagră ţesături din Flandra şi piper din Orientul Îndepărtat. În acele timpuri, Qatarul se ilustra ca o naţiune cu schimburi comerciale dinamice. Din secolul 8, dezvoltarea Qatarului ca punct central al schimburilor lucrative între Est şi Vest poate fi comparată cu cea a spaţiului Mării Negre ca punct central pentru comerţul dintre Nord şi Sud.

Pentru lumea de azi, oamenii epocilor medievale par îndepărtaţi şi nefamiliari. Numele şi faptele lor sunt înregistrate în cărţile de istorie, monumentele lor ne înfrumuseţează oraşele, dar înrudirea noastră cu ei este adesea văzută doar ca moştenirea unei imagini romantice din 1001 de nopţi. Consider totuşi că avem multe de învăţat de la înaintaşii noştri pentru că acela a fost timpul primei economii globale şi al primului comerţ global. Aşa cum putem afla de la Ibn Battuta sau de la ceilalţi exploratori, navigatori şi pelerini ai epocii, economia globală mediteraneeană era o lume a bogăţiei, a frumuseţii şi a schimburilor fertile interculturale. Comerţul, libertatea şi toleranţa erau valorile actorilor colectivi şi individuali. Negustorii şi marinarii arabi, greci, genovezi sau vikingi străbăteau liber mările. Teoria lui Huntington era contrazisă de realităţile acelor vremuri. Această lume a decăzut şi şi-a pierdut strălucirea numai atunci când Imperiul Otoman a pus capăt comerţului liber pe mările Lumii Antice şi s-a întins spre Atlantic. Numai absenţa libertăţii, care a dus la diminuarea negoţului, a scindat lumea şi s-a ajuns la confruntarea dintre Est şi Vest.

Suntem aici pentru a discuta despre democraţie şi comerţ. Democraţia şi comerţul nu sunt altceva decât două căi prin care oamenii au urmărit timp de două milenii realizarea binelui individual şi a celui comun. Ambele sunt întreprinderi dificile în care succesul este adesea însoţit de eşecuri.

Imaginarul oriental care de secole fascinează lumea occidentală ne-a dăruit, prin Alladin şi lampa fermecată, o parabolă a eternei căutări a binelui material (averea) şi a celui spiritual (iubirea). Povestea tânărului sărac ce-şi vede dorinţele împlinite cu ajutorul unui magician, pierde apoi totul şi în final triumfă recuperându-şi palatul şi prinţesa mi-a încântat copilăria. Ea acoperă şi un înţeles mai profund. Succesului nefondat pe eforturile proprii îi urmează criza pierderii a tot ce dobândise, dar aceasta îl aduce într-o poziţie spirituală superioară conferindu-i putere şi integritate, ceea ce îl face să reuşească în final prin meritul personal. Dincolo de metafora lămpii în care puterile magice ale maestrului au sensul cunoaşterii, a metaforei călătoriei ca studiu şi a grotei ca ignoranţă tenebroasă, descoperim rolul învăţăturii fără de care poţi pierde totul dar care, asimilată, te ajută să devii propriul tău stăpân. Am învăţat că oricât de sofisticate forme ar îmbrăca democraţia sau comerţul ele au succes doar dacă servesc nevoile individului şi că fundamentul lor este dreptul de proprietate individuală.

Aristotel a fost primul care a invocat dreptul individului de a-şi urmări propriul interes şi dreptul la proprietate individuală. Parcă venind dintr-un discurs politic contemporan, afirmaţiile formulate de Aristotel sunt incredibil de actuale: „proprietatea comună va primi puţină îngrijire, în timp ce proprietatea individuală va fi apărată şi îngrijită permanent, fiind astfel mult mai productivă”.

În zorii revoluţiei industriale din secolul XVIII, economistul şi moralistul scoţian Adam Smith susţine cu tărie, în cartea sa Avuţia naţiunilor, că la baza comerţului stă teoria avantajului fiecărei naţiuni. Fiecare naţiune este diferită şi poate fi mai productivă în anumite domenii. Ea trebuie să se specializeze în ceea ce face mai bine şi să exporte produsele acestor activităţi. În schimb, va importa ceea ce are nevoie de la alte naţiuni, specializate în acele produse. Dacă toate ţările promovează comerţul liber, şi nu protecţionismul, toate vor avea de câştigat.

Ce ne impresionează la Adam Smith, în comparaţie cu mulţi economişti contemporani, este că el nu a explicat ce se întâmpla în comerţul mondial, ci a prevăzut ce se va întâmpla ca efect al teoriilor sale. Guvernele care i-au urmat sfaturile nu au avut decât de câştigat. Înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO) precum şi situaţia actuală a globalizării comerţului confirmă previziunea sa că numai comerţul liber serveşte binele tuturor naţiunillor, toate participantele la comerţ liber câştigând, chiar dacă în proporţii diferite.

La mijlocul secolului XX, economistul şi filozoful austriac Friedrich August von Hayek a proclamat trinitatea inseparabilă a civilizaţiei: legalitatea, libertatea şi proprietatea afirmând că numai prezenţa lor împreună într-o societate poate caracteriza o bună relaţie între democraţie şi economia de piaţă.

Faptul că o democraţie sănătoasă nu poate exista fără o clasă de mijloc, benefică atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere politic, ca un strat de echilibru între bogaţi şi săraci, este o axiomă încă din vremea lui Aristotel şi până în prezent nu s-a dovedit a fi greşită. Existenţa unei mase critice de cetăţeni independenţă, capabili să se întreţină singuri şi, în consecinţă, liberi din punct de vedere economic şi care doresc sa consacre o parte din energia lor treburilor publice, este astăzi, aşa cum era şi în timpul îndepărtatei democraţii pericleene, o condiţie pentru orice formă participativă de guvernare. Totuşi, aceasta poate să nu fie o condiţie suficientă pentru democraţie şi, aşa cum s-a demonstrat în istoria multor state din Europa, America de Sud sau Asia, reprezintă doar o pre-condiţie necesară pentru o guvernare democratică.

Experienţa tragică a Germaniei din deceniul ’30 al secolului trecut a arătat că prăbuşirea clasei de mijloc, în urma restricţiilor care au fost impuse Reich-ului după înfrângerea în primul război mondial, a pus poporul german în situaţia de a alege în faţa unei alternative sinucigaşe: fascism sau comunism.

Mai aproape în timp, experienţa fostelor dictaturi comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est în privinţa relaţiei dintre democraţie şi economie în tranziţia post-comunistă nu are numai o rezonanţă locală, ci prezintă interes pentru analiza proceselor de transformare care au loc oriunde în lume demonstrând că numai proprietatea individuală creează conştiinţa valorilor proprii şi protejează dreptul de a nu fi de acord cu ceea ce îţi lezează interesele.

În lumea globalizată nu dimensiunea economiei este hotărâtoare, ci libertatea din cadrul economiei, gândirea liberă, dreptului individului de a opta şi de a-şi apăra opţiunea, care sunt esenţiale pentru instituţiile democratice. Relaţia dintre economie şi politică este un drum cu dublu sens. Dacă economia de piaţă este o condiţie necesară pentru democraţie, trebuie spus că fără un sistem democratic, o economie de piaţă nu poate supravieţui mult timp.

Majoritatea teoreticienilor susţine că numai democraţia protejează şi promovează drepturile individuale, proprietatea privată, piaţa şi comerţul liber privilegiind astfel evoluţiile dinspre democraţie spre comerţ liber. După părerea mea, la fel de benefică este şi evoluţia inversă prin care libertatea comerţului aduce după ea şi libertatea politică. Guvernele unor state totalitare, constatând că economia planificată şi proprietatea de stat sunt falimentare, au lăsat până la urmă libertate comerţului. Această politică a fost experimentată fie plecând de la un totalitarism de dreapta – Coreea de Sud, Chile, Taiwan care acum sunt state prospere şi democratice – fie de state autoritare de stânga, care acum permit comerţ liber şi proprietate privată, precum China şi Vietnam. Comerţul liber aduce după el prosperitate, construieşte clasa de mijloc şi indivizii din această clasă se sincronizează, călăuziţi de „mâna nevăzută” evocată de Adam Smith, în a impune democraţia care le garantează că ceea ce au agonisit va fi transmis în siguranţă către moştenitorii lor. Fiecare are grijă numai de el, dar interesele indivizilor se întrepătrund servind interesul major al societăţii. Pe un plan mai larg, comerţul liber poate fi privit şi ca un garant al păcii mondiale pentru că limitează tendinţa liderilor politici de a promova atitudini agresive naţionaliste, atâta timp cât războiul ar atinge interesele de afaceri ale naţiunii sale.

În acest punct, teoria „mâinii nevăzute” a lui Adam Smith se apropie de teoria „vicleniei raţiunii universale” a lui Hegel conform căreia raţiunea universală foloseşte interesele egoiste ale liderilor pentru a realiza ideea de progres în istoria universală.

Principala sfidare a prezentului este, după părerea mea, consolidarea democraţiei prin progresul economiei de piaţă. Nici liberatatea pieţei, nici libertatea cetăţenilor nu pot fi independente una faţă de cealaltă. Amândouă au nevoie de o voinţă politică puternică pentru o politică de reformă îndrăzneaţă şi imaginativă. Ştiu din propria mea experienţă că privatizarea economiei de stat centralizate precum şi acordarea puterii de decizie agenţilor economici privaţi este un proces dificil şi dureros pentru care a trebuit să-mi asum plata preţului politic. Acesta este însă singurul mod de a răspunde provocărilor unui secol incert deoarece, după cum prea bine ştim, democraţia poate să nu fie o garanţie suficientă pentru o ordine mondială raţională şi echitabilă.

Nu pot să nu mă întreb însă ce înţelegem prin sintagma „ordine mondială raţională şi echitabilă” atât de frecvent prezentă în limbajul organismelor internaţionale contemporane. Dacă este vorba de impunerea unui model unic al binelui, atunci nu putem să nu ne amintim că istoria lumii a fost cutremurată de războaie devastatoare şi revoluţii sângeroase, toate purtate în numele binelui comun, ceea ce ar trebui să ne îndemne la prudenţă.

Într-o lucrare recentă, publicată sub titlul Oedip la Washington şi dedicată celui mai recent conflict sângeros, războiul din Irak, prof. dr. Zoe Petre, decan al Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Bucureşti şi consilier de politică externă al Preşedintelui României în timpul mandatului meu, abordează critic ideea democratizării Orientului Mijlociu pornind de la un Irak eliberat de dictatură. Realitatea a dovedit lipsa cunoaşterii profunde a mediului irakian, a tensiunilor, fidelităţilor şi a piedicilor care pretind o înţelegere respectuoasă şi meritată, ceea ce a făcut-o pe autoare să considere că pentru lipsa de precipitare a Irakului de a urma un model democratic e de vină mai degrabă ideea de model, decât ideea de democraţie.

Trăim într-o lume deschisă, într-o lume a comunicării şi a unei interacţiuni permanente, într-o lume a cărei mişcare perpetuă nu poate fi stăvilită. Într-o astfel de lume, societăţile închise nu au nicio şansă de supravieţuire. În acelaşi timp, mondializarea nu poate fi asimilată unor simple schimburi economice, omologării – prin dinamica pieţei libere – a unor bunuri materiale, a produselor celor mai competitive. Dincolo de acestea, globalizarea reprezintă consacrarea unor valori, a unor bunuri simbolice, ea înseamnă cunoaştere şi, - de ce nu? – apropiere şi înţelegere.

Pentru aceasta trebuie să ne schimbăm radical modul de a gândi depăşind conceptul vechi de toleranţă liberală care, păstrând idealul consensului raţional asupra celui mai bun mod de viaţă, manifestă doar înţelegere pentru un dezacord rezonabil.

Mai productiv şi mai actual mi se pare conceptul de „modus vivendi” dezvoltat în anul 2000 de profesorul britanic John Gray care pleacă de la acceptarea existenţei mai multor feluri de viaţă în care oamenii pot prospera. Nu mai este vorba doar de acceptarea unor valori diferite, din civilizaţii diferite, este vorba de evidenţa coexistenţei unor virtuţi preţuite în mod diferit chiar în cadrul aceleiaşi culturi, cum ar fi contrastul dintre virtuţile din Vechiul şi respectiv Noul Testament, între virtuţile războinice la Homer şi cele preţuite de filozofii socratici, între cele din Bhagavad Gita şi din Buddha. Ca un rezultat al migrării în masă şi al exploziei comunicării, societăţile de azi includ mai multe moduri de viaţă coexistente pe spaţii mici. În viziunea lui John Gray niciun regim nu poate pretinde că reprezintă cea mai bună soluţie a conflictelor între valorile universale. Diversitatea modurilor de viaţă şi a regimurilor este o marcă a libertăţii umane şi nu a erorii, iar dacă există mai multe moduri în care oamenii pot prospera, atunci alegerea nu trebuie să fie neapărat tragică. Diversele regimuri şi moduri de viaţă pot înceta să mai fie antagonice devenind alternative. Plecând de la pluralismul valorilor ca teorie etică, „modus vivendi” poate fi astfel privit şi ca un ideal politic.

Transformările accelerate din lumea contemporană ne cer, în mod imperativ, să ne angajăm într-un proces de regândire a societăţii globale, a relaţiilor dintre noi, dar mai ales a politicului şi a sensului acţiunii politice. Sfera politicului nu poate fi concepută ca un spaţiu aparte, rupt de realitatea cotidiană, aflat undeva pe graniţa moralităţii, guvernat de reguli ezoterice, înţelese doar de iniţiaţi, un spaţiu monopolizat de cercuri închise, inaccesibil majoritatii, separat sau chiar opus acesteia. Politica prezentului nu mai poate fi un mod de a organiza raporturile dintre prieteni şi duşmani ci, dimpotrivă, ea trebuie să fie înţeleasă ca cel mai bun mod de a fi împreună, ca un ansamblu de practici ce nu mai este menit să separe, ci să unească în jurul unui proiect comun toate componentele majore ale societăţii.

Întemeindu-şi vocaţia universală pe dreptul natural, democraţia nu se reduce la o simplă opţiune pentru un regim politic printre altele. Ea este, prin excelenţă, modul manifestării depline a omului împreună cu ceilalţi. Astfel, problema centrală este identificarea căilor şi mijloacelor cele mai potrivite în efortul de construcţie a unei societăţi cu instituţii democratice.

Tocmai pentru că valorile democratice aparţin sferei dreptului natural, ele nu pot fi importate şi implantate în orice sol, indiferent de particularităţile acestuia. Formele generale ale organizării politice democratice îşi păstrează valabilitatea independent de spaţiu, dar conţinutul concret chemat să locuiască în această formă politică este întotdeauna obiect al unei construcţii proprii. În fapt, valorile democraţiei nu trebuie căutate în exterior, ele trebuie găsite, redescoperite în om, în noi înşine, în vocaţia libertăţii care animă orice societate umană. Democraţia nu trebuie privită ca un simplu model gata să călătorească oricând şi oriunde, ea trebuie să se nască şi să se maturizeze potrivit exigenţelor fiecărui caz particular.

Avem privilegiul de a trăi construcţia democratică ca pe un proces de invenţie politică.

Există în Europa de Vest Constituţii adoptate în anii 1947-1949, ce păstrează norme care, probabil, nu ar mai fi votate de urmaşii de azi ai legiuitorilor de atunci. Din acest punct de vedere, cetăţenii democraţiilor noi pot fi consideraţi mult mai liberi în raport cu voinţa predecesorilor. Nimic nu îngrădeşte reflecţia noastră asupra instituţiilor democratice atâta timp cât aceasta ţine cont de valorile naturale ale democraţiei. Suntem liberi să ne inventăm propriul destin, să creăm instituţii şi practici politice adecvate perioadei în care trăim.

Socotesc că proclamatul triumf global al democraţiei la sfârşitul Razboiului Rece nu poate fi interpretat ca un sfârşit al istoriei, ca o instalare a umanităţii într-o eră în care nicio valoare nu mai poate fi nouă, nu mai poate fi născocită. Dimpotrivă, democraţia în acest început de veac şi de mileniu nu poate fi decât triumful libertăţii de a inventa, ingenios şi creativ, noi forme şi noi mijloace de dezvoltare a identităţii fiecăruia dintre noi.