Oportunităţi de cooperare în Eurasia: de la cercul vicios

al subdezvoltării, la cercul virtuos al dezvoltării durabile

 

            Trăim o perioadă în care lumea ierarhizată a secolului XX se transformă rapid într-o lume de tip reţea, ale cărei centre de putere sunt multiple, difuze şi mobile.

            În această lume în care apar în permanenţă noi dimensiuni ale realităţii, descoperirea şi exploatarea rezervelor naturale primeşte automat complementul mediilor de comunicare, al interfeţei tehnologice şi, nu în ultimul rând, al valorilor culturale. Aceasta înseamnă că în societatea globalizată orice mişcare de bunuri trebuie să se facă în mod necesar în ambele sensuri.

            Globalizarea relaţiilor economice internaţionale impune, mai devreme sau mai târziu, un echilibru în specializarea economică a diferitelor zone geografice, deci şi un echilibru al schimburilor şi al căilor de transport pe care se vor face aceste schimburi.

            Ne aflăm, încă, într-o perioadă în care nu s-au cristalizat echilibrele globale. După prăbuşirea sistemului comunist, după evoluţiile politice din Asia răsăriteană şi descoperirea rezervelor de hidrocarburi din zona Mării Caspice, sud-estul Europei se află în faţa unei oportunităţi pe care nu are voie să o rateze.

            Aproximativ 67% din rezervele mondiale de petrol şi 45% din rezervele mondiale de gaze naturale sunt în ţările din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Aceasta înseamnă că ¾ din rezervele mondiale de petrol şi gaze sunt în zone învecinate nouă.

            Obiectivul regional şi internaţional în strategia pentru energie din sud-estul Europei este de a stabili mai multe coridoare de energie între ţările producătoare de energie şi pieţele vestice consumatoare de energie. În acest scop s-au făcut paşi concreţi pentru dezvoltarea conductelor de petrol şi gaze nu numai pentru a furniza un terminal şi un coridor pentru resursele de hidracarburi din zona Caspică, Rusia şi Orientul Mijlociu, dar şi pentru a diversifica sursele de aprovizionare şi căile către piaţa mondială.

            Care poate fi strategia Europei sud-estice în ceea ce priveşte integrarea pe piaţa globală?

            Transporturile, comunicaţiile, relaţiile economice şi infrastructura reflectă mentalitatea războiului rece. Rezultatul a fost separarea ţărilor şi, pentru că ele nu au fost unite, o şi mai mare distanţare a regiunii de alte părţi ale lumii care se adaptasera deja la cerinţele globalizării. În plus, suferinţele şi aberaţiile procesului de tranziţie post-comunistă au generat un întreg spectru de riscuri pentru securitate, cum ar fi crima organizată, traficul de carne vie, pieţele negre, degradarea mediului şi, nu în ultimul rând, crize de legitimitate în anumite ţări.

            Sumele enorme de bani folosite pentru marile proiecte de infrastructură, pot duce la o creştere semnificativă a corupţiei. Eforturile administraţiilor ţărilor din regiune nu vor fi suficiente dacă, companiile multinaţionale implicate nu vor refuza categoric să se implice în actul de corupţie, pentru că nu vor exista niciodată corupţi, fără corupători.

            Astfel, proiectele de infrastructură demarate şi dezvoltate în comun reprezintă de cele mai multe ori cea mai vizibilă cale a iniţiativelor regionale din sud-estul Europei. Reţelele de transport, telecomunicaţii şi energie electrică sunt coloana vertebrală a integrării regionale şi deci a stabilităţii şi prosperităţii. Aceste proiecte furnizează, de asemenea, soluţii pentru rezolvarea şomajului care este problema majoră socio-economică cu care ne confruntăm în regiune.

            Soluţiile acestor probleme cer formule transfrontaliere bazate pe abordări comune între statele învecinate şi cooperare la nivel regional.

             Prin poziţia sa geografică, sud-estul Europei poate deveni pivotul unui coridor continental sudic-european de transport şi cooperare care să lege Oceanul Pacific cu cel Atlantic. Un astfel de coridor poate pune în legătură marile resurse naturale ale Asiei Centrale şi Transcaucaziei cu pieţele în creştere accelerată din Europa Centrală sau din Extremul Orient. În concepţia noastră, un asemenea coridor, pe lângă funcţia sa de tranzit, va trebui să integreze capacităţile industriale existente în ţările pe care le traversează.

            Cooperarea regională şi inter-regională în sud-estul Europei a funcţionat ca un laborator al integrării general europene în ceea ce priveşte dobândirea unui capital de experienţă comună în dezvoltarea infrastructurilor şi în plan legislativ.

            În această strategie un rol cheie îl au iniţiativele politice regionale şi inter-regionale de genul trilateralelor iniţiate de România în perioada 1997-2000 cu diferite state din zonă, cum sunt trilateralele România-Bulgaria-Turcia, România-Bulgaria-Grecia, România-Polonia-Ucraina, România-Ucraina-Moldova. Ele au condus la dezvoltarea infrastructurilor şi a cadrului juridic al comerţului, la magistralele de telecomunicaţii cu Bulgaria, Turcia şi Moldova, la integrarea României în spaţiul CEFTA, la tratatele de liber schimb cu Turcia, Moldova sau Ucraina.

            Astăzi nu se pot construi strategii viabile pentru mileniul III cu materiale refolosibile, reciclate sau cu Ersatz-uri din mileniul II. Alte valori vor fi fundamentale în acest mileniu şi, printre ele, creativitatea şi cultura vor domina în societatea post-informaţională şi globalizată. Aceste perspective şi valori trebuie avute în vedere încă din acest moment. Dezvoltarea unei căi continentale de comunicare între Japonia-China-Asia Centrală-Transcaucazia-Europa Centrală şi Europa Occidentală trebuie văzut nu numai o cale comercială, dar şi un nou mijloc puternic pentru a asigura stabilitate pe un lung traseu istoric. Stabilitate bazată pe acceptarea unui set de valori comune, pe respectarea principiului economiei de piaţă, singura care poate să ducă la economii performante şi structuri democratice ce pot să asigure statelor capacitatea de a crea stabilitate în interior şi în regiune.

            În consecinţă, coridorul Est-Vest va fi funcţional în dublu sens din toate punctele de vedere: transport, comerţ, decizii poltice, schimburi culturale.

            Renaşterea unor coridoare de transport presupune şi reluarea legăturilor între culturi vechi, cu principii socio-culturale moderne. Dacă relaţiile financiare şi economice, bazate pe profit, au de multe ori o viaţă scurtă; dacă relaţiile politice, până la urmă depind de interese de securitate care, uneori, au o geometrie variabilă, relaţiile culturale au în schimb vocaţia stabilităţii în timp, ceea ce răspunde cerinţelor oricărui proiect major.

            Reconstrucţia infrastructurilor este urgentă şi indispensabilă.

            În timpul intervenţiei NATO în Iugoslavia, şapte poduri, din cele zece care traversează Dunărea pe segmentul iugoslav, au fost bombardate, ca de altfel şi alte căi de acces – şosele şi telecomunicaţii. Se poate spune că a fost primul război din istoria omenirii îndreptat împotriva infrastructurii, chiar dacă, considerarea pierderilor de vieţi omeneşti drept efecte colaterale implică o mare doză de cinism. Scriitorul şi filosoful Umberto Eco sugera că, în lumea modernă, cei care pot determina în modul cel mai eficient sfârşitul unui razboi sunt oamenii de afaceri. Ne punem întrebarea: au nevoie oamenii de afaceri, de politicieni pentru proiectele de infrastructură? Răspunsul meu este categoric da, pentru că este vorba de proiecte costisitoare, pe perioade lungi, chiar dacă este vorba de un parteneriat public-privat, este nevoie de decizii la nivelele parlamentelor şi guvernelor. Asumarea unor astfel de proiecte care nu aduc beneficii electorale fac diferenţa între politicienii populişti şi oamenii de stat care îşi asumă riscurile proiectelor strategice. Şefi de stat din zonă, între care m-am numărat şi eu, au avertizat că ne aflăm într-o epocă în care echilibrele regionale nu s-au cristalizat încă şi, pentru a accelera acest proces în direcţia care duce la democraţie şi prosperitate, este necesar ca statele occidentale să se implice mai mult în plan economic, într-un parteneriat gândit pe tremen lung împreună cu ţările post-comuniste din sud-estul Europei. Nu trebuie să uităm nici un moment că nu numai un regim naţional-comunist de tipul celui girat de Miloşevici, dar şi o recesiune prelungită poate determina accesiunea forţelor extremiste, cu consecinţe tragice pe care noi nu este nevoie să le imaginăm, pentru că le-am şi trăit.  E nevoie de decizii politica majore:  o stopare a lărgirii Uniunii Europene, întârzierea integrării Turciei în UE poate atrage nu numai o reapariţie a extremismului în zonă, dar lipseşte UE de un pilon extrem de important al stabilităţii regionale şi dezvoltării.

            Trebuie dat urgent un semnal limpede comunităţii internaţionale, cu precădere investitorilor străini, că abordarea pragmatică a obiectivelor este cea care prevalează, facilitând implementarea proiectelor şi programelor preconizate.

                       Colaborarea cu structurile subregionale mai vechi, ICE, SECI, procesul Royaumont, Iniţiativa Mediteraneeană, Consiliul Baltic este prioritară, în perspectiva transpunerii în practică a proiectelor comune iniţiate în domeniile infrastructurilor de transport, comunicaţii şi energie.

            În ceea ce priveşte dialogul cu organizaţiile şi instituţiile economice şi financiare care au manifestat interes (OMC, BERD, BEI), vor trebui intensificate acţiunile de valorificare a experienţei şi potenţialului de asistenţă tehnică al acestora şi, mai ales, disponibilitatea de a participa la realizarea proiectelor de cooperare din zonă, atât intra-regional, cât şi inter-regional.

            Abordarea pragmatică a cooperării în sud-estul Europei va contribui la realizarea unui dialog politic subscris dezideratului bunei vecinătăţi, iar investiţiile în programe şi proiecte de dezvoltare în regiune vor reprezenta, în acelaşi timp, investiţii în viitorul stabilităţii, securităţii şi păcii întregului continent european.

            Nu poţi avea o dezvoltare durabilă fără o strategie clară şi coerentă care să înceapă cu dezvoltarea infrastructurii.

            Pentru a pune în practică o strategie durabilă este necesară mobilizarea tuturor energiilor naţiunilor din zonă. Experienţa societăţilor democratice, a societăţilor deschise şi experienţa mea personală spun că numai structurile statale şi administraţia nu sunt suficiente. Nu se poate realiza nimic serios, nimic important, dacă la aceste proiecte strategice majore nu sunt conectate forţe importante din societatea civilă. De aici, utilitatea unui forum care să mobilizeze inteligenţe, capacităţi şi, nu în ultimul rând, posibilităţi financiare.

            Eurasian Economic Summit  poate deveni un nod al reţelei informaţionale europene şi globale apt de a deschide un nou orizont de comunicare şi prosperitate. Am deplina convingere că voinţa şi eforturile noastre comune vor face ca, în viitorul apropiat, aceste proiecte care azi par îndepărtate să prindă viaţă pentru civilizaţia şi bunăstarea nu numai a regiunii noastre, dar şi a Europei întregi.