Gestionarea Crizelor – un success în România

 

Emil Constantinescu

 

Mai multe personalităţi politice din România au declarat de-a lungul timpului că singurul vecin cu adevărat prieten este Marea Neagră.

Bănuiesc că declaraţii asemănătoare au făcut şi oameni de stat din alte ţări învecinate Mării Negre. O mare care delimitând graniţele unor imperii a cunoscut o istorie zbuciumată a conflictelor de multe ori sângeroase dintre popoare de-a lungul a peste 2000 de ani.

Ultimul deceniu al secolului XX a marcat trecerea de la Războiul Rece la o Pace Fierbinte pentru că multe dintre conflictele regionale fuseseră doar îngheţate de tirania regimurilor autoritare şi mascate de confruntarea dintre Est şi Vest. Ele au izbucnit repede în jurul Mării Negre: în sud est în Balcani, în est în Cauca-Caspica şi în Nord în Transnistria şi Găgăuzia.

Creşterea influenţei NATO proiectul de lărgire NATO şi parteneriatul pentru pace propus de NATO ţărilor din zona Marea Neagră – Marea Caspică şi acceptat de acestea a jucat un rol de blocare a unor conflicte deschise. În acelaşi timp proiectul lărgirii Uniunii Europene spre Sud est a creat o ţintă pentru ţările din zonă care părea mai atractivă decât disputele regionale şi mai important o speranţă pentru progress şi bunăstare care se adresa direct unor popoare care doreau să beneficieze şi ele de nivelul mai ridicat de viaţă pe care pacea prelungită după sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial îl adusese vestului European.

Aceste două mari construcţii politice au avut şi au rolul lor în menţinerea păcii şi stabilităţii dar nu puteau şi nu pot suplini rolul statelor din zonă în rezolvarea problemelor lor de politică internă şi externă.

Numai propriile performanţe te pot califica ulterior drept un model acceptabil pentru alte ţări din zonă aflate în situaţii dificile.

În 1996, când am fost ales, ţara era aproape izolată într-o zonă gri printre vecini aproape neprietenoşi. În 1999, la începutul conflictului din Kosovo, preşedintele Statelor Unite, Domnul Clinton, şi-a întrebat audienţa cine va contura viitorul Europei de sud est, eliberată de communism şi a citat România ca ţară model, ca o democraţie fondată pe respect şi cooperare internă cu minorităţile şi externă cu vecinii.

Ceea ce am încercat să promovez în calitate de preşedinte al româniei în perioada 1996-2000 a fost o logică diferită de concepţia tradiţională a jocului de sumă zero şi de opţiunile exclusive comune: Europa de est sau vest, centrală sau de sud-est, şi aşa mai departe. În opinia mea, în schimb, adevăratul joc este de sumă pozitivă – dacă, şi numai dacă, în lumea globală de azi şi de mâine, îi putem identifica şi folosi complementarităţile componentelor sale.  

Întorcându-ne în 1996, prioritatea politicii internaţionale a României a fost de a asigura cele mai potrivite aranjamente de securitate şi cele mai rapide căi de progres pentru poporul român. Asta reprezenta, aşa cum reprezintă şi astăzi, un progres semnificativ către statutul de membru NATO şi către integrarea europeană a României. Pentru aceste două obiective inseparabile, am înţeles necesitatea unui nou concept în securitatea şi cooperarea subregională şi regională. .

      După cum era definit în studiul din 1995 despre lărgirea NATO, cererea de bază pentru integrarea în Alianţa Nord Atlantică era ”rezolvarea oricărei dispute internaţionaleprin mijloace paşnice şi promovarea relaţiilor de bună vecinătate”. Pe de lată parte, ambele procese de integrare erau procese pe termen mediu şi, între  timp,  securitatea României era garantată doar de Naţiunile Unite şi OSCE , ambele foarte importante, dar nu aşa de puternice. Aveam nevoie de un mediu sigur care să-ţi dezvolte posibilităţile şi să devină în sine un furnizor absolut de securitate.

In cele din urmă, dar nu în ultimul rând, propria mea viziune asupra rolului politic şi geo-strategic al spaţiului ocupat de România în Europa diferă în mare parte de punctele de vedere ale predecesorului meu. Aceasta începea cu recunoaşterea triplei poziţii a României – aceea de graniţă între Europa centrală, de sud est şi cea de est. În trecut, această poziţie de mijloc nu era de loc confortabilă, să nu spunem mai rău, pentru ca se materializa într-o dublă, dacă nu triplă, presiune exercitată de imperiile care ne inconjurau. În noua Europă în construcţie, această poziţie poate deveni, din contră, un potenţial câştig. România poate fi un pod, o intretăiere vitală de drumuri între sud şi est, cu condiţia esenţială să recunoaştem provocările cu care se va confrunta în viitorul apropiat.

Toate motivele pe care le-am menţionat devin imperative pentru o nouă politică sub regională de bună vecinătate, care a fost – şi va rămâne – o prioritate a politicii externe a româniei, şi o componentă necesară a noului rol al României ca hotar atât pentru Alianţa Atlantică cât şi pentru Uniunea Europeană.

Una dintre problemele dificile în securitatea regională după 1990 a fost tensiunea între România şi Ungaria, în legătură directă cu aspectul obiectiv al unei importante minorităţi în România, şi cu aspectul subiectiv, dar intens, al amintirilor neplăcute ale trecutului recent pe care ambele parţi le au. Revoluţia din Decembrie 1989 a adus la început speranţa unor relaţii mai bune între majoritate şi minorităţi, dar confruntarea violentă din martie 1990, provocată şi escaladată artificial, a adus un sfârşit amar acestor speranţe, astfel parcă a avut loc în România o repetiţie pentru ciocnirile etnice şi un război aparent care avea să sfâşie peste puţin timp Federaţia Iugoslavă. Şansa atât pentru România cât şi pentru Ungaria a fost refacerea societăţilor respective împotriva tendinţei de ură, şi, în România faptul că opoziţia democrată a înţeles extrem de bine capcanele şi riscurile acestor conflicte, şi au decis să-şi unească eforturile cu minoritatea maghiară în soluţionarea prin mijloace politice şi parlamentare oricăror tensiuni între ei.  Încă de la înfiinţare, în 1992, coaliţia partidelor democratice în opoziţie  a inclus şi UDMR-ul.

Romania a fost monitorizată de către Consiliul Europei în privinţa respectării drepturilor minorităţilor. Cu puţin înainte de alegerile din 1996, cele două ţări au reuşit să semneze un Tratat politic, iar în noiembrie, când Convenţia Democrată a câştigat alegerile, iar eu am devenit preşedinte al României, partidul maghiarilor a devenit parte a  coaliţiei de guvernământ. Imediat, Guvernul ungar a dat o declaraţie, prin care salutau alternanţa la putere, şi considerau că noua majoritate era în sine indiciul cel mai clar a reconcilierii istorice între cele două ţări.

De atunci, cooperarea între majoritatea română şi maghiarii din Românias-a dovedit a fi un câştig trainic pentru politica românească, iar relaţia prietenească între Ungaria şi România au vindecat secole de disensiuni. Îndrăsnesc să spun că o contribuţie esenţială a avut şi prietenia personală cu care Arpád Göncz, preşedintele ungar, m-a onorat, în special după vizita noastră comună în Transilvania (provincia română care a fost pentru 1000 de ani dominată de aristocraţia ungară, şi unde locuieşte majoritatea cetăţenilor români de origine ungară). Împreună, putem marginaliza vocile extremiste din ambele ţări, şi să clădim o fundaţie comună pentru cooperarea bilaterală care a înflorit în ultimii 10 ani, trecând fără nici un risc prin două cicluri electorale şi în Bucureşti şi în Budapesta.

O altă prioritate chiar la începutul mandatului meu a fost normalizarea relaţiilor cu Ucraina. Argumentele unei acţiuni precise în această direcţie erau cel puţin 3:

1. Ucraina este cel mai mare stat învecinat cu România. Este o ţară cu material important, cu potenţial militar şi uman; reprezintă o zonă de importanţă strategică pentru ţara noastră, şi pentru Europa, în relaţia cu Europa de Est şi în special cu Rusia. Bine ancorată în structurile democrate europene, Ucraina este un câştig pentru stabilitate atât în Europa de vest şi Federaţia rusă.

2. Potenţial, ucraina reprezinţă o piaţă importantă, interesantă pentru Uniunea europeană şi mai mult. România poate să investească în ucraina, dar şi să fie un pod spre Ucraina pentru investitorii străini care pot opera din Romania spre est.

3. O parte importantă a fostelor teritorii româneşti care a fost anexată de către URSS după pactul Molotov-Ribbentrop ţine acum de Ucraina, ceea ce înseamnă că un număr mare de români trăiesc acum în această ţară.

Doar într-un mediu prietenos şi paşnic, România poate ajuta această majoritate să păstreze, ca cetăţeni ucrainieni de origine română, identitatea culturală, doar dacă aceasta poate dezvolta un proces mai larg de cooperare multilaterală şi de încredere cu autorităţile ucrainiene, atît centrale cât şi locale.

În acest sens, primul obiectiv a fost tratatul politic, care a fost negociat în mai puţin de 5 luni, şi care a fost semnat şi ratificat în primele zile ale lui Iulie 1997, înaintea summitului NATO de la Madrid. Tratatul offerea prevederi speciale şi mecanisme care să împiedice ca negocierile asupra graniţelor să genereze conflicte, şi şi să asigure minorităţii româneşti din Ucraina aceleaşi drepturi pe care minoritatea maghiară o avea în urma tratatului dintre România şi Ungaria.

Una dintre prevederile tratatului a fost direct inspirată din iniţiativele Institutului EsT Vest, şi anume construirea şi participarea la activităţiin euro regiuni. Tratatul recomanda crearea a două asemenea unităţiu transfrontaliere între Ucraina, România şi Republica Moldova. Puterea nostră de a influenţa administraţia locală în cele două ţări vecine nu a fost suficient de puternică să depăşească suspiciunile tradiţionale împotriva noilor idei, astfel încât rezultatele nu au fost cele scontate, dar încă cred că era un proiect bun, la care poate că merită să se revină azi, într-un nou context.

      Potenţiala triplă cooperare în euro regiunile dintre Prut si Dunăre, a fost de asemenea o parte a unui cadru mai larg, care devine un un complement de succes al formatelor diplomatice tradiţionale bilaterale. Am imaginat un sistem trilateral de cooperare, grupând de fiecare dată România cu alte două ţări vecine: România, Polonia and Ucraina; Romania, Ucraina şi R. Moldova; Romania, Bulgaria şi  Turcia; cu trei obiective principale: să înconjurăm România cu o reţea de securitate; să ancorăm Ucraina şi Moldova într-o structură pro-vest; să asigurăm sprijin substanţial pentru cooperarea regională care combate infracţiunile transfrontaliere şi traficul de bunuri şi persoane.

      Am iniţiat acest nou format de lărgire şi intensificare al acestui progres spectaculos al relaţiilor bilaterale dezvoltate de România în regiune. Cooperarea trilaterală la  nivel subregional este tradusă în politică şi în domeniu strategic.

  Am iniţiat acest nou format drept o lărgire şi o intensificare a spectaculosului proces al relaţiilor bilaterale ale României în regiune. Cooperarea trilaterală la nivel sub-regional se traduce pe plan politic şi strategic ca evaluarea complexităţii şi specificităţii zonei geopolitice de care aprţine România. S-a dovedit a fi o adaptare creativă a instrumentelor moderne în atenuarea conflictelor şi mai ales în cele adaptate relaţiei dintre puterile regionale de mărime medie, adesea mai mult ambiţioase decât puternice, dar care au o tradiţie valoroasă a independenţei alternând cu subordonarea faţă de marile puteri. O corespondenţă dinamică între variabilele spaţiului politic şi între variabilitatea structurilor de securitate şi aranjamentele din acest spaţiu, au fost suficient de flexibile pentru a preveni într-o manieră eficientă susceptibilităţi nepotrivite şi a lansa provocări comune şi riscuri comune. Mai mult decât atât, această structură a strâns legăturile nu doar între state, ci şi între comunităţile din zonele învecinate, consolidând astfel reţeaua de îniţiative şi schimburi pentru cooperare.

            Cooperarea regională bi- şi tri-laterală a evitat cu succes riscul unei ambiguităţi cronice în statutul tăţilor din Europa de Est şi Sud-Est care au devenit în 1997 şi 1998  ţări candidate atât în NATO cât şi în UE. Contribuţia lor, atât la campania din fosta Iugoslavie, cât şi riscurile non-militare asumate - aşa cum au fost definite în conceptul strategic al alianţei, mai ales după 11 septembrie 2001 - a fost esenţială pentru instaurarea unui regim de securitate în Europa de Sud-Est şi în Balcani după 1999.

            România a fost un competitor puternic pe piaţa petrolului şi a gazelor. Al doilea război mondial şi mai ales urmările acestuia au condus la încetarea acestei situaţii, printr-un consum sălbatic al rezervelor naţionale, atât ca o consecinţă a grelelor datorii de război pe care le-am plătit către URSS, cât şi din cauza exploatării la scară largă şi fără discernământ a rezervelor sale în timpul celor două perioade de industrializare masivă, prima în anii cincizeci, apoi în timpul regimului Ceauşescu. Acum, împărtăşim soarta ţărilor Europene dezvoltate, dar nu şi nivelul lor de dezvoltare.

            La această situaţie se adaugă şi consideraţiile politice. Aşaş cum bine ştiţi, integrarea României în NATO nu a reprezentat un eveniment fericit pentru toţi vecinii noştri. Federaţia Rusă – cel mia important furnizoir de gaze pentru România, ca şi pentru întreaga Europă – a demonstrat că îşi poate şi va folosi bogăţia ca instrument politic. Desigur, România nu este o fostă republică sovietică, şi nu se poate aştepta la favoruri ca Belarus, dar nu vrem nici să fim penalizate, cum a fost  Bulgaria în 1998. De aceea încercăm să relaizam două lucruri: în primul rând, să devenim cât mai curând posibil independenţi pe plan energetic şi în al doilea rând să participăm într-un mod semnificativ într-un fond comun de politici europene în plan energetic.

            O politică energetică europeană înseamnă, în schimb, două modalităţi de acţiune: în primul rând o implicare puternică din partea statelor membre pentru adoptarea unei poziţii comune în relaţia cu Rusia şi în al doilea rând, dezvoltarea de surse alternative , ca şi tehnologii alternative, pentru a stopa monopolul în privinţa furnizării energiei către ţările UE. Ca sursă alternativă, punctul central îl reprezintă acum dezvoltarea unor conducte şi a altor mijloace de transport din regiunea Caspică în Europa de Vest: este fundamentală dezvoltarea regimului de securitate în spaţiul extins al Mării Negre.

      Proiectul strategic al reconstrucţiei spaţiului Mării negre ca spaţiu de securitate European şi Euro-Atlantic, care a fost inaugurat oficial în cadrul summit-ului de la Istanbul din 2004, este esenţial pentru asigurarea eficacităţii pe orice plan. Această strategie a fost pregătită nu numai de dezbateri ale numeroaselor think-tank-uri, ale analiştilor, din institute de cercetare sau Congresul SUA. Contribuţia României la mediul ştiinţific şi politic nu poate fi neglijată. Dar o altă contribuţie, diplomatică sau politică, a început în 1996-1997 , când mi-am început cruciada personală pentru o nouă viziune asupra regiunii Mării Negre şi a Mării Caspice.

 

Ne-am angajat deplin în promovarea diferitelor proiecte pre-existente, de la Drumul Mătăsii, lansat cu mult entuziasm de preşedinţii Demirel-Aliev şi Shevardnadze, la TRACEKA şi INOGATE, promovate de Uniunea Europeană. În toate aceste projecte, teritoriul românesc ar putea juca un rol esenţial, atât prin portul Constanţa, care este dotat cu facilităţi de ultimă oră, terminale de petrol, bacuri etc, cât şi prin intermediul Dunării, care intră adânc în Europa Centrală şi comunică cu Rinul. Pentru aceste proiecte şi mai ales pentru conducta de petrol Constanţa-Trieste-Rjeka, dificultăţile politice în implementarea lor nu sunt neglijabile, ca să ne exprimăm eufemistic.

Esenţială în acest process a fost relaţia directă, politică şi diplomatică, dezvoltată de România cu cele trei republici caspice – Georgia, Armenia şi Azerbaijan – şi a mea personală cu preşedinţii lor. Datorită încrederii pe care am reuşit să o dezvoltăm în regiune, am putut să vizitez într-un tur diplomatic cele trei ţări, într-un moment în care cooperarea cu una dintre ele părea că le excludea pe celelalte două. Nu era deloc aşa, cel puţin în privinţa României şi a preşedintelui ei, între 1997-2000.

Turcia a încercat  să contribuie la scopurile comune, ca şi la propria sa agendă politică, iniţiind din 1992 Cooperarea Economică la Marea Neagră,  BSEC, care a devenit în 2000 Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre.

Escaladarea conflictului în Balcanii de Vest în 1999 a fost, într-un fel, un rezultat al prezenţei crescute a Vestului în Europa Centrală şi de Est. Conflictul din Kosovo a provocat o corecţie dramatică asupra viziunii statelor member în UE şi NATO. Acest fapt a demonstrat importanţa geostrategică a Europei de sud-est şi a zonelor învecinate, atât în privinţa ameninţărilor tradiţionale, cât şi a formelor noi, neconvenţionale de confruntare şi conflict. Noul Concept Strategic al Alianţei, dezbătut şi adoptat la Summit-ul de la Washington, a consacrat conceptul de indivizibilitate a securităţii europene. Acest concept a fost susţinut sistematic încă din 1997 de către reprezentanţii ţării noastre, începând cu mine, în calitate de preşedinte. A devenit un fapt evident în cazul conflictelor din Balcanii de vest. Intervenţia în Kosovo a fost urmată de reevaluarea imperativelor de securitate în Europa de Sud-est, în general, şi de importanţa strategică a României pentru securitatea Balcanilor, în special. Atitudinea României a fost aceea de aliat de facto al intervenţiei NATO în fosta Iugoslavie – şi, nu mai puţin, în situaţiile care decurs direct din aceasta, inclusiv încercarea Federaţiei Ruse de intervenţie masivă post-conflict – au trimis vestului un semnal puternic despre nevoia unei noi strategii regionale, cu consecinţe imediate asupra lansării Pactului de Stabilitate, în vara anului 1999, dar şi de deschidere a negocierilor de acces a României şi Bulgariei la EU, ca şi consolidarea poziţiei celor două ţări către integrarea în NATO. Angajamentul nostru energic în privinţa iniţiativelor NATO şi UE nu ar fi fost posibile fără securitatea pe care ne-a oferit-o reţeaua vecini prietenoşi pe care am construit-o încă din 1997.

 

Lărgirea NATO în 2002 şi cea a UE în 2007 stabileşte graniţele de est ale ambelor organizaţii “de la Marea Baltică la Marea Neagră”. În acest nou context, spaţiul extins din zona Mării Negre devine ipso facto o zonă intermediară între Europa şi Orientul Mijlociu, într-un sens mai larg. În acest context, noii membri NATO, România şi Bulgaria, au devenit un punct nodal important. În acest moment, Romania, Bulgaria şi Turcia sunt membri NATO, Bulgaria şi România vor deveni curând membri UE, în timp ce Turcia se află încă în process de negociere. Vechii (Turcia) şi noii (România şi Bulgaria) membri NATO coexistă cu state cu importante resurse umane şi chiar materiale, dar cu o structură instituţională precară – şi cu o orientare relativ inconsistentă, pro-vestică, în funcţie de confruntările politice interne, cum ar fi Ucraina; sau cu o organizaţie politică internă restrictivă, ca în Azerbaijan; altele, chiar şi statele mici, lipsite de resurse, depind economic în exces de Rusia (Moldova, Armenia), iar statele un pic mai prospere, cum ar fi Georgia, urmează şi ele calea către vest, însă trebuie totuşi să ţină cont de constrângerile moştenite din trecutul sovietic. Chiar mai mult decât atât, între aceşti actori foarte diverşi, există tensiuni, arii de conflict mai mult sau mai puţin acute, dispute teritoriale şi o competiţie strânsă pentru accesul la resurse – mai ales resursele statelor vestice – astfel încât evaluarea lor individuală este cel puţin atât de dificilă ca şi contrucţia unei solidarităţi regionale, dar presupune infinit mai multe riscuri decât avantaje.

Prezenţa şi implicarea coordonată a marilor actori vestici este indispensabilă în cadrul unui asemenea process. Şi asta pentru a dispune de resursele materiale şi umane, de forţele militare potenţiale şi democrat controlate şi de expertiza indispensabilă de a ajuta şi susţine construcţia democrată. NATO şi UE sunt singurele care pot oferi stimulente – fie materiale, fie simbolice – în schimbul unor reforme necesare, începând cu cele privind capacitatea reală a statelor din regiune de a-şi controla propriile frontiere către est şi să contribuie semnificativ la controlul graniţelor terestre şi maritime către vest. 

Aceasta nu înseamnă că marii jucători pot, şi trebuie să se confrunte doar ei înşişi cu riscurile regionale. Pentru a evita înlocuirea cooperării cu nenumăraţi competitori la conducerea regiunii Marea Neagră-zona Caspică, trebuie creată o nouă distribuţie complexă şi flexibilă, cu protagonişti locali şi internaţionali, europeni şi transatlantici, un scenariu în care ţările vecine să poată interveni când este necesar pentru a îndulci suspiciunile şi a evita tratări cu condescendenţă sau neînţelegeri.

Cum am afirmat de mai multe ori în acest discurs, pentru a elimina şi preveni conflictele  între state cartea trebuie jucată în politica internă a fiecărui stat. În ceea ce priveşte reconcilierea politică, Clubul Politic Balcanic are o experienţă interesantă. Acesta strânge laolaltă foşti şi actuali preşedinţi, prim miniştri şi miniştri de externe din Turcia, Grecia, Bulgaria şi Republica Moldova, dar şi din alte ţări ale Peninsulei Balcanice dar şi personalităţi din societatea civilă din aceste ţări. Aceste întâlniri au adunat personalităţi aflate pe poziţii contrare – câteodată în conflicte deschise în ţările lor – pentru exerciţii de reconciliere interne şi regionale. Ca membru în Boardul acestui Club, vă pot împărtăşi experienţa, şi aş dori ca un Club similar, folosind experienţa Clubului Balcanic, să fie fondat în zona caucaziană şi caspiană. Dacă acest club pune accentul pe reconciliere şi pe proiecte inspirate din propria experienţă, Young Political Leaders School organizată de Institutul Est West la Istanbul pentru regiunea Caspicaă şi a Mării Negre pune accentual pe formarea liderilor de mâine, instruiţi la o şcoală a dialogului.  Vorbind despre prevenirea unor viitoare conflicte, am certitudinea că principalul conflict – nu doar în regiune, ci în lume – vine din populismul în politică şi de la liderii populişti.

Dacă la sfârşitul didctaturilor comuniste, naţional extremismul a fost principala armă a fostei nomenclature şi fosta poliţie politică a construit şi menţinut oligarhia, acum pericolul provine din expansiunea demagogiei, care câştigă voturile poporului prin specularea frustrărilor cauzate de economia capitalistă privată şi de programele de reformă ecopnomică. Populismul este susţinut de mass media, cumpărat de oameni de afaceri corupţi şi în goană după audienţă, justificându-şi astfel alunecările către vulgaritate, obscenitate şi încurajarea prostului gust.

Dupa Pacea de la Westphalia  singurele subiecte dezbătute pe plan internaţional erau statele. Globalizarea a adus pe scenă noi actori: companiile, universităţile şi mass media de nivel transnaţional. De aceea consider că un răspuns pozitiv  la provocările viitorului include reconstrucţia societăţii civile.

            Filozofii Antichităţii credeau că lumea e făcută din aer, apă, pământ şi foc. Exceptând aerul care este universal, toate celelalte sunt legate de ţărmurile Mării Negre. În acest loc Noe a strigat „pământ” după potop, însoţit fiind de toate animalele salvate pentru lumea viitoare. Aici a fost înlănţuit Prometeu, pentru că a dat oamenilor focul furat din ceruri, pentru a le face oamenilor viaţa mai uşoară. Aici a strigat războinicul Mitriade “thalassa”, symbol rămas pentru salvarea valurilor mării. Toţi eroii miturilor antice au venit aici păentru a căuta “lâna de aur” – symbol al bogăţiei. Doar un mit lipseşte într-o lume devastată de războie: mitul păcii. Poate că noile generaţii din ţările noastre îl vor construe aici, pe ţărmurile Mării Negre, pentru o lume viitoare