Europa celor 27 şi provocările viitoare

 

Emil Constantinescu

 

La 29 noiembrie 1996, când am depus jurământul de preşedinte al României, ştiam prea bine că o mare parte din voturile pe care concetăţenii mei îmi făcuseră onoarea să mi le acorde, exprimau o opţiune fundamentală, aceea a integrării României în spaţiul de civilizaţie, de valori şi de aspiraţii al lumii democratice; un spaţiu balizat, atunci ca şi acum, de cele două mari organizaţii care apăraseră aceste valori în tot timpul Războiului rece – NATO şi Uniunea Europeană. Ştiam însă şi că evaluările Comisiei Europene erau destul de rezervate atunci cu privire la şansele aderării României într-un viitor apropiat: „Agenda 2000”, analiza tuturor ţărilor care îşi anunţaseră candidatura la aderare, pregătită în toamna şi iarna lui 1996 – şi care va deveni publică în 1997 -, puncta cu rigurozitate timpul pierdut de ţara noastră în raport cu cele din Europa Centrală.

 

Din primele zile ale mandatului am început ofensiva pentru depăşirea acestor decalaje. Îndrăzneala primelor mari reforme – convertibilitatea monedei naţionale, din ianuarie 1997, reformarea sectorului minier, din vara aceluiaşi an – la care s-a adăugat o multitudine de acţiuni politice şi diplomatice menite să explice şi să convingă partenerii europeni cu privire la fermitatea voinţei noastre de integrare au dus la rezultatul deosebit de important al înlocuirii ideii de aderare în valuri, care ar fi amânat cu mulţi ani perspectiva deschiderii negocierilor şi la adoptarea unor decizii care acordau un start egal pentru toate cele 10 state aspirante. La summit-ul de la Luxemburg (1997) şi Viena (1998), cu sprijinul extrem de preţios al Franţei, care ameninţa să-şi opună veto-ul dacă România ar fi fost alocată unei etape ulterioare de integrare, am reuşit să obţinem un statut egal cu cel al statelor din Europa Centrală.

A urmat apoi anul 1999, când România s-a comportat ca un partener de facto al NATO şi UE contra lui Miloşevici. Cu sprijinul Franţei şi, pentru prima dată după 60 de ani, al Marii Britanii, la summit-ul de la Helsinki, Uniunea Europeană a deschis poarta negocierilor cu România. Nu mai depindea decât de noi când vom păşi pe această poartă.

Privind acum la anii de început, ne dăm mai bine decât oricând seama că am avut parte, în 1999, de o unică şi destul de îngustă fereastră de oportunitate, pe care, dacă am fi ratat-o, ne-am fi legat probabil soarta europeană de cea a Turciei şi a Croaţiei, dacă nu cumva chiar a Moldovei şi a Ucrainei. Oboseala post-integrare a marilor decidenţi din Uniune, peisajul politic modificat de tensiunile transatlantice, propria noastră blazare în faţa unui prea îndelungat parcurs riscau să ne ţintuiască pentru ani lungi, poate pentru decenii, în afara Uniunii Europene, veşnici candidaţi fără şansă.

Am avut şansa istorică de a contribui la identificarea şi la folosirea în beneficiul României a acestei ferestre de oportunitate. La 1 ianuarie 2007, marele proiect istoric al României moderne, care, de la 1848 şi până astăzi, a sperat şi a luptat pentru a deveni parte integrantă a Europei progresului, libertăţii şi democraţiei, va fi împlinit. Mă consider nu doar îndreptăţit, ci şi dator ca, încă de pe acum, să reflectez la viitorul comun al Uniunii Europene, la identitatea europeană şi la moştenirea pe care generaţia noastră o pregăteşte celor ce îi vor urma.

 

*

 

Pentru a înţelege experienţa României care va deveni membru al UE cu doi ani mai târziu decât ultimul val de lărgire, am putea să ne imaginăm sentimentul unui conducător auto care, grăbit să ajungă la ţintă, este oprit la culoarea roşie a semaforului. Prima senzaţie este de frustrare. Apoi, îşi dă seama totuşi că, în traficul infernal, această oprire este venită. I-a dat timp suficient să privească în oglinda retrovizoare maşinile din spate, să le privească pe cele de lângă el şi, după ce şi-a şters bine parbrizul, a putut vedea cum arată bulevardul din faţa lui, intersecţiile şi sensurile giratorii şi chiar unele denivelări ale asfaltului. A avut timp să asculte trepidaţiile motorului şi să-şi regleze consumul de benzină. Pentru că vocea sistemului GPS s-a oprit, a putut chiar examina monumentele istorice şi culturale din jur şi şi-a putut aminti cum a ajuns pe arterele acelui oraş.

Ce vreau să spun prin această alegorie: pe lângă proiectele de politici publice pe care fiecare ţară trebuie să le trimită Comisiei Europene, pe lângă strategiile pentru 2010, 2015, 2020 este nevoie de ceva mai mult. Este nevoie de o viziune care să ne permită, într-o lume în schimbare rapidă, să ne imaginăm chiar şi ceea ce astăzi pare de negândit. Pentru aceasta, în afara aquis-ului comunitar şi proiectelor economice, administrative, sociale, militare este necesar să ne redescoperim ethos-ul european.

Generalul Marshall, părintele planului de redresare economică pentru Europa Occidentală, spunea la sfârşitul celui de-al doilea război mondial că poate filozofii greci ar avea soluţii mai bune decât experţii contemporani. Consider, la rându-mi, că noţiunea de Weltanschauung, prin care filozofii germani înţelegeau că fiecare epocă are propriul ei mod de a vedea şi a înţelege lumea, este şi azi productiv, mai ales dacă îl privim ca pe un Gestalt der Weltanschauung, unde întregul este mai mult decât suma părţilor care îl compun. Acest concept corespunde cel mai bine la ceea ce ar trebui să fie Uniunea Europeană în lumea de mâine: o viziune.

Ajunşi în acest punct, putem să revenim la termenii consacraţi ai dezbaterii contemporane, pentru a ne întreba care este „valoarea adaugată” pe care o aduc noii membri U.E. şi care este „valoarea adăugată” pe care o primesc de la U.E., cum se modifică „brand-ul de ţară” pentru fiecare membru U.E. şi care ar putea fi „brand-ul Europei” într-o lume globalizată. De altfel, intrăm şi pe tărâmul politicilor de „advertising” şi „public relations” care au invadat campaniile electorale şi îndeobşte publicitare, degenerând nu odată în populism ieftin.

            La polul opus, intrăm în „limbajul conform” al birocraţiei europene, un limbaj tehnicist şi  „politically corect” care machiază realităţile supărătoare, fără să rezolve problemele reale.

Nici una dintre aceste abordări nu ne poate ajuta să gestionăm gravele provocări ale lumii de mâine, cu societăţi traumatizate de obsesia riscurilor pe care integrarea europeană şi globalizarea le presupun. Societăţile traumatizate sunt acelea în care liderii nu sunt capabili să explice nici misiunea proiectelor istorice, nici raportul dintre câştiguri şi costuri. Capacitatea cetăţenilor de a susţine proiecte importante nu trebuie să fie subestminată. Uniunea Europeană este cel mai important proiect istoric al secolului XX şi unic în istoria omenirii. 1 ianuarie 2007, confirmarea Europei celor 27, marchează o etapă istorică.

Se vor regăsi acum în Uniunea Europeană popoare care în urmă cu un secol şi jumatate, prin Revolutia din 1848, au luptat pentru a se elibera de sub dominaţia imperiilor Habsburgic, Otoman şi Ţarist şi pentru a construi state naţionale capabile să realizeze modernizarea lor şi alăturarea la statele prospere din Occidentul european. U.E. a reuşit să pună capăt conflictelor inter-europene care au generat două războaie mondiale, şi, după căderea comunismului, să genereze o atracţie puternică spre Europa a statelor din fosta zonă de influenţă a URSS, care altfel ar fi căzut pradă conflictelor regionale şi interne, îngheţate sub dictaruile comuniste. Popoarele din Europa Centrală şi Sud-Estică au dovedit o capacitate de înţelegere şi sacrificiu de nebănuit, precum şi o solidaritate de invidiat. Dar Europa către care energiile lor s-au orientat cu atâta forţă nu poate fi redusă la suma statelor şi naţiunilor care o compun. Europa nu est o naţiune mai cuprinzătoare, Europa este o vastă experienţă în curs de desfăşurare, experienţa diferenţelor solidare şi a egalităţii în diversitate.

Iată de ce cred că lungul drum către o solidaritate europeană trebuie să înceapă din interiorul fiecărei naţiuni, comunităţi locale sau chiar familii unde de multe ori putem regăsi multe din contradicţiile pe care le descriem ca fiind tipice discrepanţelor dintre Nord şi Sud sau Vest şi Est pe plan mondial, dar unde putem identifica şi liantul identitar al unui ethos comun.

Vorbim despre o identitate europeană comună fondată pe valori împărtăşite. Care sunt aceste valori care definesc identitatea europeană? Cum pot fi depăşite – fără a fi uitate – caracterele specifice şi chiar limitele naţionale, în drumul către o identitate comună? Raspunsul la aceste întrebări se află chiar în interiorul proiectelor europene, dar şi în anxietăţile europene. Dacă vom continua să imaginăm proiecte fără să luăm în considerare anxietăţile inevitabile pe care le implică o construcţie politică a unei jumătăţi de miliard de locuitori, avem puţine şanse să dezvoltăm o Europă puternică şi democratică.

Sunt foarte interesat de această discuţie, deoarece, fără îndoială, mi-am asumat ca profesor, intelectual şi om de stat o bună parte a răspunsurilor la aceste întrebări. Şi, deasemenea, pentru că aceste idei corespund întru totul cu cele ale iniţiatorilor întrunirii noastre. Cred, într-adevăr, în viitorul Europei şi am încredere în capacitatea tinerilor europeni de a concepe şi a construi o Europă de mâine. Sunt atât de încrezător în această idee încât am creat o organizaţie, „Generaţia Europeană XXI”, care îşi propune să facilliteze dialogul şi să încurajeze sinergia tinerilor constructori ai Europei de mâine.

Generaţia mea obişnuieşte să se refere la valorile europene aducând în discuţie democraţia, libertatea, egalitatea cetăţenilor, folosind chiar aceste cuvinte fără să se gândească la substanţa lor. Ce înseamnă, în era comunicaţiei globale, să faci din Europa o democraţie participativă? Să susţii o practică a frecventelor consultări publice, să incluzi în mecanismele instituţionale prezente referendumul electronic, să concepi o administraţie nu numai la nivel local sau naţional, ci şi european, care s-ar putea reorganiza ca reguvernare, în concordanţă cu noile căi de comunicare?

Fără îndoială că trebuie să ne îmbunătăţim metodele informaţionale; dar care sunt metodele mentale cu care suntem familiarizaţi astăzi? Europa, un actor important într-o lume într-o dezvoltare rapidă, nu a ştiut întotdeauna să dea cetăţenilor locul pe care erau destinaţi să îl deţină. Mulţi cetăţeni, cei mai multi dintre ei tineri, se îndoiesc de Europa, de modul în care a fost creată şi de ritmul ei de dezvoltare. Dificultatea de a concilia aspiraţiile, chiar şi prejudecăţile cu acest imens proiect european ar trebui să se confrunte cu aspecte concrete, deopotrivă intelectuale şi practice, deoarece, adesea, în spatele ideilor preconcepute se află întrebări şi probleme reale, care asteaptă răspuns de la decidenţii prezenţi şi viitori.

De exemplu, ce să facem cu istoria? Rolul istoriei în crearea unei Europe specifice ar fi să examineze trăsăturile comune ale diferitelor culturi naţionale, să creeze evenimente fundamentale europene, să propună locuri memoriale comune în Europa. Bineînţeles, timp de două secole, piatra de temelie a Europei a fost reprezentată de naţiune, identităţi naţionale şi nu este uşor deloc să le integrăm ca parte a istoriei europene. Mai mult decat atât, chiar dacă am reuşi, am risca să aluncăm în euro-centrism, adesea denunţat ca prejudecată şi chiar ca şi instrument de influenţă şi dominaţie.

De bună seamă, lumea modernă ar trebui să-şi finanţeze dezvoltarea tehnică, deoarece aceasta ne permite să trăim şi să progresăm pe timpul vieţii.

Dar care este viitorul inovaţiilor tehnice în lipsa dezvoltării fundamentelor ştiinţifice? Transferul tehnologiei ar putea avea, oare, loc în lipsa unui transfer de abilităţi necesare să fie utilizarea acestor tehnologii şi, mai ales, al unui sistem de valori care să asigure o folosinţă adecvată? Dezvoltarea tehnologică pune presiune asupra resurselor umane. Descoperirea talentelor precoce şi gestionarea evoluţiei lor devine o ştiinţă, care impune în educaţie şi cercetare crearea unor noi domenii de joc şi a unor noi jucători. Dar ce ar fi cetăţenia europenă fără cultura europeană, inclusiv marea cultură a trecutului, considerată ca o cultură de imbogăţire, în opoziţie cu cultura de consum?

Acestea sunt câteva întrebări care aşteaptă răspunsuri de la decidenţii europeni. Noi trebuie să găsim căile de a le înfrunta fără a face sacrificii: să depăşim trecutul fără să îl uitam, să ne lărgim orizontul lingvistic şi cel cultural fără să ne uităm propria limbă, să trecem peste spaţiile geopolitice, de la Atlantic la Urali, fără a ne pierde nici curiozitatea, nici mândria legitimă.

Generaţia mea a lărgit Europa fondată de părinţii noştri, făcând Zidul Berlinului să cadă. Acum este momentul când o nouă generaţie trebuie să pornească decisiv şi să amplifice valorile europene până la nivelul aspiraţiilor lor. Noua generaţie ar putea construi un destin nou, nu numai pentru ţările noastre şi pentru Europa, ci şi pentru întreaga lume.