Discurs Dezbaterile de la Sinaia

27 ianuarie 2021

Uniunea Europeană între speranţe şi anxietăţi

Bună dimineața din nou, stimați conducători ai Fundației Alexandrion, domnule rector Marga, vechi prieten, distinși participanți la dezbatere și onorată audiență. Mă bucur că suntem împreună în cadrul oferit de Fundația Alexandrion, mulți dintre cei pentru care Uniunea Europeană a fost un ideal și un obiectiv academic și politic

Am profitat de izolarea impusă de pandemie pentru a revizita o serie de cărţi care mi-au marcat devenirea intelectuală. Recitind Faust, acum am înţeles această carte şi ca o uluitoare previziune asupra Europei contemporane. Într-un moment în care zorii revoluţiei industriale abia se întrezăreau, Goethe a înţeles şi a prezis cum vor arăta problemele pe care şi le pune Europa, după anul 2000. Finalul îl găseşte pe Faust pregătit să construiască un oraş măreţ şi un canal. Pentru a putea construi, trebuie să şi demoleze. Îl împiedică căsuţa unui bătrân şi îl trimite acolo pe Mefisto ca să îl convingă pe bătrân să se mute, să nu stea în calea uriaşului său program urbanistic. Mefisto profită şi îl omoară pe bătrân. Vestea îl deranjează, dar nu foarte mult deoarece acceptă că trebuie să existe şi sacrificii. În timp ce se concentra asupra proiectului său sale apar patru umbre. Lipsurile, Nevoile, Datoriile şi Grija. Avansând spre casa lui Faust, Lipsurile, Nevoile, Datoriile se opresc, spunând: „Noi nu putem să intrăm în casa unui om bogat”. Grija spune însă: “Eu pot intra peste tot” şi îl întreabă pe Faust dacă are griji. Faust, cu aroganţa celui absorbit de cunoaştere, răspunde: “Eu nu am avut niciodată griji”. Grija îi spune atunci că îl va orbi, pentru că numai cei care sunt orbi nu au grijă pentru ceea ce se poate întâmpla. Finalul îl găseşte pe Faust orb, grăbindu-se să-şi realizeze opera. El este fericit pentru că aude zgomotul târnăcoapelor care construiau canalul, numai că muncitorii nu săpau la canal, ci la propria lui groapă. Declarându-i lui Mefisto că este fericit, sufletul lui, conform contractului încheiat cu acesta, va reveni diavolului. În ciuda tuturor relelor pe care le făcuse, în ciuda crimelor pe care le comisese Faust în împletire cu diavolul, el este în ultima clipă salvat de Dumnezeu, care îi urmărise Fapta. Goethe ne spune că îşi merită libertatea şi îşi merită viaţa cel care şi le cucereşte în fiecare zi, și pentru că realizase ceva măreţ, în ultimul moment sufletul lui este răpit diavolului. Decisivă a fost însă intevenţia Margaretei care a implorat-o pe Maria Maica Domnului să-i salveze sufletul. Este bine să construieşti, este foarte bine să-ţi foloseşti energiile creatoare, ne sugerează Goethe, dar nu trebuie să uiţi niciodată valorile umane pentru că până la urmă numai iubirea îţi poate salva sufletul.

De ce am evocat opera la care Goethe a lucrat o mare parte a vieţii sale? Pentru că eu cred că, în aceste momente de criză, Europa are nevoie de o viziune care să ne permită, într-o lume în schimbare rapidă, să ne imaginăm chiar şi ceea ce astăzi pare de negândit. Numai pe baza unei astfel de viziuni putem elabora strategii de dezvoltare şi apoi politicile publice pe durata unui ciclu electoral. Cred de asemenea că Europa are nevoie, în afara aquis-ului comunitar şi proiectelor economice, administrative, sociale, militare să redescopere ethos-ul European, pe care se pare că l-a pierdut.

Capacitatea cetăţenilor de a susţine proiecte importante nu trebuie să fie subestimată. Societăţile traumatizate sunt acelea în care liderii nu sunt capabili să explice nici misiunea proiectelor istorice, nici raportul dintre câştiguri şi costuri.

Criza actuală lasă să se vadă, însă, şi ceva mai profund: ruptura dintre actualul sistem politic şi economic globalizat şi modelul cultural care l-a definit la începuturile sale. Ruptura dintre economia reală şi cea speculativă pe de o parte şi dintre administraţia birocratizată şi cetăţeni, pe de altă parte, a afectat un element esenţial atât pentru democraţie cât şi pentru economia de piaţă: încrederea cetăţenilor.

Pentru a recâştiga încrederea cetăţenilor este nevoie de mai mult decât o reluare a dialogului social. Este nevoie de un nou model cultural pentru că niciun proiect politic nou nu poate avea succes dacă nu este precedat şi fondat pe un model cultural, bazat pe valori morale, singurele care pot crea o solidarizare a energiilor pozitive ale societăţii.

Un răspuns coerent la întrebarea ”Care va fi viitorul UE?” se înscrie în marile provocări intelectuale ale secolului XXI, pentru că dezvoltarea proiectului politic, economic şi militar actual al Uniunii Europene nu va mai putea continua mult timp fără un model cultural solid, coerent şi mai ales cât mai larg acceptat. Pentru asta cred că trebuie mers mai departe decât tranziţia de la „ciocnirea civilizaţiilor”, la „dialogul civilizaţiilor”. Este necesară o „cultură a recunoaşterii” care înseamnă mai mult decât un dialog între culturi şi anume un dialog interior şi o terapie spirituală prin recunoaşterea valorii celuilalt şi a limitelor proprii.

Structura civilizaţională a Europei unite trebuie analizată sistematic în funcţie de modelele teritoriale: mediteranian, pontic, baltic şi continental, structurile confesionale: catolice, protestante şi ortodoxe, şi spaţiile lingvistice: latin, anglo-saxon şi slav. Sintezele acestora exprimă diferenţele lor dar şi uimitoare afinităţi.

Iată de ce cred că lungul drum către o solidaritate europeană trebuie să înceapă din interiorul fiecărei naţiuni, comunităţi locale sau chiar familii unde putem regăsi multe din contradicţiile pe care le descriem ca fiind tipice discrepanţelor dintre Nord şi Sud sau Vest şi Est pe plan mondial, dar unde putem identifica şi liantul identitar al unui ethos comun.

În ceea ce ne priveşte pe noi românii, putem spune că am marcat puternic identitatea culturală europeană la jumătatea secolului XX, prin Brâncuşi, Ionesco, Eliade, Cioran, Lupasco, Tristan Tzara, Enescu. Nu pentru că ei ar fi promovat în mod particular în Vest specificul românesc, pe care, de altfel, îl integraseră profund în personalitatea lor, ci pentru că au contribuit la apariţia modernismului în literatura, filosofia, arta şi muzica europeană şi mondială într-un moment în care cultura europeană părea osificată. Lecţia pe care ne-au lăsat-o este aceea că numai fiind profund european şi universal poţi promova identitatea naţională.

Uniunea Europeană se confruntă astăzi cu o serie de probleme, care nu amenința doar structura administrativă actuală, ci se erijează în provocări pentru viitorul său. Brexitul a creat un precedent pentru părăsirea UE de către eurosceptici. Migrația din spațiul Orientului Mijlociu și Africii de Nord a pus la încercare capacitatea Uniunii Europene de a accepta și integra o populație mare, diversă, cu credințe și opțiuni de viață diferite. Acesta este un test încă în desfășurare, cu încercări de adaptare la condițiile de timp și spațiu, într-un efort de a proteja și de acorda asistență celor care- se supun unor riscuri considerabile pentru a se pune la adăpost în fața războiului, persecuțiilor și sărăciei. Pentru ei, Europa este un tărâm sigur, în care pot fi apărați și ajutați să înceapă o nouă viață, dar integrarea lor s-a dovedit a nu fi o problemă ușor de depășit.

Uniunea Europeană a fost și rămâne un proiect exceptional care s-a rafinat continuu prin tratate, instituții și experiențe. Este o experiență unică, creată prin unirea benevolă a unor state în jurul unor valori în constantă dezvoltare și adaptare la realitatea în schimbare. Uniunea Europeană este astfel un proces constant de învățare a democrației, a drepturilor și libertăților, a solidarității, care s-au construit în spațiul european, dar care se regăsesc și în zone îndepăratate ale globului, zone ce au adoptat civilizația europeană.

Multiculturalismul Uniunii nu este un mecanism de anihilare a identităților naționale, ci un ultim scut al umanității în fața devierii globalizării spre standardizare și asimilare culturală. Într-o societate bazată pe consum și concurență, este nevoie să ne valorificăm tradițiile culturale, pentru ca tradiția și modernitatea să conlucreze într-o relație pozitivă. Adevăratul beneficiar al proiectului european nu este grupul statelor membre, ci individul, receptorul ultim și cel mai de preț al politicilor europene.

Pentru a sesiza și un aspect pozitiv al lockdown-ului impus de pandemia Covid-19, am putea să ne imaginăm sentimentul unui conducător auto care, grăbit să ajungă la ţintă, este oprit la culoarea roşie a semaforului. Prima senzaţie este de supărare. Apoi, realizează că în traficul infernal această oprire este bine venită. I-a dat timp suficient să privească în oglinda retrovizoare maşinile din spatele său, să le privească pe cele de lângă el şi după ce şi-a şters bine parbrizul a putut vedea cum arată bulevardul din faţa lui, intersecţiile şi sensurile giratorii şi chiar unele denivelări ale asfaltului. A avut timp să asculte trepidaţiile motorului şi să-şi regleze consumul de benzină. Pentru că vocea sistemului GPS s-a oprit, a putut chiar examina monumentele istorice şi culturale din jur şi să-şi amintească cum a ajuns pe arterele acelui oraş.

Ce vreau să spun prin această alegorie: că, pe lângă proiectele de politici publice pe care fiecare ţară trebuie să le trimită Comisiei Europene, pe lângă strategiile pentru 2020 și 2030 este nevoie de ceva mai mult. Este nevoie de o viziune care să ne permită, într-o lume în schimbare rapidă, să ne imaginăm chiar şi ceea ce astăzi pare de negândit. Pentru aceasta, în afara aquis-ului comunitar şi proiectelor economice, administrative, sociale, militare este necesar să ne redescoperim ethos-ul European, despre care am amintit mai dereme.

Ultimele crize economice globale și, mai nou, pandemia Covid-19 au lăsat să se vadă, în afara dificultăţilor economice şi sociale şi ceva mai profund: ruptura dintre actulalul sistem politic şi economic globalizat şi modele culturale care l-au definit la începuturile sale. Secolul XXI are nevoie de un nou model cultural care să răspundă nu numai şocurilor economice şi sociale ale globalizării, dar şi să creeze o viziune dătătoare de speranţă într-un viitor marcat de dezvoltări haotice şi incertitudine. Există acum o şansă istorică de a propune un astfel de proiect. Pentru început, este necesară o analiză critică a celor două proiecte politice care au reprezentat motorul progresului prin democraţie şi economie de piaţă: Statele Unite şi Uniunea Europeană. Cele două construcţii, deşi împărtăşesc valori şi principii comune, au şi o identitate distinctă la originea căria se află condiţiile istorice diferite în care s-au constituit.

Proiectul politic american a funcţionat ca un „melting pot” în care emigranţii care părăsiseră imperiile absolutiste europene au adoptat o singură limbă - engleza, o nouă doctrină religioasă - neoprotestantismul, o doctrină economică - economia de piaţă capitalistă, şi un sistem politic - democraţia reprezentativă, unite toate sub mândria unui model unic valabil pentru lumea întreagă - modelul american. Această unitate şi solidaritate a constat forţa şi atracţia sa pentru restul lumii, dar atunci când ea slăbește devine vulnerabilitate.

Proiectul politic al Uniunii Europene s-a conturat ca o şansă nouă la sfârşitul unei mari tragedii istorice care a însângerat lumea: al doilea război mondial. El a fost dezvoltat după prăbuşirea comunismului la sfârşitul unei alte mari traume istorice: războiul rece ca o şansă pentru ţările şi popoarele din Europa Centrală şi Estică.

Niciun model nu mai poate pretinde a fi o soluţie unică. Ca intelectual european, sunt departe de a considera Uniunea Europeană ca un astfel de model unic, ci doar ca o sursă de inspiraţie. O examinare critică a proiectului european este necesară permanent.

Vorbim, de pildă, cu orgoliu, despre o identitate europeană comună fondată pe valori împărtăşite. Care sunt aceste valori care definesc identitatea europeană? Cum pot fi depăşite – fără a fi uitate – caracterele specifice şi chiar limitele naţionale, în drumul către o identitate comună?

Răspunsul la aceste întrebări se află chiar în interiorul proiectelor europene, dar şi în anxietăţile europene. Dacă vom continua să imaginăm proiecte fără să luăm în considerare anxietăţile inevitabile pe care le implică o construcţie politică a unei jumătăţi de miliard de locuitori, avem puţine şanse să dezvoltăm o Europă puternică şi democratică. Iată de ce cred că lungul drum către o solidaritate europeană trebuie să înceapă din interiorul fiecărei naţiuni, comunităţi locale sau chiar familii unde de multe ori putem regăsi multe din contradicţiile pe care le descriem ca fiind tipice discrepanţelor dintre Nord şi Sud sau Vest şi Est pe plan mondial, dar unde putem identifica şi liantul identitar al unui ethos comun. Astfel vom putea înţelege mai bine lumea în care trăim.

Cred că noţiunea de Weltanschauung, prin care filozofii germani înţelegeau că fiecare epocă are propriul ei mod de a vedea şi a înţelege lumea, este şi azi productiv, mai ales dacă îl privim ca pe un Gestalt der Weltanschauung, unde întregul este mai mult decât suma părţilor care îl compun. Acest concept corespunde cel mai bine la ceea ce ar trebui să fie politica în societatea cunoaşterii şi în lumea globalizată a viitorului: o viziune complexă asupra viitorului, bazată pe un nou dialog asupra valorilor umane.

Generaţia mea a lărgit Europa fondată de părinţii noştri, făcând Zidul Berlinului să cadă. Acum este momentul când o nouă generaţie trebuie să preia şi să amplifice valorile europene până la nivelul aspiraţiilor lor. Noua generaţie ar putea construi un destin nou, nu numai pentru ţările noastre şi pentru Europa, ci şi pentru întreaga lume.

Vă mulțumesc!