Discurs la The International Summit of the Book, Baku, 18 martie 2018

PUTEREA CĂRŢII

În 1999 am fost la Sarajevo, pentru o întâlnire cu membrii Preşedinţiei Bosniei şi  Herţegovinei. După întâlnire, ambasadorul român, care m-a însoţit în oraş, mi-a arătat ruinele bibliotecii naţionale, distrusă de bombardamentele care s-au soldat  cu arderea unui milion şapte sute de mii de cărţi. În 2000 am revenit la Sarajevo, la Summit-ul Pactului de stabilitate în Balcani, în 2006 am fost la Sarajevo cu Clubul Politic Balcanic iar în 2016 din nou, la o conferinţă organizată de Nizami Ganjavi, care poartă numele unui poet azer din secolul 12, şi de Biblioteca din Alexandria.  Atunci am putut vedea, la Biblioteca Naţională reconstruită, una din cărţile rare salvate în timpul bombardamentelor din ’92 şi care mai fusese o dată salvată de la distrugere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: o Hagadă ebraică din secolul 13, editată la Sevilla, purtată, de-a lungul secolelor, în nordul Africii, Europa Centrală şi Balcani.

Tot cu 20 de ani în urmă, la Sarajevo se afla şi o jurnalistă australiancă, Geraldine Brooks, corespondenta ziarului  Wall Street Journal pentru zonele de conflict din Balcani. În 2002, ziarul The New Yorker publică un reportaj al Geraldinei Brooks despre  peripeţiile Hagadei ebraice, salvată de un bibliotecar bosniac musulman. În 2008, ajunsă între timp profesor invitat la Universitatea din Harvard, publică o ficţiune istorică, People of the book, Poporul cărţii, care avea să cunoască un succes răsunător şi mulţi din cei care au citit Poporul cărţii vor păstra în memorie povestea personajelor ei şi după ce evenimentele politice şi militare vor fi date uitării.

Cred că aceasta spune mult despre puterea cărţilor izvorâte din creaţia literară superioară puterii militare, politice sau economice fundamentată pe acţiune, presiune sau interes.  Când vorbesc de puterea cărţilor mă gândesc la cărţile de ştiinţă, care studiază lumea reală pentru a construi o altă lume reală care încă nu există, la cărţile religioase, care ne vorbesc despre o lume pe care nu o vedem, cu convingerea că ea există pentru a ne construi speranţa şi la cărţile de ficţiune, care creează o lume imaginară, utopică sau distopică, care poate rămâne ideală sau poate deveni reală, în funcţie de influenţa pe care o au aceste cărţi asupra cititorilor.  Când a fost inventată scrierea, cunoştinţele au putut fi transmise şi tezaurizate în cărţi, şi cărţile au devenit o putere.

În toată istoria omenirii, puterile au intrat în concurenţă, încercând să domine, fiecare dorind să se anihileze unele pe altele. Forţa unei puteri creează un sentiment de frică celorlalte şi acestea încearcă să o anihileze prin violenţă. Este şi motivul pentru care, începând din antichitate şi până în zilele noastre, au fost distruse atâtea cărţi. Pe de altă parte, totdeauna s-au găsit şi oameni minunaţi care au încercat să le salveze pentru a rămâne a dispoziţia generaţiilor viitoare. Titlul inspirat al cărţii lui Geraldine Brooks, Poporul cărţii, se referă la aceşti oameni. Hagada ebraică a fost salvată de musulmani şi de creştini, arătând că iubirea faţă de cultură poate depăşi barierele religioase, etnice sau rasiale.

Într-un roman distopic, Fahreinheit 451, care evocă temperatura la care arde hârtia, Ray Bradbury descrie o societate a viitorului în care totul se reduce la bani, interese şi informaţii, unde un grup de oameni încearcă să salveze de la distrugere cărţile care te îndeamnă să gândeşti. Fiecare dintre aceştia înmagazinează în memorie opera unui autor clasic şi împreună devin o bibliotecă vie care păstrează memoria culturală.

De fiecare dată când sunt la Berlin, merg  în piaţeta dintre Facultatea de Drept a Universităţii Humboldt şi Staatsoper. În mijlocul acestei piaţete acoperită de macadamul cenuşiu de granit se află un loc acoperit de sticlă, prin care se poate vedea în subteran o cameră cu pereţii acoperiţi de rafturi de lemn goale. Această bibliotecă vidă doreşte să amintească de evenimentele din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, când studenţii Facultăţii de Drept au ars cărţile scrise de evrei sau de autori opuşi ideologiei naziste. Lângă geamul mat, pe caldarâm, este reprodus un citat din Heinrich Heine: „Acolo unde sunt arse cărţile mai târziu vor fi arşi oameni”, ceea ce peste un secol ce s-a şi întâmplat. În aceeaşi perioadă, în Uniunea Sovietică, la ordinul lui Stalin, erau arse milioane de cărţi considerate subversive pentru ideologia comunistă. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, campania criminală împotriva cărţilor va fi extinsă în toată Europa de Est, căzută sub dominaţia sovietică şi am trăit în ţara mea această perioadă în care cărţile indexate ca dăunătoare erau arse; cei care erau demascaţi că le citesc erau trimişi în închisoare şi cenzura comunistă controla ce putea fi publicat şi ce nu.

Memoria popoarelor reţine mai ales evenimentele istorice care au fost înnobilate de literatură. Aşa cunoaştem Grecia lui Homer şi Sofocle, Anglia lui Shakespeare şi Dickens, Franţa lui Victor Hugo şi Moliere, Italia lui Dante, Germania lui Goethe, Spania lui Cervantes, Rusia lui Tolstoi, Dostoievski şi Cehov, China lui Confucius şi Lao Zi.

Pentru istoria recentă, mă voi opri asupra a două romane care reflectă istoria tragică a două experienţe totalitare: comunismul şi nazismul. Pavilionul canceroşilor şi Cititorul şi care vor fi de ajutor, poate, să înţelegem mai bine de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, decât tratatele de istorie sau chiar miile de cărţi de memorii ale victimelor care au trăit nemijlocit opresiunea.  

La sfârşitul romanului Pavilionul canceroşilor, într-un moment de dezgheţ al dictaturii comuniste sovietice, Oleg Kostoglotov, deportat în lagăr şi internat apoi într-un spital de canceroşi, cu o speranţă de viaţă de câteva săptămâni, află de la medici că este sănătos şi poate părăsi spitalul, iar de la comandantul militar că deportările vor înceta. Dincolo de orice speranţă, îşi recapătă, dintr-o dată, şi libertatea şi viaţa.  Începând să-şi petreacă viaţa aceasta suplimentară, proaspăt dăruită, Oleg se duce la Grădina Zoologică. Cărându-şi în spate sacul slinos, ars, găurit de gloanţe şi îngreunat de lucrurile pe care le purta cu el, dar mai ales cu sufletul împovărat de amintirea timpului petrecut sub apăsarea detenţiei şi a bolii, Oleg percepe viaţa animalelor expuse dorinţei de distracţie a vizitatorilor ca pe o fabulă amară a ceea ce el trăise în Gulagul stalinist, o imagine pe lângă care doar cei ce nu au exersat pe propria lor piele pedagogia suferinţei pot să treacă nepăsători.

M-am gândit deseori la complicatele destine individuale, din contopirea cărora se nasc şuvoaiele popoarelor. Aceste imagini ale Umbrelor care se risipesc au continuat probabil să-l însoţească pe Soljeniţîn atunci când şi-a primit suplimentul lui de viaţă liberă şi când a încercat să-l trăiască altfel în periplul său american şi mai apoi la revenirea în Rusia, după căderea comunismului. Şi poate că, dacă Kostoglotov, pe care l-a lăsat în compartimentul de bagaje al trenului care-l poartă prin nesfârşitele spaţii ale Rusiei, ghemuit, cu faţa vârâtă în sacul colţuros, plin cu pâinile pentru drum de-acum uscate, va ridica pentru o clipă capul, vom recunoaşte în el chipul neliniştit al lui Soljeniţîn. Şi în adâncul ochilor săi întunecaţi vom vedea, pentru o clipă, destinul celor care în ‘89 au prins ultimul vagon al trenului spre o altă viaţă.

Un roman de Bernhard Schlink, Cititorul, apărut în 1995 şi ecranizat cu succes în 2008, pleacă de la o poveste de dragoste în Germania postbelică dintre un adolescent şi o femeie matură, care îi cere să îi citească, seară de seară, din clasicii literaturii universale. Peste ani, adolescentul, devenit avocat, o întâlneşte pe fosta lui dragoste într-o sală de tribunal, unde aceasta era judecată pentru crime de război, în urma dezvăluirilor dintr-o carte scrisă de o victimă a Holocaustului. Fosta gardiancă, acum taxatoare de tramvai, chiriaşă într-o cameră mizerabilă de bloc, este condamnată la închisoare pe viaţă pe baza unui proces verbal pe care nu îl scrisese, deoarece refuză să invoce în favoarea ei faptul că era analfabetă. Cartea pune câteva întrebări tulburătoare: ruşinea neştiinţei de carte poate fi mai puternică decât ruşinea de a fi fost instrumentul terorii? Preţul păstrării secretului aliteraţiei poate fi acceptarea pierderii libertăţii pentru întreaga viaţă? Pasiunea pentru literatură acoperă complicitatea la o crimă colectivă?, sinuciderea ei în ziua eliberării, după douăzeci de ani de detenţie, este o plată suficientă sau nu pentru executarea oarbă a unor ordine? Spune această sinucidere ceva despre ecoul literaturii în sufletele oamenilor? Filmul, ca şi cartea, nu ne dă un răspuns. O vedem pe deţinuta îmbătrânită în închisoare transferând cărţile, pe care în fine învăţase să le citească, din raftul de pe peretele celulei pe o măsuţă de lemn şi apoi ni se arată doar tălpile ei goale pe stiva de cărţi. Suntem lăsaţi să ne imaginăm cum, împinse cu piciorul cu un ultim efort, cărţile rostogolite o trimit pe Hanne Schmitz spre o altă lume, dincolo de cea reală ca şi de cea imaginară.

Cititorul, deşi evocă, după şase decenii, faptele cumplite ale ultimului război mondial, merge mai departe, îndemnându-ne să ne gândim de ce şi în împrejurările aşa zis normale din ziua de azi, oamenii continuă să comită crime în numele unor ideologii, a unor credinţe sau din supunere la regulile unui grup şi la întrebarea pe care Hanne Schmitz o pune intransigentului judecător german: „Dumneata ce ai fi făcut în locul meu?”

Dacă recunoaştem puterea cărţilor ne putem întreba: literatura, pasiunea cititului, pot contribui la o lume mai bună? Deşi, de-a lungul istoriei, multe opere literare au fost folosite pentru a aţâţa intoleranţa şi ura,  cărţile contribuie nu numai la lărgirea vocabularului, rafinarea elocvenţei,  dezvoltarea abilităţilor sociale dar ne învaţă să gândim nuanţat şi să nu preluăm automat ideilor altora. 

Cărţile au puterea de a schimba atât viaţa celor care le citesc, cât şi pe cea a celor care le scriu. Atât cititorii cât şi scriitorii au prilejul de a descoperi lucruri pe care nu le ştiau despre sine, astfel în dialogul cu cărţile putem spune fără a greşi că şi cărţile ne citesc pe noi.

Cărţile sunt întruchiparea „Cuvântului” care stă la începutul „Creaţiei” şi puterea lor stă în posibilitatea pe care o oferă oamenilor de a-şi cunoaşte propria natură. După cum scrie în Cartea Facerii, după ce au gustat din rodul „pomului cunoaşterii binelui şi răului”, primii oameni au fost izgoniţi din rai şi au pierdut nemurirea, dar au fost înzestraţi dintru începuturi cu capacitatea de a alege. Poţi alege între cărţile care propagă adevărul şi iubirea şi între cele care propagă minciuna şi ura. Citite de oameni care au trăit în timpuri diferite şi în locuri diferite, cărţile bune au creat de-a lungul mileniilor legături trainice între oameni aflate la mari distanţe în timp şi spaţiu şi care nu s-ar fi cunoscut niciodată prilejuind o fascinantă conversaţie între generaţii. Cărţilor le datorăm cultura împărtăşită a umanităţii.

Dacă de multe ori în realitatea istorică răul pare să fi copleşit binele, în istoria literaturii cărţile bune au câştigat categoric, ceea ce ne îndreptăţeşte speranţa că Puterea cărţii, care a supravieţuit efectelor malefice ale Puterii militare, politice şi economice, ne va ajuta să clădim o lume mai bună pentru toţi.