Ţestoasa în era cunoaşterii.

Alocuţiune la Masa rotundã cu tema Inovaţie şi cercetare, Iaşi , 27 martie 2006

 

 

În drumul de la Cluj la Iaşi am oprit la supermarketul Carrefour din Braşov. Pe crolul televizoarelor cu reclame de lângã casele de marcat rula o ştire de ultimã orã: ”cea mai bãtrânã fiinţã de pe pãmânt o broascã ţestoasã din Galapagos a murit în vârstã de 250 ani”. În geologie, meseria mea, 250 de ani cu greu pot fi reprezentaţi pe scara timpului, dar pentru fiinţele umane o astfel de duratã reprezintã ceva – ce anume?

Cred cã un rãspuns corect ar fi: schimbãrile unor stãri încremenite într-un proiect depãşit. Când ţestoasa din Galapagos se nãştea, Franţa trãia sub monarhia absolutã a lui Ludovic al 15 lea “le Bien-aimé”, iar la Iaşi domnea ca principe al Moldovei Constantin Racoviţã. În ambele situaţii interesul pentru ţestoasele din Galapagos era nul. Când ţestoasa din Galapagos şi-a sfârşit viaţa societatea informaţionalã şi-a fãcut simţitã prezenţa prin transmiterea ştirii în timp real pe tot globul iar tehnologia de vârf şi cercetarea ştiinţificã, care ne-au putut împreunã spune şi luna în care s-a nãscut, ne-au amintit cã suntem deja în era cunoaşterii. Într-un anunţ transmis prin internet participanţilor la masa rotundã, dl prof François Peccoud ne-a cerut sã înlocuim în intervenţiile noastre divagaţiile teoretice cu experienţele personale. Pentru cã modificãrile tind sã devinã tot mai rapide povestea schimbãrilor din viaţa unui om poate deveni utilã tinerei generaţii tentatã sã creadã cã multe din trãsãturile societãţii contemporane sunt de când lumea. Cu o condiţie: sã acceptãm cã nu ceea ce am trãit fiecare e interesant, ci ceea ce am invãţat din ceea ce am trãit este.

M-am nãscut în anul în care a izbucnit cel de-al doilea rãzboi mondial. Am trãit sub o dictaturã regalã, sub o dictaturã militarã de extremã dreapta, sub o dictaturã comunistã cu ocupaţie sovieticã, sub o dictaturã naţional comunistã, am participat la o revoltã popularã anticomunistã şi sper sã-mi trãiesc restul vieţii într-o Românie integratã în Uniunea Europeanã. Am intrat la 17 ani neîmpliniţi în Universitate unde mã aflu şi acum şi cu excepţia a 4 ani nu am mai plecat de acolo, petrecându-mi viaţa ca cercetãtor şi profesor. Dacã de rãzboaie, fenomene politice şi sociale se ocupã câteva milioane de istorici, schimbãrile din cercetare şi inovare se bucurã de o atenţie sporadicã. La 6 luni am scãpat printr-un miracol de scarlatinã. Doar în 1945, când aveam 6 ani, Fleming a primit premiul Nobel, iar penicilina începea sã se producã pe scarã industrialã.

Când aveam 1 an, General Electric a lansat frigiderul cu compartiment de îngheţare care va produce o revoluţie alimentarã. Când aveam 7 ani, CBS fãcea prima transmisiune color în SUA, dar abia la 17 ani am vãzut primul televizor alb-negru.

Aveam 11 ani când Marion Donovan a inventat scutecul pampers, dar de-abia nepoţii mei l-au folosit. Aveam 30 de ani când primii oameni debarcau pe lunã şi 59 când am primit de la NASA un steguleţ al României purtat în spaţiu. Aveam 35 de ani când s-au produs primele computere pentru consumatorii mari, 42 când apãrea PC-ul şi 51 când l-am utilizat pentru prima datã. Aveam 41 de ani când Motorola fabrica primul telefon mobil şi 55 când am avut unul personal.

Veţi observa cã în toate cazurile m-am referit la utilizarea pe scarã largã, pentru cã numai aceasta produce schimbãri importante în societatea umanã şi, de asemenea, aţi putut observa decalajul de timp în care noutãţile tehnice ajung în diferite locuri ale lumii.

În acest sens vorbim de societatea informaţiei şi de societatea cunoaşterii. Plecând din antichitate, societãţile egipteanã, greacã, indianã, chinezã, apoi arabã şi incaşã au fost fiecare la rândul ei Societea Cunoaşterii ? Nu, pentru cã atunci când vorbim de societe a cunoaşterii, ne referim la lãrgirea spaţiului public al cunoaşterii, în special datoritã internetului. Aceasta nu înseamnã însã dispariţia fracturilor cognitive, ci doar şanse noi pentru actori noi.

La  intersecţia sectoarelor ştiinţific, economic şi politic sunt  sistemele de cercetare şi de inovare care favorizeazã o dezvoltare durabilã şi puternicã, de care sã beneficieze toţi, atât cei din Nord cât şi cei din Sud. Acestea sunt condiţiile în care ştiinţa şi tehnologia pot contribui la construirea unei societãţi a cunoaşterii, care sã se bazeze pe includerea şi participarea unui public numeros.

Pentru o bunã utilizare a resurselor este necesarã o distincţie între cercetare şi domeniile de rutinã adesea confundate cu cercetarea: proiectarea, documentarea etc. Apoi este imperioasã o operaţie de evaluare strictã a fiecãrui domeniu, în funcţie de de cel puţin trei criterii: gradul de modernitate, competitivitate şi excelenţã a fiecãrei componente, de şansele de succes şi de recunoaştere naţionalã şi internaţionalã, gradul de importanţã al domeniului pentru dezvoltarea ulterioarã a disciplinei. ªi, în fine, costurile şi mijloacele necesare. Abia la capãtul acestei evaluãri devine posibilã elaborarea unei politici de dezvoltare susţinutã a cercetãrii. Este greu de conceput cã România va putea dezvolta la parametrii competiţiei reale toate direcţiile de cercetare, fãrã selecţie, tot aşa cum este de neconceput ca o birocraţie ministerialã şi contabilã sã mai decidã asupra prioritãţilor. Comunitatea academicã este singura în mãsurã sã rãspundã acestor întrebãri şi sã stabileascã direcţiile şi gradele de susţinere a diferitelor direcţii şi programe. Fãrã îndoialã, aceste decizii trebuie sã respecte criterii obiective extrem de riguroase, sã aibã în vedere tradiţia şi perspectivele fiecãrui domeniu. O cooperare strânsã în cadrul  Agenţiei Universitare a Francofoniei poate conduce la o mai bunã evaluare şi stabilire a prioritãţilor în raport cu domeniile de vârf şi de perspectivã la nivel  mondial, şi asigurarea unei perspective mai detaliate decât a fiecãrei universitãţi în parte asupra gradului de competitivitate.

Nu cred sã mã înşel atunci când afirm cã problema formãrii şi dezvoltãrii resurselor umane este o problemã esenţialã pentru umanitate, deoarece nu existã nici o tehnologie care sã asigure dezvoltarea femeilor şi bãrbaţilor care o folosesc. Este vorba de a convinge factorii politici de un fapt evident, dar adesea neglijat: costurile sociale ale lipsei de educaţie sunt infinit mai mari decât cele ale unei educaţii de calitate. Reuniunea de astãzi reprezintã ea însãşi un semn al mondializãrii problemelor de educaţie care rãmân, în mod indubitabil, mijlocul cel mai puternic de acţiune pe teritoriul formãrii resurselor umane. Pornind de la acest demers, consider cã se pot face douã observaţii esenţiale: faptul cã, pe de o parte, nu ar trebui ca transferul ştiinţific şi tehnologic sã aibã loc în absenţa unui transfer al abilitãţilor necesare utilizãrii tehnologiilor, dar şi a unui sistem de valori care presupune utilizarea lor corespunzãtoare.  Pe de altã parte, diferenţele de dotare şi tehnologie nu sunt coextensive decalajelor de dotare umanã.

Situaţia ţãrilor din Estul Europei în general şi cea a României în special demonstreazã punctul meu de vedere:  în ciuda întârzierii locale prin care a trecut România în ultima jumãtate de secol,  ea şi-a conservat totuşi reţelele de formare care au permis supravieţuirea unui potenţial intelectual şi cultural fãrã legãturã cu resursele materiale grav atinse de o politicã aberantã, fapt care oferã şansa unei dezvoltãri rapide cãtre standardele Uniunii Europene.