Discurs susţinut la Lansarea nr. 100 al revistei Memoria,

Ateneul Român, 4 octombrie 2017

Îngăduiţi-mi să încep evocând titlul ultimei cărţi a doamnei Mihaela Ghiţescu din 2012, „Carte de memorii asupra anilor petrecuţi în închisorile comuniste. Între uitare şi memorie”. Memoria se poate dizolva în uitare şi atunci duce la angoasă, desfiinţând personalitatea individuală şi distrugând consistenţa naţiunilor.  Sau, dimpotrivă, memoria consolidată prin adevăr poate deveni o forţă puternică, poate crea conştiinţe puternice şi naţiuni puternice. În 1990, în vremuri tulburi, după prăbuşirea sângeroasă a dictaturii comuniste din România, un medic şi scriitor, Banu Rădulescu, arestat în ultimul an al Facultăţii de Medicină pentru atitudine duşmănoasă la adresa regimului comunist, alături de doamna Mihaela Ghiţescu, a ales această cale de a reconstrui conştiinţa civică grav afectată a neamului nostru, prin memorie, prin adevărul asupra suferinţelor asumate şi îndurate de cei care s-au opus regimului comunist. Li s-au alăturat nume importante ale culturii româneşti, printre care mari artişti: maestrul Baba, Camilian Demetrescu, Horia Bernea, sculptorul Spătaru, filosofi ca Ţuţea,  scriitori precum Romulus Rusan, un om minunat a cărui fiinţă avea o puritate sufletească greu de găsit, şi mulţi alţii care nu mai sunt printre noi dar trăiesc în sufletul nostru, al celor care i-am cunoscut şi care am fost alături de ei.

În 2009, am fost invitat la Washington, unde se aniversa un deceniu de la fondarea Memorialului Victimelor Comuniste în America, de către văduva lui Saharov şi familia preşedinţilor democraţi din Estul Europei. Am vorbit atunci despre poporul pierdut din Estul Europei, despre zecile de milioane de oameni din fosta Uniune Sovietică, milioane de oameni din ţările subordonate imperiului sovietic care au fost încarceraţi, torturaţi, omorâţi, doar pentru vina că gândeau altfel, vorbeau altfel, arătau altfel decât cei care puseseră mâna în mod samavolnic, care exercitau puterea comunistă.

Banu Rădulescu şi cei care au lucrat împreună cu el şi au continuat apoi această minunată revistă „Memoria” au înţeles că această pedagogie a suferinţei poate constitui fundamentul pe care se poate reclădi conştiinţa naţională. Au simţit că există nevoia de model, de oameni care au ştiut şi care au reuşit să reziste deoarece credeau din tot sufletul în valori, care aveau o credinţă. Din păcate, aşa cum spunea şi directorul Filarmonicii, nu putem spune astăzi că am reuşit, dacă privim la criza morală din societatea românească, la degradarea instituţională şi civică, nu putem să fim împăcaţi. Dar nici nu putem ceda. Pentru că eforturile lui Banu Rădulescu, ale celorlalţi ne obligă să luptăm în continuare. 

Ca un cititor fidel al revistei „Memoria”, aş vrea să vă spun că pe lângă această aducere permanentă în memoria extraordinarei rezistenţe şi puteri morale a celor care au ştiut să lupte, să creadă în idei, poate pentru vremea de astăzi ar fi util să vă aplecaţi şi asupra unui moment în care foştii deţinuţi politici, ocultat de către toată opinia publică, au ajuns la putere. Între 1996 şi 2000 preşedintele Camerei Deputaţilor era fost deţinut politic, preşedintele Senatului era fost deţinut politic, principalele comisii, inclusiv Comisia de control a SRI-ului, erau conduse de foşti deţinuţi politici, ministrul Informaţiilor era Sorin Bottez, fost deţinut politic. Când am promulgat Legea pentru înfiinţarea Avocatului Poporului existent în Constituţie şi timp de şapte ani ocultat, Paul Mitroi era fost deţinut politic. Ne putem imagina, acum, după atâţia ani, că unul din aceştia sau ceilalţi politici, (erau în Parlament  48 de parlamentari) ar fi fost implicat în acte de corupţie? Vi-i puteţi imagina tranşând ideile, vi-i puteţi imagina că aveau un mod de comportare asemănător cu cei de astăzi? Mai ales această parte a încercat să se şteargă din memorie pentru că ne-am dat seama ce-ar fi însemnat şi ce înseamnă puterea morală, ce înseamnă forţa morală într-o societate. Din păcate, nu numai că acest capitol a fost ocultat, închis, acoperit de această uriaşă diversiune pe care Securitatea a continuat să o organizeze şi după 1989 prin mijloacele mass media pe care le-a stăpânit şi le stăpâneşte şi în prezent.

Totuşi, trebuie să ne gândim că nimic nu e pierdut. Dar ceea ce este mai rău, în opinia mea, este faptul că în ultimele două decenii, a apărut un fenomen nou în România: fosta Securitate şi nomenclatură  s-a îmbrăcat în hainele dreptei politice. Este cel mai grav lucru care se putea petrece pentru foştii deţinuţi politici. După ce le-au furat libertatea, după ce le-au furat viaţa, acum le-au confiscat şi ideile. Iată de ce avem nevoie ca această revistă să continue, această revistă să nu cedeze, această revistă să continue să prezinte adevărul. Este nevoie pentru tânăra generaţie care a fost evocată. Eu nu cred că este aşa cum a fost catalogată, superficială. Este vorba de lipsa de cunoştinţă.

Înainte de a încheia, vreau să vă fac o ultimă mărturisire: eu nu pot să judec pe nimeni. Dacă nu aş fi avut ocazia ca naşul meu de botez să fie Constantin Tomescu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Chişinău care a suferit ani întregi în puşcăriile comuniste, să fiu botezat de preotul Ţepordei, care a făcut ani de puşcărie în Siberia şi apoi în România după ce a fost eliberat, să fiu educat mai departe de preotul Popescu din Brădet, vărul lui Arsenescu şi care a stat şi el în închisorile comuniste ani îndelungaţi, dacă nu l-aş fi avut duhovnic pe părintele Voicescu şi apoi pe Papacioc, nu cred că aş fi fost omul care sunt astăzi. În copilărie, în loc de poveştile pe care le ascultă alţi copii, eu ascultam poveştile deţinuţilor politici. Este extrem de important ca în viaţă să ai un reper şi să te gândeşti mereu ce ar fi făcut cei pe care îi respecţi, cei care te-au format, cum s-ar fi comportat ei?

M-a întrebat cineva, la sfârşitul mandatului meu, dacă mă consider o victimă. Atunci am râs, cum ar fi fost posibil aşa ceva? Dacă nu ai un sistem de comparaţie… cum să fii o victimă? Chiar dacă aş fi fost omorât, totuşi… eram mult sub cei care au rezistat în închisori, şi-au păstrat credinţa, au stat până în ultimul moment chiar ştiind că nimeni nu va şti sacrificiul lor. Pentru că una este să fii chiar Guevara şi să ştii că îţi poartă tricourile, că numele tău e cunoscut în întreaga lume, dar această rezistenţă extraordinară care raportată numai la credinţa faţă de Dumnezeu şi numai respectul de sine poate să construiască acea demnitate personală şi respect de sine personal pe care se poate construi demnitatea naţională de mâine.

În încheiere, vă rog să-mi permiteţi un gând pios pentru toţi cei care au suferit, au murit în închisori, pentru familiile lor care au suferit afară pentru că ei erau în închisori şi să închei cu speranţa că cele 100 de numere al revistei Memoria de până acum şi cele 100 de numere viitoare vor păstra vie, pentru tânăra generaţie, memoria sacrificiului, a dreptăţii, a caracterului, de care avem atâta nevoie.