Solidaritatea europeană: o vedere din Est

Cel mai vechi experiment european
Când vorbim despre istoria şi tradiţiile Europei de Sud-Est, lucrul care se cere subliniat înainte de toate este unicitatea sa ca loc al celui mai vechi experiment european din istoria continentului. Încă de la începutul mileniului V î.H., zona balcanică şi-a creat un statut aparte prin startul său autonom în civilizaţia neolitică, un statut al creativităţii culturale pe care nu a încetat să îl ilustreze şi să îl dezvolte, devenind în cele din urmă miezul identităţii europene. Mişcarea concentrică, reverberată dinspre sudul Greciei către nord şi mai departe prin Balcani spre centrul continentului, inovaţiile aduse de această civilizaţie tânără, precum şi schimburile comerciale şi culturale care au pornit dinspre nord către sud în mileniul IV î.H. au transformat peninsula într-un centru de influenţă al unei arii mult mai largi. Vasta migrare a triburilor indo-europene, care în cele din urmă a modificat întreaga hartă etno-lingvistică a continentului, nu a alterat influenţa balcanică. Dimpotrivă, această mişcare în două valuri a dat naştere unui context cultural specific şi, pe de altă parte, a format rădăcinile Europei istorice în ansamblul său. Prin acest proces profund al schimburilor interculturale, model de creativitate şi comunicare, Europa de Sud-Est a devenit cel mai important spaţiu al inovaţiilor culturale în lumea mediteraneană. Aici s-au inventat unelte şi concepte, mituri şi principii, dar şi modalităţi de a le transmite cât mai departe, până în extremităţile continentului pentru care tot ea a inventat şi un nume: Europa. Valorile esenţiale ale civilizaţiei greceşti s-au constituit în nucleul culturii europene din epoca arhaică, până când Imperiul Roman a reuşit să construiască şi o unitate politic-statală de mare cuprindere.

Ruptura civilizaţiilor vest- şi est-europene poate fi remediată
Experienţa solidarităţii vii şi creatoare din istoria noastră comună trebuie să dea roade acum, când ni se oferă şansa redefinirii spaţiului european. Ruptura dintre civilizaţia Occidentului şi cea din jumătatea de Est a continentului nostru poate fi remediată prin comunicare, iar experienţa mediteraneană şi cea balcanică pot contribui la derularea acestui proces. Suntem capabili să învăţăm ceva din lecţiile trecutului? Dacă da, experienţa Sud-Estului european trebuie valorificată în tot ceea ce ea a avut mai bun şi mai favorabil pentru constituirea identităţii europene a continentului nostru. Ideea de cetăţean al lumii, kosmopolites, are două rădăcini convergente: cea antică, a filosofiei stoice greco-romane şi cea a religiilor universale, începând cu cea creştină. Această idee a avut o influenţă formativă asupra marilor gânditori europeni, în tradiţia iluminismului filosofic, dar şi asupra părinţilor fondatori ai Americii. În lumea de azi, multiculturală şi multinaţională, multe dintre problemele noastre cele mai presante cer un dialog. Precondiţia de bază ar fi ca, fără să ne renegăm loialităţile naţionale, etnice, religioase sau profesionale, să fim capabili să recunoaştem valoarea vieţii umane oriunde apare aceasta. Nu numai democraţiile antice, dar şi cele moderne au fost sau sunt predispuse să ia decizii pripite şi să substituie prin invective o judecată mai profundă. De aceea democraţia are nevoie de cetăţeni care pot gândi singuri şi nu de indivizi care doar se supun autorităţii. Educaţia ştiinţifică produce oameni de ştiinţă şi tehnicieni sofisticaţi, dar numai ştiinţele umaniste, care par a fi neproductive, sunt capabile să producă persoane capabile să menţină treaz spiritul democratic. Cetăţenii care cultivă cunoaşterea se vor considera nu doar cetăţeni ai unor regiuni sau comunităţi locale, dar şi oameni legaţi de toate celelalte fiinţe umane prin recunoaştere şi interese.

Către o Europă fără centre şi fră margini
O nouă abordare a patrimoniului european încearcă să construiască un sistem de cunoaştere şi apărare care să nu mai ţină seama de ierarhiile de putere şi de preferinţele tradiţionale. Descoperim nu numai patrimoniul unor ţări mai mici, ceea ce am putea numi acum, din punct de vedere cultural, a doua Europă, dar descoperim şi mari valori culturale locale, unele puţin cunoscute în chiar ţara respectivă, a treia Europă, deci. Sunt ferm convins că dimensiunea culturală sau, mai precis, modelele multiculturale vor reprezenta adevăratele fundamente capabile să asigure Europei o poziţie de lider în confruntarea cu sfidările viitorului. De fapt, succesul Uniunii Europene în competiţia politică a celui de-al treilea mileniu va depinde în mare măsură de capacitatea acesteia de a se restructura şi extinde prin includerea de culturi şi experienţe al căror subiect istoric îl reprezintă popoarele din Europa Centrală şi de Sud-Est. Mă gândesc atât la marile tradiţii culturale din această regiune – tradiţia central-europeană sau cea slav-bizantină – dar şi la recentele experienţe de rezistenţă împotriva totalitarismului, la aspiraţiile spirituale ale oamenilor siliţi să trăiască în societăţi închise, străini de restul lumii şi aproape uitaţi de această lume. Modernitatea, consacrând triumful individului, a fost prea des înţeleasă ca o disoluţie a legăturilor organice în înteriorul comunităţii. Cu toate acestea, am convingerea că, preluând aspectele pozitive incontestabile ale procesului de modernizare, va trebui şi vom şti să nu ignorăm dorinţa naturală a fiinţei umane de a trăi şi a se dezvolta în mijlocul comunităţii căreia îi aparţine. Cred, de asemenea, că vom putea depăşi efectele unei societăţi bazate tot mai mult pe consum excesiv şi concurenţă sălbatică pentru a înţelege că vom trece în post-modernitate nu cu ceea ce avem, ci cu ceea ce suntem.

Provocările multiculturalismului
Multiculturalismul poate reprezenta un ultim scut împotriva devierii globalizării spre standardizare şi asimilare culturală. Mai ales prin mass-media, prin producţii audio-vizuale, dar şi printr-o modalitate mai perfidă, a reţelelor electronice de informare, s-a creat şi se dezvoltă un sistem de inducere a preferinţelor şi conduitelor, sistem care conduce la standardizarea comportamentelor până la cel mai intim nivel al vieţii private. Astăzi, lumea pare a fi dominată de o cultură de masă de dimensiuni planetare, care are tendinţa să consolideze supremaţia comunicării audio-vizuale până la eliminarea cuvântului scris. Şi tocmai acest tip de globalizare este motivul care trebuie să determine un alt tip de angajare. Altfel, există riscul ca în cele din urmă să credem că trebuie să vorbim cu toţii aceeaşi limbă, să purtăm aceleaşi haine, să spunem că moştenirea culturală a omenirii nu mai este de niciun folos, că tot ceea ce contează sunt acţiunea şi banii. Şi că, în niciun caz nu ar trebui să ne mai pierdem vremea gândind sau meditând. Tendinţa de a ignora valorile, atât cele tradiţionale cât şi cele moderne, ca şi promovarea unor contra-modele vor forma oameni după acelaşi chip, dar cu riscul devaluării omului însuşi. Reîntoarcerea la tradiţie, continua redescoperire a esenţei profunde a unor vechi popoare, aşa cum sunt cele europene şi, pe de altă parte, recunoaşterea şi afirmarea autonomiei individului sunt puncte esenţiale ale evoluţiei noastre în viitor. De fapt, problema acestei duble condiţii este cheia pentru ca multiculturalismul să fie o reuşită. Rearticularea Europei la tradiţiile ei culturale va dovedi astfel că trecutul poate fi valorificat cu succes, că tradiţia şi modernitatea pot conlucra într-o relaţie pozitivă.

Pluralism şi solidaritate
Cea mai remarcabilă dovadă a valenţelor pozitive ale multiculturalismului bine administrat din punct de vedere politic este oferită de procesul de construcţie europeană care a căutat să valorifice lecţiile bune ale istoriei şi să înveţe din drama şi suferinţele Europei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o dramă care a fost determinată în mare măsură de afirmarea violentă a preeminenţei rasei şi a etnicităţii. De atunci, europenii au înţeles că trebuie să ofere naţiunilor un alt reper unificator şi o altă dimensiune, care să le permită oamenilor să acţioneze ca adevăraţi cetăţeni care cred într-o singură religie politică, a drepturilor omului şi libertăţilor democratice garantate prin lege. Şi totuşi, multiculturalismul nu este lipsit de primejdii, de pericole care, de fapt, se încadrează într-o logică asemănătoare, chiar dacă în termeni contrari, cu cea care generează deviaţiile globalizării. Primul şi cel mai grav pericol este de a fi ancorat exclusiv în viaţa şi pe valorile unei comunităţi, făcând abstracţie de celelalte comunităţi şi ignorând rolul unui stat de drept menit să asigure coerenţa şi unitatea societăţii. De la această autoizolare – arogantă şi sfidătoare – până la afirmarea brutală şi agresivă a unor drepturi autonome ale grupurilor minoritare nu este decât un pas. Extrem de periculos, inclusiv prin riscul perpetuării unor conflicte din generaţie în generaţie. Multiculturalismul poate şi trebuie trăit ca respect pentru diversitate, ca o acceptare a pluralismului în tradiţii identitare, ca o solidaritate guvernată de observarea permanentă a legilor naţionale şi europene dedicate drepturilor omului şi libertăţii fiecăruia. Sunt ferm convins că, în ultimă instanţă, adevăratul subiect care ar trebui să beneficieze de pe urma acestui multiculturalism nu este nici grupul şi nici minoritatea, ci mai degrabă individul, cetăţeanul capabil să articuleze, cu demnitate, identitatea comunităţii căreia îi aparţine cu valorile naţionale şi cu valorile universale care ne unesc.