Discursul preşedintelui Emil Constantinescu la cea de-a XIX-a ediţie a Eurasian Economic Summit,  Istanbul, 7 aprilie 2016

RĂZBOIUL RECE ŞI PACEA FIERBINTE

La douăzeci şi şase de ani de la căderea zidului Berlinului, continentul european şi lumea în ansamblul ei s-au schimbat radical. Era bipolarismului a rămas în istorie. Fractura celor 50 de ani de confruntări între Est şi Vest este o cicatrice pe cale de a se vindeca. Noi concepte şi noi provocări, de nebănuit apar pe fundalul noului timp al lumii.

Este evident pentru toată lumea că pacea nu s-a instalat definitiv după dispariţia bipolarităţii caracteristice Războiului Rece. Deşi ne place să credem că războiul este o experienţă a trecutului, suntem nevoiţi să constatăm că el are încă, din păcate, un prezent şi chiar un viitor imediat. El pare să fie astăzi unul din centrele nervoase ale mondializării manifestându-se, însă, într-o formă radical diferită de tot ceea ce ne-a arătat până acum lungul parcurs al conflictelor militare.

Marile decizii pe plan mondial nu mai aparţin tipului de mare putere tradiţională, ci complexelor economico-financiare. Super-puteri sunt astăzi numai acelea care ştiu şi au mijloacele de a utiliza simultan presiunea economică şi influenţa politică. Chiar şi unele operaţiuni internaţionale ce vizează cooperarea, libertatea comerţului, investiţiile capabile să inducă dezvoltarea şi integrarea economică a marginalilor pot fi azi subminate de reţelele financiare oculte prin speculaţii monetare, trafic ilicit de capital sau plasamente dolosive.

Principalii duşmani nu mai sunt imperiile şi armatele, ci subdezvoltarea, corupţia, pieţele financiare clandestine, traficul de droguri şi de arme, criminalitatea transnaţională, terorismul. Pe termen mediu şi lung, ameninţările la adresa securităţii colective cărora va trebui să le facem faţă vor semăna din ce în ce mai mult cu un război de gherilă, care combină crima organizată prin instrumente economice şi monetare cu contrabanda şi terorismul. Aceste ameninţări vor veni mai ales dinspre Sud-Est şi Sud, dintr-un arc de criză care cuprinde Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Zona Golfului şi Africa de Nord. Bani negri contra arme, emisari ai fundamentalismului religios, purtători sinucigaşi de bombe şi traficanţi de droguri vin în mare măsură din această direcţie.

Surprinzător este că vehiculul ameninţărilor în curs de globalizare, care înlocuiesc cu cinism Războiul Rece cu o pace fierbinte, rămâne unul de tip ideologic. Numele acestor ideologii expansioniste nu mai sunt comunismul şi lupta de clasă, ci fundamentalismul religios şi extremismul naţionalist. Încă şi mai surprinzător este faptul că acestea nu bântuie doar la periferia lumii moderne, ci, asemeni comunismului odinioară, se încăpăţânează să cutreiere Europa.

Succesul unei asemenea întreprinderi depinde în primul rând de modul în care vom şti să ne împotrivim ideologiilor generatoare de conflict, să gestionăm incertitudinile şi spaimele oamenilor, momentele de criză şi izbucnirile unor noi focare de violenţă şi teroare. Pacea trebuie să devină un bun cu adevărat colectiv, să refuze ierarhizările şi discriminările, iar ideologiile – noi sau vechi – să refuze definitiv intoleranţa, exclusivismul, răzbunarea şi orice alte forme de extremism. Războaiele nu sunt o soluţie. Chiar dacă ele se încheie, suferinţele şi resentimentele fostelor părţi beligerante rămân la fel de vii.

Consecinţele revoluţiilor populare care au început în 2011 în Nordul Africii şi Orientul Mijlociu cer construirea unui nou sistem de securitate globală bazat în mai mare măsură pe democraţie şi pe dezvoltarea societăţii civile.

Dificilă mi se pare la această nouă răscruce nu atât alegerea unui drum sau a altuia, cât capacitatea de a anticipa unde duc aceste drumuri sau alte drumuri, noi, care se pot deschide într-un secol de transformări neaşteptate, în care jocul riscurilor şi actorii se schimbă cu rapiditate.

Există două tipuri de provocări care aşteaptă răspuns şi anume: rezolvarea rapidă a unor probleme nevralgice ale prezentului şi elaborarea unui concept strategic de securitate globală pentru prima parte a secolului 21.

În ceea ce priveşte abordările strategice, este necesar un efort de încredere şi de anticipare a tendinţelor de evoluţie (sau involuţie) a lumii în care trăim. Schimbările mediului de securitate pot fi înţelese numai dacă luăm în considerare schimbarea naturii relaţiilor internaţionale, a regulilor, a normelor, a tipologiei actorilor, a scopurilor urmărite şi a mecanismelor de acţiune.

Războiul ruso-georgian din august 2008 a acţionat şi ca un şoc asupra structurilor de securitate. Consecinţele sale imediate au evidenţiat slăbiciunile sistemelor de soluţionare a conflictelor îngheţate. Dincolo de acestea au devenit evidente blocajele de natură instituţională ale Uniunii Europene în materie de politică externă şi divergenţele din cadrul NATO. Deşi extinderea conflictului a fost blocată, a devenit vizibilă o criză instituţională majoră la nivel internaţional. Componentele ei s-au dovedit a fi o criză a mijloacelor, o criză a principiilor de drept internaţional şi o criză morală. Revizuirea strategiilor de securitate pe baza unor noi modele de abordare s-a impus cu necesitate. La fel, consecinţele care privesc logica evaluării şi planificării de securitate.

S-au conturat două abordări teoretice. După prima, care este şi cea mai veche, lumea este unipolară, datorită super-puterii SUA, care a investit în ultimii zece ani dublu faţă de suma bugetelor militare ale tuturor statelor lumii în cheltuieli de cercetare ştiinţifică şi tehnologică de natură militară.

După părerea mea, această abordare este depăşită. Chiar Statele Unite s-au ferit să se afirme ca unică superputere.

O a doua abordare care descrie lumea ca uni-multipolară, cu periferie anarhică s-a dovedit a fi mai apropiată de realitate. În acest context, SUA nu poate acţiona singură, ci doar împreună cu alte puteri. Occidentul s-a dovedit a fi şi el multipolar şi neuniform. Multipolarismul occidental nu este un accident ci este urmarea firească a democraţiei interne din fiecare stat-membru şi a regulilor democratice care stau la baza organismelor şi  instituţiilor internaţionale pe care statele occidentale le-au fondat.

Ca atare, ţările din NATO şi UE au avut poziţii diferite faţă de evenimentele din Kosovo sau Georgia, ca şi în cazul intervenţiilor militare din Irak şi Afganistan.

Statele vor rămâne probabil mult timp de aici înainte nu numai subiecte dar şi garanţi ai securităţii. Lumea postmodernă a creat însă noi solidarităţi, ale unor grupuri rasiale, etnice, sexuale, care transced statele. Strategiile de securitate europeană şi mondială, ca şi strategia de securitate a fiecărui stat în parte, vor trebui să se adapteze societăţii postmoderne.

În lumea de azi, statele nu se mai împart în blocuri. Reacţiile lor apar în funcţie de diferite interese şi duc la schimbarea taberelor opuse pe diferite teme sau subiecte. Este un reflex al democratizări lumii contemporane, dar şi al pragmatismului guvernelor obligate să răspundă nevoilor propriilor săi cetăţeni.

Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă care să dezvolte complementaritatea acţiunilor întreprinse de organisme globale şi de cele regionale. O viziune echilibrată ar trebui să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii ale sutelor de milioane de oameni care trăiesc în lumea de azi.

Criza economică mondială a dus la o reevaluare a rolului statului ca apărător al cetăţenilor împotriva abuzurilor celor care asiguraseră progresul şi prosperitatea statelor în secolul 20, companiile economice şi financiare transnaţionale. Pot face faţă democraţiile unor provocări atât de diverse? Cu ce argumente? Cu ce mijloace?

Este nevoie de o cultură politică a securităţii prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare pentru identificarea riscurilor majore, pentru elaborarea şi punerea în practică a unor programe de întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc cât şi în zonele cu potenţial conflictual.

Marea contribuţie a democraţiilor la arhitectura de securitate a lumii va fi, fără îndoială, aceea a războaielor care nu vor fi avut loc datorită creării unor mecanisme democratice şi de dialog, întăririi colaborării cu societatea civilă, diplomaţiei preventive.

Avem nevoie de democraţie? Da. Pentru ce? Pentru o lume mai sigură. Pentru cine? Pentru toţi.