Discurs suţinut la conferinţa IN MEMORIAM TICU DUMITRESCU – 7 ANI DE LA MOARTEA PRIMULUI PREŞEDINTE AL ASOCIAŢIEI FOȘTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA (AFDPR),

4 DECEMBRIE 2015

Mâine, 5 decembrie, se împlinesc şapte ani de când ne-a părăsit Constantin Ticu Dumitrescu. După o viaţă zbuciumată şi nu odată tragică, nădăjduim cu toţii că şi-a găsit, în fine, liniştea. Noi nu am izbutit, dimpotrivă, şi absenţa lui a sporit neliniştile noastre. La ceasul reculegerii, poate că vom putea să aflăm aici şi acum măcar acel crâmpei de seninătate pe care i-l datorăm la acest moment de aducere aminte pioasă,

Căci Ticu Dumitrescu a fost, prin întreaga sa activitate, şi cu deosebire prin uriaşa trudă pe care a asumat-o în ultimul său deceniu de viaţă, un model şi un simbol. Cum scria Caius Dobrescu în frumosul articol pe care i l-a dedicat în Observatorul cultural din 2006, când regretatul nostru prieten candida pentru poziţia de preşedinte al CNSAS, marele merit al dlui Ticu Dumitrescu este de a fi nuanţat de o manieră decisivă ideile noastre despre sacrificiu şi rezistenţă. A facut asta prin acţiunile, prin intervenţiile sale publice, prin insăşi prezenţa umană a domniei-sale. La inceputul anilor ’90, imaginea foştilor deţinuţi politici, a supravieţuitorilor Gulagului românesc, era disputată intre adoraţia mistică şi demonizarea delirantă. Aceste framântări activau straturi dintre cele mai adânci ale minţii colective.. Astăzi, situaţia este sensibil diferită. Percepţia lagărelor de exterminare comuniste şi a celor ce reprezintă memoria vie a monstruozitaţilor petrecute acolo a inceput să iasă din cadre abstracte sau mitologice şi sa se apropie de realitatea suferinţei umane.  Ticu Dumitrescu a devenit repede simbolul – simbolul viu, activ şi gata pentru cele mai nobile bătălii - nu al victimelor represiunii, ci al eroilor care i-au rezistat.

Născut la 27 mai 1928 în jud. Prahova, Ticu Dumitrescu ne-a părăsit la 5 decembrie 2008, după o ultimă bătălie eroică, de data asta cu boala. A urmat tradiţia familiei sale în lupta împotriva comunismului, fiind arestat în repetate rânduri încă de când era elev al Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, colaborator apropiat al profesorului Virgil Şerbănescu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc din Prahova. Urmărit de Securitate, e o vreme fugar, dar în 1949 este arestat şi apoi condamnat politic pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Eliberat în 1953 cu domiciliu obligatoriu, este arestat din nou în 1958 şi condamnat la 23 de ani de muncă silnică pentru crima de uneltire. Este eliberat în 1964, odată cu cei mai mulţi deţinuţi politici.

În închisoare, pe care o rememorează în volumul Mărturii şi documente, a refuzat sistematic reeducarea şi obedienţa faţă de exigenţele impuse în spaţiul concentraţionar românesc, mai cu seamă în Zarca Aiudului, la Botoşani şi Văcăreşti. Din memoriile datorate colegilor săi de suferinţă, reiese cu un relief aparte intransigenţa sa faţă de regimul comunist.

După eliberare, a lucrat pe diferite şantiere forestiere din Munţii Cernei,  Bucegi,  Oituz şi Vrancea. A prestat diferite munci (şef echipă, muncitor, funcţionar tehnic). A suscitat în mass media şi în luările de poziţie ale multor detractori de cele mai varii orientări faptul că în anii 70 Ticu Dumitrescu a fost menţionat în ziarele vremii pentru activitatea profesională şi chiar decorat cu Ordinul Muncii clasa a III-a, datorită rezultatelor bune obţinute de şantierul unde lucra. Mi s-a părut totdeauna o răutate fără sens această aşa-zisă denunţare: Şantierul nu producea pentru comunişti, producea pentru România. Câţi dintre noi nu am făcut eforturi importante pentru a reuşi în propria profesie, fără ca asta să însemne o cedare în faţa regimului, ci, dimpotrivă, un mod de a ne sluji ţara, dincolo de orice accident istoric?

Adevărul despre personalitatea lui Ticu Dumitrescu a devenit un bun public al României îndată după revoluţia din 1989. La 22 decembrie 1989 a pătruns printre primii în sediul Comitetului Central, participând în prima linie la evenimente. De atunci s-a implicat în lupta pentru edificarea democraţiei în România, înainte de toate aducând un aport decisiv la înfiinţarea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, al cărei prim congres, în toamna anului 1990, în alege drept preşedinte – funcţie pe care o va exercita până în ultima clipă a vieţii. Asociaţia are ca membri foşti deţinuţi politici, deportaţi, urmaşi ai acestora, precum şi alte categorii de persecutaţi politic AFDPR îşi propune încă de la fondare continuarea luptei contra comunismului şi a oricăror forme totalitare; apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor săi; restabilirea adevărului istoric cu privire la evenimentele petrecute în perioada anilor 1945-1989; cinstirea memoriei celor ce şi-au jertfit viaţa în lupta contra comunismului şi a libertăţii naţionale; repararea integrală a pagubelor morale şi materiale ale foştilor deţinuţi politici arestaţi şi condamnaţi pe nedrept; accesul la dosarele întocmite de Securitate.

Cine oare, dintre noi, cei care am avut privilegiul de a-l cunoaşte, nu aude glasul preşedintelui AFDPR şi nu-i recunoaşte crezul în această listă de obiective? În acelaşi timp, trebuie să subliniem cu toată energia caracterul anti-extremist şi viziunea amplă, referitoare la ansamblul violenţelor totalitare cărora AFDPR li s-a opus constant. În anul 1991, la Budapesta, împreună cu luptătorii anticomunişti din Ungaria şi Cehia, înfiinţează Asociaţia Internaţională a Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii Comuniste, INTER ASSO, asociaţie la care au aderat ulterior reprezentanţii altor 12 state europene, foste comuniste. Ticu Dumitrescu a fost ales preşedinte al Inter ASSO de la fondare până în 1998.

Ticu Dumitrescu a fost un vizionar, dar nu a fost sub nici un cuvânt un visător naiv. Organizează structural AFDPR, îmbunătăţeşte statutul. Dar a ştiut din primul moment că obiectivele AFDPR nu pot fi îndeplinite înafara luptei pentru democraţie şi în absenţa unor instrumente politice. Iată de ce, dincolo de simpatii personale de netăgăduit, s-a apropiat din primul moment de PNŢCD şi de Corneliu Coposu personal, de a cărui apreciere s-a bucurat mereu. Este membru al CPUN şi reuşeşte să impună adoptarea Decretului Lege nr. 118 pentru acordarea unor reparaţii şi drepturi foştilor detinuţi politici; e ales în structurile de conducere ale PNŢCD, apoi, în două legislaturi consecutive, 1992-1996 şi1996-2000, devine senator din partea Convenţiei Democrate din România.

În această poziţie iniţiază Legea Deconspirării Securităţii. Mult dezbătută, mai întâi în Parlament, unde mulţi senatori şi deputaţi, atât din PSD şi PRM, cât şi, din nefericire, din Convenţie, au intervenit în textul iniţial generând confuzii şi interpretări foarte diferite de spiritul originar al proiectului – care a continuat, folcloric, să poarte numele de Legea Ticu, în ciuda protestelor foarte răsunătoare ale acestuia. La distanţă de 15 ani de la intrarea în vigoare a legii, cred că putem spune că, fie şi cu numeroasele ei neclarităţi, e bine că legea există, fiind primul mare reper legislativ de condamnare efectivă a represiunii comuniste în variatele el forme. Alături de Legea deconspirării Securităţii, el a contribuit în mod hotărâtor la elaborarea şi adoptarea  Legii anulării condamnărilor politice din perioada comunistă şi la acte normative referitoare la restituirea proprietăţilor şi la despăgubirea foştilor deţinuţi.

Ticu Dumitrescu a devenit ei însuşi membru al Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) în anul 2006, dar, din păcate, manevrele PD de atunci şi ale preşedintelui Traian Băsescu l-au împiedicat să exercite preşedinţia acestei instituţii pe care o iniţiase. A fost marea dezamăgire care i-a umbrit ultimii ani de viaţă.

Una din cele mai importante contribuţii a AFDPR şi a preşedintelui său la marile prefaceri politice din România primului deceniu de după revoluţie a fost participarea la Convenţia Democratică din România şi la prima mare alternanţă politică după jumătate de secol de monopartidism şi dictatură. Într-o vreme în care partidele tradiţionale sunt primele victime ale neîncrederii generale în partide, noile forme de organizare ale societăţii civile generează o efervescenţă până atunci necunoscută. În istoria renaşterii spiritului asociativ în România, în care se înscrie la loc de cinste Jockey Clubul, AFDPR devine un actor important prin prestigiul şi valoarea sa de reper politic şi moral, de reper identitar pentru o întreagă categorie de persoane preocupate de progresul democraţiei.

Confruntate cu blocul compact al FSN, care obţinuse la alegerile din 1990 circa 66% din voturi, în vreme ce preşedintele Ion Iliescu câştigase alegerile prezidenţiale cu circa 85% din voturi, partidele de opoziţie, care renăscuseră după Revoluţia din 1989 – au înţeles că nu puteau, singure, constitui o contrapondere reală la forţa politică a FSN. CDR s-a constituit la 26 noiembrie 1991, pe baza unui protocol semnat de partidele membre ale Convenţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei (PNŢCD, PNL, PSDR, PER, PAC şi UDMR), precum şi de alte formaţiuni politice şi civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România (Partidul Unităţii Democratice, Uniunea Democrat-Creştină, , Solidaritatea Universitară, Asociaţia 21 Decembrie, Mişcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi; între aceste organizaţii, Alianţa Civică şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România au jucat un rol esenţial, atât în planul efectiv al acţiunii politice şi militante, cât şi în cel al imaginarului politic anti-comunist.

Acesta a fost cadrul în care am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape şi de a-l preţui la adevăata lui valoare pe Constantin Ticu Dumitrescu. Mi-a făst alături nu doar în cele două campanii electorale, ci şi, săptămână de săptămână, în dezbaterile din Convenţie şi, de ce nu am spune-o acum, în tribulaţiile de care CDR nu a fost scutită în cei opt ani de existenţă. Consecvent sără şovăială liniei politice iniţiate de Corneliu Coposu, el a fost mereu un sprijin neclintit al unităţii Convenţiei. Această  alianţă  de 16/17 partide şi organizaţii civice se definea formal drept alianţă  electorală, respectând independenţa şi identitatea partidelor componente; asta însemna însă adesea că tot felul de disensiuni ieşeau la iveală, ceea ce era cu atât mai grav, cu cât CDR era percepută de susţină torii săi drept o adevărată uniune politică căreia i se atribuia o unitate de monolit. În acest context, consecvenţa AFDPR, alături de PNŢCD şi de Alianţa Civică, era piatra unghiulară a acestei construcţii politice.

Din acei ani, am contractat o datorie imprescriptibilă faţă de AFDPR şi de preşedintele ei. Consideraţia mea pentru eroicul lor sacrificiu în numele democraţiei şi libertăţii s-a exprimat mereu nu doar - şi nu atât - în cuvinte, cât în fapte. La iniţiativa mea, Fundaţia Română pentru Democraţie s-a alăturat Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România în elaborarea şi susţinerea Legii Recunoştinţei pentru Deţinuţii Politici Anticomunişti, Deportaţi şi urmaşii acestora, care prevede dublarea indemnizaţiei beneficiarilor Decretului.Lege nr.118/1990  şi reparaţii materiale acordate diferitelor categorii de persoane care au suferit din cauza represaliilor regimului comunist într-o perioadă în care regimul dictatorial din România era mult mai dur decât în alte ţări din Europa de Sud-Est, iar măsurile drastice luate împotriva luptătorilor anticomunişti se răsfrângeau asupra întregii familii. Deasemeni am luptat pentru susţinerea permanentă a finanţării şi executării lucrărilor la Monumentul Naţional al Luptătorilor Anticomunişti, ARIPI, şi am iniţiat proiectul JILAVA de transformare a nucleu clădirile dezafectate ale vechiului penitenciar Jilava, Fortul „13” într-un Memorial al Victimelor  Comunismului. Am sprijinit pe lângă Guvernul României înfiinţarea Departamentului pentru Luptători în Rezistenţa Anticomunistă în cadrul Secretariatului de Stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în Perioada 1945-1989,  şi scutirea de la plata chiriei pentru terenul şi casa (sediul AFDPR), din strada Mântuleasa, nr.10 din Bucureşti.

În acelaşi spirit, permiteţi-mi să amintesc faptul că Fundaţia Română pentru Democraţie a organizat, în ţară şi în SUA, o expoziţie comemorativă Corneliu Coposu, şi a inaugurat, la 6 martie 2015, anul comemorativ închinat lui Nicolae Rădescu, ultimul prim ministru postbelic democrat al Guvernului României (1944 – 1945), înlăturat  în urma intervenţiei brutale a dirigenţilor sovietici şi a acoliţilor lor, şi înlotcuit cu guvernul criminal condus de Petru Groza.

Azi, la şapte ani de când ne-am despărţit de Ticu Dumitrescu, se cuvine să ne reculegem nu doar în memoria lui, ci şi în amintirea tuturor celor care, asemenea lui, au luptat fără teamă pentru o Românie democratică. Avem şi datoria de a ne întreba de ce nu am izbutit într-un sfert de secol de când nu mai suntem confruntaţi cu represiunea, cu temniţa, cu tortura, să edificăm o Românie mai aproape de idealul pentru care şi-au sacrificat ei vieţile.