Mesajul preşedintelui Emil Constantinescu la simpozionul

„Aspecte controversate ale Revoluţiei de la Timişoara, din decembrie 1989”

Timişoara, 15 decembrie 2015

Adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 rămâne o provocare fundamentală pentru istoria contemporană a României. Chiar dacă pare să nu mai aibă astăzi o semnificaţie politică marcantă şi, în mod evident, nu mai stârneşte un interes deosebit în opinia publică, el este indispensabil pentru a înţelege problemele actuale ale ţării şi, mai ales, viitorul ei.

Cele câteva răspunsuri pe care încerc să le dau acestor întrebări fără sfârşit nu izvorăsc din speculaţii filozofice, politice sau sociologice. Ele reprezintă mărturia experienţei unui om care a participat direct la evenimentele acestei perioade din ţara sa şi la complicatele procese care au marcat schimbările accelerate din Europa şi lumea contemporană. Ele au drept scop să reconsidere importanţa Revoluţiei din decembrie, nu numai pentru întreaga istorie a României, ci şi ca un caz de eroism şi sacrificiu memorabil pentru secolul XX, în Europa şi în întreaga lume.

Concluziile la care am ajuns după o cercetare perseverentă, desfăşurată de-a lungul a douăzeci şi şase de ani, îmi permit să susţin că doborârea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu s-a realizat printr-o revoltă populară anticomunistă. Această revoltă spontană a început la Timişoara, în 16 decembrie 1989, după o tentativă nereuşită la Iaşi, cu două zile mai devreme. Atunci când armata a atacat cu tancuri demonstranţii paşnici, aceştia au ripostat şi au silit armata să se retragă în cazărmi. În număr tot mai mare, timişorenii au pus stăpânire pe stradă şi apoi pe instituţiile statului comunist. Ei şi-au ales spontan şi liber o conducere provizorie şi au elaborat un program de reformă democratică pentru întreaga Românie. Astfel, revolta spontană a parcurs toate etapele de la o revoltă spontană până la o adevărată revoluţie, într-o ţară aflată sub dictatură, în condiţiile în care dictatorul Ceauşescu se bucura încă de sprijinul tuturor forţelor represive.

Ştirile despre revolta timişorenilor şi riposta criminală au ajuns datorită postului de radio „Europa liberă” la cetăţenii din întreaga ţară. Plecată de la o acţiune de protest împotriva evacuării unui pastor protestant maghiar, ea a marcat o memorabilă solidarizare a românilor ortodocşi cu un reprezentant al minorităţii maghiare de altă confesiune. Cu rapiditate, această solidaritate s-a extins între cetăţenii Timişoarei, majoritari români, dar şi reprezentanţi ai altor minorităţi, care şi-au învins frica într-o revoltă spontană împotriva dictaturii comuniste. Timişorenii, bărbaţi şi femei, adulţi, tineri, copii şi bătrâni, cu un curaj admirabil, au trecut peste opoziţia forţelor de ordine şi au ocupat sediul Partidului Comunist şi al administraţiei comuniste locale. La ordinul dictatorului, Armata a organizat acţiuni de intimidare cu tancuri şi armament greu şi apoi a tras în mulţime, ucigând bărbaţi, femei şi copii, iar Securitatea a arestat oameni, i-a torturat şi a transportat la Bucureşti cadavrele persoanelor ucise, pentru a ascunde crimele, generând o puternică emoţie.

Timişorenii au reuşit să schimbe atitudinea sutelor de muncitori din Oltenia, trimişi de Ceauşescu împotriva lor şi să facă din ei mesageri ai Revoluţiei. După ce Ceauşescu i-a catalogat drept terorişti şi asociaţi unor forţe străine, mai mulţi timişoreni s-au deplasat personal spre Bucureşti pentru a-i informa pe bucureşteni asupra adevărului.

În ciuda şedinţelor organizate în toate fabricile şi institutele din Bucureşti, pentru condamnarea revoltei de la Timişoara, bucureştenii nu s-au lăsat manipulaţi. În 21 decembrie, mitingul organizat în Piaţa Palatului s-a întors împotriva dictatorului şi mai multe sute de oameni s-au strâns în Piaţa Universităţii manifestând pentru libertate şi democraţie. Deşi nu erau înarmaţi şi demonstrau paşnic, iar în Piaţa Universităţii nu exista nicio instituţie a administraţiei publice, asupra lor s-au executat acţiuni violente de intimidare, mai multe persoane au fost ucise de lunetişti, iar în final baricada construită de revoluţionari pentru apărare a fost distrusă cu tancurile şi s-a executat foc în mulţime, fiind ucise un mare număr de persoane. Protestanţii au fost urmăriţi, arestaţi, torturaţi în sediile de poliţie şi peste 1.000 au fost încarceraţi la Jilava.

 Revolta populară de la Timişoara, Bucureşti şi alte oraşe din România din perioada 16-21 decembrie 1989 s-a finalizat la Bucureşti, în miezul zilei de 22 decembrie, odată cu fuga dictatorului şi abandonarea completă a acestuia (abia după acest moment) de către conducerea Partidului Comunist şi a Administraţiei guvernamentale, a Armatei şi a Securităţii.

            Represiunea împotriva revoltei populare ordonată de Ceauşescu şi executată de Armată, Miliţie şi Securitate, în strânsă cooperare cu organele de partid, în perioada 16-22 decembrie, s-a soldat cu uciderea a 162 persoane şi rănirea gravă a 1107 oameni neînarmaţi.

            În vidul de putere creat, puterea a fost preluată în 22 decembrie de o fracţiune din conducerea Armatei care şi-a subordonat Securitatea şi Miliţia, precum şi conducerea noilor autorităţi administrative, create în ţară printr-un transfer paşnic de putere de la organele comuniste locale.

            În aceeaşi zi, 22 decembrie, conducătorul de facto al Armatei, generalul  Victor Atanasie Stănculescu, a cedat formal puterea politică unui fost demnitar comunist marginalizat, recunoscut ca lider de către o conspiraţie militaro-civilă anticeauşistă aflată în strânsă legătură cu structurile de spionaj sovietice KGB şi GRU, dar al cărui rol în căderea regimului Ceauşescu a fost nul.

            Din 22 decembrie 1989, puterea politică a fost exercitată în numele unui Front al Salvării Naţionale în care au fost incluse şi nume ale unor oponenţi anticomunişti, însă decizia efectivă a aparţinut exclusiv reprezentanţilor complotului filosovietic compus din marginalizaţi ai regimului comunist, în acord cu fosta nomenclatură comunistă ceauşistă din Armată.

            Pentru a scăpa de răspunderea represiunii criminale din perioada 16-21 decembrie, cadre din conducerea Armatei au organizat, în perioada 22-25 decembrie, folosindu-se de Direcţia de Informaţii a Armatei – componentă a fostei Securităţi – şi a altor structuri de informaţii, o uriaşă diversiune mediatică, aşa numita afacere a „teroriştilor” români şi străini, care ar fi acţionat în favoarea fostului dictator, ceea ce s-a dovedit a fi un fals.

            Diversiunea mediatică a avut rolul de a acorda legitimitate membrilor complotului filosovietic, lipsiţi de orice merit în căderea dictaturii. Ea a avut şi rolul de a distrage atenţia de la responsabilitatea vârfurilor nomenclaturii comuniste din România, singura dintre ţările cu conducere comunistă (Polonia, Cehoslovacia, RDG, Ungaria, Bulgaria, Albania, Rusia şi celelalte republici sovietice) care nu a întreprins nimic asemănător cu acţiunile din cadrul altor partide comuniste precum debarcarea liderilor compromişi în plenarele Comitetului Central, negocieri cu opoziţia, reforme economice transparente, democratizare treptată.

            Cele trei zile şi nopţi de confuzie şi teroare, din 22 până în 25 decembrie, au avut şi rolul de a deturna tendinţa anticomunistă a mişcărilor populare şi de a controla sau înlătura pe cei care puteau concura noua putere cu un program de reforme reale.

            Manevrele criminale ale Consiliului Militar au condus direct sau indirect, în perioada 22-25 decembrie, la uciderea a 942 de oameni şi rănirea gravă a 2245 persoane. Dacă în perioada 16-21 decembrie, morţii şi răniţii au fost civili neînarmaţi, morţii şi răniţii din perioada 22-25 decembrie sunt în cea mai mare parte militari ucişi şi răniţi de alţi militari şi în mică măsură civili ucişi de militari sau de civili înarmaţi de către Armată. Aceasta în condiţiile în care în România nu existau nici un fel de arme şi muniţie la dispoziţia civililor.

            Ordinele conducerii Armatei au lovit astfel în primul rând în militari, dintre care cei mai mulţi îşi doreau schimbarea regimului comunist şi au murit cu credinţa sinceră că luptă pentru apărarea Revoluţiei.

            Responsabilitatea pentru morţii şi răniţii care au însângerat Revoluţia română nu poate fi pusă pe seama unor instituţii – Armata, Securitatea, Miliţia. Nu poate fi acceptată o responsabilitate colectivă, responsabile sunt persoanele care au luat sau au acceptat decizii cu caracter criminal.

            Dorinţa de schimbare a mulţimilor care au participat la revolta populară din decembrie 1989 s-a materializat într-o Românie membră UE şi NATO, recunoscută ca o democraţie consolidată, cu economie de piaţă funcţională la finalul unui proces care poate fi numit pe drept cuvânt o REVOLUŢIE.

Când vorbim de o revoluţie ne referim cel mai adesea la împlinirea unor aşteptări faţă de ce s-a întâmplat “după schimbare”, uitând de ceea ce a fost “înainte de schimbare”. Mai mult de patru decenii de comunism au însemnat teroare, moarte, minciună, pervertirea valorilor naţionale, dar şi o mare acumulare de ură, care nu s-a consumat în cele câteva zile de explozie revoluţionară şi care a mai explodat periodic în ultimele două decenii, nefiind complet epuizată nici azi.

Revoluţia română nu a fost doar scena unor acţiuni majore, fie ele eroice, criminale, înţelepte sau stupide. Ea înseamnă şi suma întâmplărilor unor oameni obişnuiţi care au avut şansa sau nenorocul de a se afla dintr-o dată într-o situaţie neobişnuită, pentru care nu erau pregătiţi. Aceşti oameni au dat atunci ce era mai bun sau ce era mai rău în ei, au executat ordinele orbeşte, cu măsură sau cu exces de zel, unii au înţeles măreţia momentului pe care îl trăiau şi au fost gata să-şi rişte în mod conştient viaţa pentru libertate, adevăr şi dreptate, alţii şi-au ascultat doar instinctul, unii i-au urmat pe cei temerari cu un curaj pe care nici măcar nu şi-l bănuiseră, alţii au aşteptat cu viclenie să vadă cine câştigă sau au rămas împotmoliţi în indiferenţa faţă de tot ce nu pare să îi atingă personal, indiferenţă la care îi condamnase obişnuinţa supravieţuirii cu orice preţ.

Poporul suntem toţi aceştia, deşi este adevărat că în cele şapte zile astrale din decembrie 1989 numai acţiunea unora a adus schimbarea destinului naţional. Pentru a înţelege însă cu adevărat ce s-a întâmplat în 1989 nu ajunge numai să înregistrăm acţiunile unora şi altora, conexiunile şi consecinţele lor. E timpul, deci, să vorbim despre etosul revoluţiei.

Revoluţia din 1989 pentru România, ca şi pentru celelalte ţări comuniste din Europa de Est, a fost unul din acele momente pe care istoria le descrie drept “momente definitorii”. În astfel de momente cruciale un popor nu acţionează numai pe baza intereselor, ci conform modului de a fi ca popor, adică prin acel comportament care îi defineşte identitatea naţională.

Oare câtor oameni le-a fost dat să încerce asemenea revoluţionarilor din decembrie 1989, într-un timp atât de scurt, pe propria piele, fiorul fricii şi inconştienţa curajului, teroarea şi libertatea, suspiciunea şi încrederea, descoperirea generozităţii, credinţei şi toleranţei, dar mai ales sentimentul de a trăi pe viu istoria? Timp de câteva luni, idealurile eterne ale fiinţei umane au luminat însângeratul secol XX, deşteptând uriaşe speranţe în România, ca şi în întreaga lume. Ce s-a întâmplat cu aceste idealuri în deceniul care a urmat? Cum s-au confruntat ele cu tarele, la fel de eterne, ale fiinţei umane: ura, minciuna, lãcomia, trufia sau necinstea şi cum au fost ţinute în frâu atavicele instincte criminale? Cum a schimbat această confruntare destinele a milioane de oameni şi care este zestrea cu care intrăm în mileniul III?

Ceea ce a făcut ca revoluţiile din ‘89 să pară un miracol a fost prăbuşirea imperiului comunist din interior, pe cale paşnică, într-un timp foarte scurt. Nicio conspiraţie nu putea să organizeze această schimbare dacă nu ar fi existat determinarea unor mulţimi de oameni care au crezut în idealuri şi au fost dispuse la lupte şi să moară pentru aceste idealuri. Aceste momente sunt rare la nivelul întregii istorii a lumii şi ele schimbă destinul naţiunilor.

Nu este suficient să fie condamnate doar crimele comunismului, trebuie deschisă o dezbatere serioasă pentru condamnarea ideologiei comuniste, care a permis instaurarea acelor regimuri criminale. Fără o condamnare argumentată a ideologiei comuniste ea poate reapare sub haine violente, sub haine moderne sau se poate recicla oricând într-un populism agresiv care, folosind slăbiciunile democraţiei, să conducă la alte tipuri de regimuri autoritare sau represive.  Pe de altă parte, în multe din fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est apare un fenomen nou: redistribuirea foştilor nomenclaturişti şi membri ai poliţiei politice deveniţi oligarhi şi a urmaşilor lor în partide de dreapta. Foştii deţinuţi politici din timpul dictaturii comuniste care mai supravieţuiesc şi participanţii la

Revoluţia din 16-21 decembrie 1989, începută la Timişoara şi finalizată la Bucureşti, constituie un reper moral necesar atât pentru toate societăţile foste comuniste din Estul Europei cât şi pentru democraţiile occidentale marcate de numeroase derapaje de corupţie economică şi politică.

Iată de ce consider că este mai necesară ca oricând reunirea tuturor forţelor civice din România pentru elaborarea unui nou proiect naţional, capabil să suscite energiile şi să ne ajute să ieşim din acest labirint al incertitudinilor şi al veşnicei îndoieli de sine.

Sunt popoare care în astfel de momente cruciale acţionează pe baza mitului naţional sau îşi pot crea unul nou. Care este mitul naţional definitoriu pentru România şi în ce măsură revolta eroică a românilor din 1989 poate crea un nou mit naţional? Realitatea ni se descoperă în miturile care ne spun şi ce nu ştim încă despre noi.

Asumarea mitului creaţiei prin jertfă ca mit politic definitoriu chiar în această accepţiune crudă aduce un câştig psihologic prin dezlocuirea  din mentalul colectiv a mitului mioritic al pasivităţii şi inducând în comportament rigoarea construcţiei. Din acest punct de plecare putem accesa la rigoarea şi la seriozitatea necesare construirii unei politici a acţiunii în locul unei culturi a suferinţei şi răbdării depăşită în 1989.

Cunoaşterea adevărului asupra tuturor evenimentelor din decembrie 1989 şi a perioadei ce a urmat acestora poate elibera România de minciună, consolidând demnitatea şi solidaritatea naţională construită pe temelia sacrificiului fondator.

Putem merge şi mai departe la construirea unui comportament bazat pe solidaritate? Putem înfrânge după două decenii de la revoluţie divizarea societăţii noastre? Punctul de plecare este adevărul despre Revoluţie, o promisiune pe care am făcut-o din 1990 timişorenilor, revoluţionarilor din Bucureşti şi din toată ţara. Activitatea mea din ultimele două decenii a fost închinată idealului unei reconcilieri prin adevăr. În conştiinţa popoarelor est europene jertfa creatoare a dat naştere unui întreg sistem social, cultural şi chiar religios. Dacă interpretăm rezistenţa anticomunistă, martirajul de peste patru decenii sub comunism şi elanul izbăvitor al revoluţiilor din 1989 sub semnul jertfei constructive, atunci este momentul ca ea să-şi spună cuvântul şi în inovarea politicului, scuturându-l de stereotipurile umilitoare chiar dacă la un moment dat ele au corespuns unei realităţi azi revolute.

În cele două decenii scurse de la Revoluţia din 1989, statul român şi-a realizat „două interese politice majore”: integrarea în NATO şi UE. Primul ne garantează independenţa, unitatea şi securitatea statului, eliberându-ne de spaime seculare, cel de-al doilea, prin recunoaşterea statutului de democraţie consolidată şi economie de piaţă funcţională, ne oferă protecţie economică într-un moment de criză financiară globalizată.

Oricât de mari realizări ar fi acestea, la scara întregii istorii a poporului român este totuşi vorba de interese (politice, militare, economice, sociale, culturale), dar nu de idealuri.

Politica, economia, justiţia şi starea morală a societăţii româneşti au stat şi vor mai sta o vreme sub semnul „păcatului originar”,  represiunea sângeroasă din decembrie 1989 şi uzurparea triumfului revoltei populare printr-o manipulare criminală.

Martirii Revoluţiei din 1989 şi martirii rezistenţei împotriva comunismului din perioada 1945-1989, care au murit pentru libertate, adevăr, dreptate şi democraţie, punând aceste idealuri mai presus decât viaţa lor ne-au lăsat moştenire un „sacrificiu fondator” pentru renaşterea naţiunii române.

Dacă dorim să ne eliberăm de „păcatul originar” şi să dăm un sens „sacrificiului fondator” trebuie să ne schimbăm modelul de comportament bazat pe o strategie de supravieţuire, printr-un model de comportament bazat pe „respectul de sine”. Abia atunci Revoluţia din 1989 va fi acel moment definitoriu pe baza căruia putem construi un model naţional al demnităţii şi o viziune românească asupra lumii în care trăim.