Discursul preşedintelui Emil Constantinescu la sesiunea solemnă dedicată Zilei Naţionale a României

                         Senatul României, 2 decembrie 2015

Domnule preşedinte al Senatului,

Domnule prim ministru,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Onoraţi veterani de război,

Stimaţi invitaţi,

În ultima lună a anului 2015 aniversăm aproape un secol de la Marea Unire şi ceva peste un sfert de veac de la prăbuşirea regimului comunist. Faptul că nu e vorba de cifre rotunde n-ar trebui să ne împiedice să ne oprim pentru câteva clipe din gâlcevile cotidiene pentru a ne gândi la trecutul, prezentul şi viitorul ţării noastre.

Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc aceste două evenimente cruciale pentru destinul naţiunii noastre? Ambele întruchipează acele momente rare la scara istoriei neamurilor, când mulţimi de oameni sunt gata să lupte şi să moară pentru un ideal. Idealul a fost şi la noi, ca la multe alte popoare – libertatea, dar românii i-au adăugat un alt ideal, cu o semnificaţie covârşitoare pentru supravieţuirea unei naţiuni – unitatea. În 1918, ţelul a fost unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu România. În 1989, ţelul a fost unirea României cu Europa Occidentală, de care fusese despărţită în mod brutal.

În 1918, românii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia nu au obţinut numai libertatea naţională. Prin trecerea provinciilor lor de la două imperii absolutiste – Austro-Ungaria şi Rusia – la o monarhie constituţională – Regatul român – au fost asigurate pentru ei, dar şi pentru minorităţile de altă naţionalitate sau etnie, libertatea socială şi libertăţile individuale, ceea ce a determinat un ritm accelerat în modernizarea noului stat românesc, pe calea democraţiei şi progresului economic. Dictatura carlistă şi cea antonesciană, cel de-al doilea război mondial au atentat la libertăţile individuale şi la cele de grup, iar dictatura criminală comunistă, prin durata ei de aproape o jumătate de secol, a afectat grav conştiinţa democratică – ancora libertăţii.

Revoluţia din decembrie 1989, de la care se vor împlini în curând douăzeci şi şase de ani, a permis redobândirea unei libertăţi naţionale reale faţă de imperiul sovietic, prin desprinderea de Tratatul de la Varşovia şi CAER. Românii au obţinut libertăţile politice, sociale şi religioase îngrădite de un sistem totalitar opresiv, dar şi libertăţi individuale, între care cea a cuvântului şi a circulaţiei au fost simţite imediat de fiecare cetăţean.

Cea mai mare provocare a tranziţiei postcomuniste a fost însă asumarea libertăţii individuale în respectul respectării libertăţii celuilalt. Trecerea de la spiritul colectivist obedient dictaturii, la spiritul comunitar născut din adeziunea liber consimţită la un proiect comun s-a dovedit a fi mai dificilă decât credeam. Forţa cu care generaţia din 1918 a schimbat istoria a constituit-o solidaritatea umană pentru un ideal comun – unirea românilor. Forţa motrice a revoltei populare din 16 până în 22 decembrie 1989 după-amiaza, a constituit-o solidaritatea împotriva unui duşman comun – regimul comunist. Şi, ca de multe ori în istorie, solidaritatea pentru ceva s-a dovedit mai greu de obţinut decât cea împotriva a ceva.

Deturnarea ţelului revoltei populare din decembrie 1989 în ianuarie 1990 a dus la divizarea extremă a societăţii româneşti, atât la nivelul grupurilor etnice sociale sau a celor marcate prin confruntările de la Tg. Mureş şi succesivele mineriade, precum şi la nivelul familiilor şi persoanelor. Distrugerea totală a coeziunii societăţii a putut fi împiedicată prin ralierea energiilor individuale la un proiect naţional major – integrarea europeană şi nord-atlantică a României, văzută ca o garanţie a libertăţii, independenţei, progresului economic şi social.

Realizarea acestui deziderat în primul deceniu al secolului XXI a însemnat de fapt finalul unui mare proiect naţional iniţiat de revoluţionarii de la 1848, continuat prin unirea principatelor în 1859, prin obţinerea independenţei României în 1877 şi prin Marea Unire din 1918. În mod paradoxal, tocmai după integrarea României în Uniunea Europeană, coeziunea naţională şi socială a societăţii româneşti s-a dizolvat, tocmai când aveam mai multă nevoie de ea pentru a valorifica acest moment istoric mult aşteptat.  În locul unei unităţi benefice de cuget şi acţiune, a apărut un alt tip de coeziune, malefică edificată în cadrul unui sistem mafiot în care lealitatea faţă de statul cetăţenilor a fost înlocuită cu lealitatea faţă de şefii instituţiilor din administraţia centrală sau locală, care redistribuiau subordonaţilor lor o parte din beneficiile obţinute din mita primită de la companiile comerciale private, care realizau profituri nemeritate din afaceri cu statul.

Sistemul mafiot s-a instaurat în România cu osebire în ultimii cincisprezece ani, pe baza unei structuri oligarhice create în primii ani după Revoluţie prin reactivarea nomenclaturii şi securităţii comuniste şi s-a generalizat prin dorinţa de îmbogăţire a unora şi prin lipsa de reacţie a unei societăţi văduvite un timp prea îndelungat de exerciţiul valorilor morale. Garanţia perpetuării sistemului mafiot şi a impunităţii membrilor săi a fost asigurată prin promovarea în fruntea multor instituţii ale statului, inclusiv a celor abilitate să lupte împotriva corupţiei, a unor persoane incompetente profesional şi corupte, care puteau fi manevrate prin şantaj.

Mişcările populare spontane din 2012 şi 2015 s-au născut din disperarea faţă de furtul generalizat al bogăţiilor naţionale. Dificultatea de a găsi un răspuns satisfăcător la aceste manifestări populare pleacă de la confuzia dintre persoanele culpabile şi instituţiile pe care acestea le-au reprezentat: Guvern, Parlament, administraţia locală, justiţie, precum şi prin extinderea prezumţiei de vinovăţie şi asupra persoanelor competente şi corecte din aceste instituţii, ceea ce a generat un deficit cronic de încredere, la nivel naţional.

În efortul de rezolvare a acestei crize, care nu este doar economică, politică sau socială, ci mai ales o profundă criză morală a societăţii româneşti în ansamblul ei, Parlamentului – instituţia fundamentală a democraţiei – îi revine un rol esenţial, atât pe termen scurt, cât şi în perspectivă îndelungată. Având în vedere că devalizarea resurselor naţionale s-a produs pe fondul unui vid şi haos legislativ, precum şi prin compromisuri şi delăsare în relaţia Parlament – administraţie – justiţie, este nevoie acum, când timpul nu mai are răbdare, de revizuirea legislaţiei prin adoptarea urgentă a unor legi clare, prevăzute cu sancţiuni drastice, precum şi de un control strict din partea Parlamentului a aplicării legii de către toţi, fără excepţii.

Este evident că actuala campanie anticorupţie, cu toate reuşitele şi deficienţele ei, va curăţa, probabil sub presiunea străzii, în câţiva ani, Parlamentul, Guvernul, poliţia, procuratura, instanţele de judecată, serviciile de informaţii, mediul de afaceri, presa şi societatea civilă, de personaje compromise.

De la înălţimea momentului istoric pe care îl celebrăm după aproape un secol, nu putem să nu ne gândim cum va fi societatea românească după încheierea acestei campanii de curăţire şi ce trebuie să facem ca ea să meargă pe un drum pozitiv, care să corespundă aspiraţiilor cetăţenilor.

După părerea mea, Parlamentul care va fi ales în 2016 şi nu mai puţin actualul Parlament, în timpul mandatului pe care îl mai are, trebuie să îşi propună o misiune fundamentală: refacerea prestigiului instituţiilor democratice ale statului.

Primul obiectiv este asigurarea transparenţei actului legislativ şi de guvernare. Este imperios necesar ca deciziile de importanţă naţională să fie luate în urma unor dezbateri deschise, în foruri alese prin vot şi care îşi asumă public răspunderea pentru ele şi nu de către instituţii cu activităţi secretizate sau la presiunea unor mulţimi uşor de manipulat emoţional, prin mijloace mai mult sau mai puţin oculte. În caz contrar, riscăm să câştigăm lupta cu corupţia, pierzând lupta cu democraţia, o democraţie atât de fragilă, cum este cea care s-a constituit în România în ultimii douăzeci şi cinci de ani.

Un al doilea obiectiv fundamental este refacerea unităţii naţionale. Este un ţel înalt, care a fost visul generaţiei Marii Uniri. El nu se poate realiza prin sloganuri ultranaţionaliste sa populiste, capabile doar să genereze un climat favorabil pentru ascensiunea unor lideri autoritari. Unitatea românilor din ţară şi a celor răspândiţi în întreaga lume poate fi refăcută doar printr-o nouă solidaritate în jurul unui mare proiect istoric naţional, care să ne ajute să devenim ceea ce ar trebui să fim – o ţară prosperă şi respectată.

Domnilor senatori,

În următoarele săptămâni, vor începe binecunoscutele târguieli pentru împărţirea bugetului naţional. De douăzeci şi cinci de ani, România merge cu spatele spre viitor pentru că nu avem o viziune pe termen lung asupra locului nostru în Europa, în lumea globalizată, într-o nouă societate bazată pe cunoaştere, dar şi minată de incertitudini dificil de administrat. Nu avem nici o strategie de dezvoltare pe termen mediu, care să plece de la resursele naturale ale subsolului şi ale solului ţării noastre, de la resursele umane educate, o strategie care să justifice angajarea resurselor noastre financiare în programe de anvergură. Dacă ar exista măcar o evidenţă a resurselor minerale ale subsolului în care, după toate estimările la nivel european şi mondial, România ocupă unul dintre locurile 3 – 4 în Europa, în timp ce statisticile economice ne plasează pe locurile 27 – 28, ar fi atunci clar pentru oricine că problemele noastre vin de la o proastă guvernare.

Dacă ne-am pune problema de ce în România, care deţine unele din cele mai fertile soluri din Europa şi din lume, performanţele agriculturii sunt mult mai scăzute decât în Olanda sau Danemarca, ţări în care se cultivă pe soluri nisipoase şi în condiţii climatice mai dificile, am ajunge la aceeaşi concluzie: proasta guvernare şi incapacitatea mediului de afaceri românesc de a valorifica resursele de care dispunem. Şi atunci nu ne-am mai întreba de ce tinerii educaţi în şcolile româneşti, pe banii statului român, contribuie prin talentul şi pregătirea lor la progresul tehnico-ştiinţific al unor ţări mai bogate, din Occident.

Am subzistat în aceste condiţii precare pentru că am urmat cu docilitate indicaţiile unor foruri europene şi internaţionale. Avem un sistem bancar solid, o creştere economică actuală datorită unor companii multinaţionale care au investit în România şi a unor capitaluri speculative provenind din fonduri de investiţii, ceea ce nu este ceva rău. Dar nu trebuie să uităm că aceste companii se vor gândi mereu la majorarea profitului lor şi vor migra acolo unde acest profit este asigurat. Ele nu pot ţine locul unui capital românesc şi a unei strategii de dezvoltare economică bazată pe valorificarea resurselor naturale şi umane proprii.

Domnilor senatori,

Nu cade în sarcina Parlamentului elaborarea unei viziuni şi a unei strategii de dezvoltare a României, dar Parlamentul se poate adresa acelor instituţii ale statului român care pot realiza un astfel de proiect. Recent, Academia Română şi l-a asumat. Consorţiul universităţilor de elită din România şi institutele Academiei pot fi consultate de comisiile de specialitate ale Parlamentului. Elitele academice ale României sunt în măsură să realizeze o viziune înţeleaptă pentru România la nivelul anului 2050 şi o strategie de dezvoltare sustenabilă pentru România 2030. Nu mă îndoiesc că societatea civilă românească, profund divizată şi politizată în prezent, va fi atunci îndreptăţită să convoace partidele politice pentru asumarea acestor documente programatice. Un program de guvernare pe durata unui mandat parlamentar, care să derive din această strategie, acceptată de principalele partide parlamentare, împreună cu un buget multianual ar putea detensiona campaniile electorale, eliminând disputele sterile, demagogia şi populismul atât de prezente astăzi şi atât de previzibile şi pentru viitor, dacă lucrurile nu se vor schimba în mod radical.

Istoria României a fost marcată în ultima sută de ani de imense pierderi de vieţi omeneşti, care numără peste două milioane de compatrioţi, în primul, în al doilea război mondial şi în timpul represiunilor regimului comunist. În acelaşi timp, peste un milion de oameni au fost privaţi de libertate în prizonierat, departe de patrie sau în temniţele comuniste din ţară. În 21 decembrie 1989, tinerii manifestanţi din Piaţa Universităţii scandau: ”Vom muri şi vom fi liberi!”. O parte din ei au fost ucişi chiar în acel loc de aparatul represiv al dictatorului Ceauşescu şi datorită sacrificiului lor se poate manifesta acum liber în Piaţa Universităţii.

Astăzi, nici dumneavoastră, nici cetăţenilor României nu li se cere să-şi dea viaţa pentru ţară sau să-şi sacrifice libertatea pentru a rezista unui regim dictatorial. Cinstea, respectul legilor, mai multă muncă în folosul public ar fi răspunsul corect al generaţiei actuale faţă de sacrificiul generaţiilor trecute, cărora le datorăm ţara pe care o avem azi şi dreptul de a trăi în libertate. Este cea mai bună cale pentru fiecare de a obţine respectul de sine şi pentru toţi demnitatea naţională pe care ne-am dorit-o cu atâta ardoare de-a lungul zbuciumatei noastre istorii. Acesta ar fi adevăratul omagiu adus Marii Uniri.