Expunere la deschiderea Simpozionului „Experimentul Piteşti – Reeducare prin tortură”, 25 septembrie 2015 

Memoria suferinţei şi datoria neuitării

Europa unită de astăzi are o grea povară, cea a oamenilor care au fost arestaţi, răpiţi, torturaţi, asasinaţi, deportaţi între 1945 şi 1989 în România, ca şi în celelalte ţări foste comuniste din Europa Centrală şi de Est, fără ca vinovaţii să fie aduşi în faţa judecăţii. În numele lor, al suferinţei lor, trebuie să acţionăm chiar şi după atâţia ani, pentru că niciodată nu este prea târziu pentru adevăr.

Pentru generaţia tânără, eliberată de constrângerea comunistă, zbaterile de azi ale părinţilor lor pentru condamnarea crimelor comunismului ar putea fi un subiect ce ţine mai degrabă de un trecut tributar suferinţei şi lipsei de libertate, decât de un prezent marcat de un alt tip de crize politice, economice şi sociale. Cu toate acestea, cei ce poartă încă vie memoria acelei epoci pot fi principalii artizani ai unei noi atitudini care să abordeze delicata problemă a drepturilor omului dintr-o perspectivă contemporană.

De ce? Pentru că „lecţia suferinţei şi luptei” cetăţenilor fostelor ţări comuniste, lipsiţi o jumătate de secol de toate drepturile fundamentale, inclusiv de dreptul la viaţă, este un pas important în înţelegerea marii lecţii a libertăţii, a libertăţii fiecăruia, în limitele respectului pentru libertatea celuilalt.

Pentru fiecare dintre ţările fostului bloc comunist înţelegerea acestei lecţii a libertăţii autentice reprezintă în acelaşi timp marea miză a configurării propriei lor identităţi în noua societate a Europei Unite.

Regimurile comuniste au rezistat timp atât de îndelungat nu atât datorită represiunii, cât mai ales convingerii inoculate – atât călăilor, cât şi victimelor – că adevărul nu se va afla niciodată şi, deci, nimeni din tagma opresorilor nu va răspunde pentru faptele sale.

          După douăzeci şi cinci de ani de la prăbuşirea comunismului, constatăm că, deşi toate previziunile de acum două decenii privind pericolul unei răzbunări a victimelor sau a urmaşilor lor au fost infirmate de realitate, o dezbatere serioasă asupra sistemului nu a avut loc. Interesul Vestului european pentru istoria ultimului secol trece rareori dincolo de cel de al Doilea Război Mondial, al americanilor dincolo de războiul din Vietnam şi, pe alocuri, se mai strecoară ideea că dictatura comunistă s-a bazat pe o ideologie bună, dar prost aplicată.    

Procesul comunismului, ca un proces moral, nu s-a făcut şi nu sunt prea multe semne că este dorit. Tăcerea cu care au fost acoperite crimele comunismului timp de două decenii şi jumătate de la prăbuşirea lui este dezamăgitoare şi nu de puţine ori ruşinoasă.

Iată de ce este nevoie să construim, cu un efort comun, un proiect european şi mondial, prin care să redăm demnitatea victimelor şi familiilor lor, măcar prin aflarea adevărului despre cei dispăruţi, despre cei ucişi, în numele cărora nu avem dreptul şi cuviinţa să iertăm noi. Dacă nu a fost posibil în timpul dictaturii, cel puţin după prăbuşirea ei, să avem curajul să spunem adevărul despre ce s-a întâmplat cu cei arestaţi, torturaţi sau ucişi.

Într-un mod oarecum paradoxal la această tăcere a contribuit chiar altruismul victimelor terorii comuniste din Europa de Est care, după eliberare, şi-au dedicat toată energia democratizării ţărilor lor, promovării statului de drept şi integrării europene şi euroatlantice. Încă din 1990 am putut constata această orientare care a fost cu abilitate folosită de reprezentanţii fostei nomenclaturi, transformaţi în noi jucători ai economiei de piaţă, nu de puţine ori cu sprijinul companiilor occidentale interesate de profitul afacerilor lor pe o nouă piaţă.

Atunci când, în 1996, în România, foştii deţinuţi politici au ajuns în cele mai importante poziţii în stat, ei nu s-au concentrat pe obţinerea unor drepturi pentru ei şi nici pentru pedepsirea călăilor lor, ci au depus eforturi extraordinare pentru integrarea europeană a ţării lor. Ei au înţeles că mai întâi trebuie creat un cadru legislativ (legea CNSAS), că trebuie create instituţii (IICCMER) care să abordeze cu profesionalism problema judecării şi pedepsirii crimelor regimului comunist. Acum acest moment a venit şi el trebuie să însănătoşească societatea în care trăim pentru ca astfel de crime să nu se mai repete.

Dar nu este suficient să fie condamnate doar crimele comunismului, trebuie deschisă o dezbatere serioasă pentru condamnarea ideologiei comuniste, care a permis instaurarea acelor regimuri criminale. Fără o condamnare argumentată a ideologiei comuniste ea poate reapare sub haine violente, sub haine moderne sau se poate recicla oricând într-un populism agresiv care, folosind slăbiciunile democraţiei, să conducă la alte tipuri de regimuri autoritare sau represive.  Pe de altă parte, în multe din fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est apare un fenomen nou: redistribuirea foştilor nomenclaturişti şi membri ai poliţiei politice deveniţi oligarhi şi a urmaşilor lor în partide de dreapta. Aşa cum am arătat în discursul pe care l-am ţinut în 2007 la Washington cu ocazia aniversării unui deceniu de la fondarea Memorialului Victimelor Comuniste, aceasta înseamnă cea mai cumplită lovitură pentru supravieţuitorii gulagurilor comuniste: după ce în regimul comunist le-au fost furate viaţa şi libertatea,  acum, în democraţie, le sunt furate şi idealurile care sunt vândute şi cumpărate la noile tarabe ale economiei de piaţă.

De aceea cred că foştii deţinuţi politici care mai supravieţuiesc şi urmaşii lor oneşti constituie un reper moral necesar atât pentru societăţile foste comuniste din Estul Europei cât şi pentru democraţiile occidentale marcate de numeroase derapaje de corupţie economică şi politică.

Proiectele pe care mi le-am asumat prin Fundaţia Română pentru Democraţie în numele societăţii civile urmăresc crearea unui spaţiu educaţional pentru generaţia aflată acum pe băncile şcolilor pentru care „Fenomenul Piteşti” trebuie să rămână reperul unui trecut odios şi tragic care nu mai trebuie să reapară niciodată în Europa şi în întreaga lume.

Prezenţa la acest simpozion  a unor reprezentanţi de marcă ai mediului academic şi ai societăţii civile arată că foştii deţinuţi politici din România şi din alte ţări foste comuniste din Europa Centrală şi de Est nu sunt singuri, că lupta lor nu a fost în zadar şi noi toţi suntem aici pentru a vă exprima recunoştinţa şi dragostea noastră.

Prof. Emil Constantinescu