Discurs susţinut la Conferinţa Limba română în lume, Universitatea din Leipzig, 27 septembrie 2015

Cuvânt la deschiderea reuniunii Spaţii şi medii culturale în România

            Sunt fericit să particip la această reuniune inaugurală în vechea sală a Senatului Universităţii din Leipzig care reuneşte cultura, muzica şi arta.

Cultura, arta, muzica nu au fost numai un factor de unitate a Europei. Ele au fost, în egală măsură, şi adesea simultan, un temei de identitate, un factor care a reuşit să dea mai multă conştiinţă de sine popoarelor europene decât orice proiect politic. Statele oferă naţiunii protecţie politică, cultura oferă naţiunii înţelegerea propriei identităţi. Înainte de unificarea şi apoi reunificarea politică a Germaniei, voinţa cărturarilor germani de a da gândirii o expresie germană şi de a difuza această gândire prin intermediul şcolilor, universităţilor, academiilor, teatrelor, muzicii, cărţilor, a făurit naţiunea germană unită de astăzi.

O experienţă întrucâtva similară au traversat în epoca modernă şi popoarele din Europa de Sud - Est. Aflate sub dominaţia unor imperii multinaţionale sau chiar lipsite vreme de secole de alcătuiri statale proprii, aceste popoare şi-au construit identitatea prin cultură. Că a fost vorba de modesta carte de citire sau de gramatică elementară, cartea de istorie, adesea mitologică sau cartea-manifest politic, cultura a fost cea care a conservat, dezvoltat şi conştientizat elementele identitare pe baza cărora s-au format naţiunile din această parte a continentului, influenţând profund lupta lor pentru independenţă.

În Europa naţiunilor din secolele al 19-lea şi al 20-lea, popoarele au renăscut prin cultură. Cu atât mai mult cu cât actul politic de naştere şi de consolidare a statului-naţiune a fost, de asemenea, o carte. O carte aparţinând unui nou tip de sacralitate, care nu mai este religioasă, ci juridică. Constituţia, codul libertăţilor şi drepturilor fundamentale, este şi astăzi cartea de temelie, referinţa ultimă a fiecăruia dintre statele Europei.

Universitatea fondată în 1409, tiparniţa din 1481, comerţul cu cartea dezvoltat din secolul 16, prima bursă de carte din 1825, celebra bibliotecă a Universităţii şi Târgul de carte din zilele noastre fac din Leipzig un simbol al progresului prin cultură şi ştiinţă pentru Europa şi întreaga lume.

Ca fost rector al Universităţii din Bucureşti, care a avut şansa să organizeze aniversarea a 300 de ani de existenţă a acestui for de educaţie superioară a românilor, nu pot să nu amintesc că primul rector al Universităţii din Cluj după primul Război Mondial, Sextil Puşcariu şi marele istoric român Nicolae Iorga, rector al Universităţii din Bucureşti în perioada interbelică, şi-au făcut studiile superioare la Universitatea din Leipzig. Aşa cum nu pot uita vizita la Târgul de carte de la Leipzig pe care am făcut-o în timpul mandatului meu de preşedinte, împreună cu o numeroasă delegaţie de scriitori din România.

Pentru că deschidem un simpozion dedicat spaţiilor şi mediilor culturale, amintesc că strada emblematică pentru vechiul centru istoric al capitalei României poartă din secolul 18 numele Leipzigului (Lipsca), marcând legăturile comerciale ale Valahiei şi Moldovei cu spaţiul german. Pe această stradă se găseşte o clădire istorică, Hanul lui Manuc, cel mai vechi caravanserai de pe milenarul „drum al mătăsii” (silk road) care făcea legătura Europei cu China prin Asia centrală. În această clădire ridicată de Manuc Bei, un armean bogat şi influent, au avut loc la sfârşitul unui război de şase ani între Rusia şi Turcia tratativele care se vor finaliza prin Pacea de la Bucureşti din 1812, în urma căreia Principatul Moldovei va pierde partea sa estică care va trece sub stăpânirea Imperiului Ţarist sub numele de Basarabia. Pacea de la Bucureşti a fost negociată pentru Rusia de prinţul francez imigrant Alexandre – Louis Andrault de Langeron, care va fi răsplătit de ţarul Rusiei, Alexandru I cu titluri nobiliare, pământuri şi bani şi pentru Turcia de prinţul fanariot Dumitru Moruzi, mare dragoman al Imperiului Otoman, care va fi condamnat de sultanul Turciei, Mahmud, la moarte prin decapitare.

Hanul lui Manuc va primi, de-a lungul timpului, numeroşi oaspeţi de seamă din vestul Europei şi, devenit apoi hotelul şi teatrul Dacia, va găzdui nenumărate spectacole de neuitat, printre care cele ale orchestrei Teatrului Naţional conduse de celebrul violonist german Ludovic Weist şi va deveni, până în preajma primului Război Mondial, locul preferat de întâlnire al tuturor partidelor politice.

Cultura nu a fost şi nu este doar un factor de unitate europeană, un factor de identitate naţională sau un factor de întemeiere a libertăţilor politice colective. Cultura a devenit şi este obligată să rămână, în continuare, un instrument al libertăţii individuale, al rezistenţei şi al memoriei. Cetăţenii Leipzig-ului ştiu la fel de bine ca şi românii acest lucru. Acestor cetăţeni le aduc acum expresia admiraţiei şi gratitudinii tuturor românilor. Noi nu am uitat că, în lunile furtunoase ale toamnei lui 1989, o mare manifestaţie de solidaritate cu satele româneşti ameninţate cu demolarea a înfruntat, în faţa Bisericii Sfântul Nicolae, ostilitatea regimului totalitar est-german. Acele sate erau memoria vie a culturii noastre străvechi. Generozităţii cu care atunci locuitorii Leipzig-ului s-au expus represiunii în numele patrimoniului cultural al României încercăm să-i răspundem acum, aducând după 26 de ani, la Leipzig, mărturia convieţuirii interetnice şi bogăţia pluralităţii şi interferenţei culturilor din România.

27 septembrie 2015

Prof. Emil Constantinescu