Emil Constantinescu: 

Euripide cu Coca-Cola : un coktail pentru globalizare. Alocuţiune la masa rotundã «Noua ordine culturalã mondialã», Bucureşti, 21 martie 2006

 

 

Suntem convocaţi sã rãspundem la întrebarea: Se poate organiza «diversitatea culturalã» într-o ordine culturalã mondialã care prezintã riscul de marginalizare a unor culturi naţionale? Aş adãuga : cum ? şi de cãtre cine ?

Francofonia, care a devenit dupã întâlnirea la nivel înalt de la Maurice din 1993, principalul motor al refuzului de a considera bunurile culturale ca simplã marfã şi a luat poziţie în mod repetat şi hotãrât, în toate întâlnirile internaţionale, asupra conservãrii diversitãţii culturale în lume este un for potrivit pentru o astfel de dezbatere.  Dar cu condiţia ca sã asigurãm o dezbatere deschisã care sã ia în discuţie toate problemele, evitând limbajul de lemn al regimurilor autoritare, dar şi noua sa variantã din democraţiile consolidate - « political corectness ». ªi apoi  sã definim mai nunaţat fenomenul cãruia ne opunem, deoarece mondializarea a fost tratatã în alb şi negru prea des de partizani sau adversari, de presupuşi câştigãtori sau perdanţi. 

Dacã vorbim de o « ordine culturalã mondialã », deci de un sistem impus sau acceptat, mi se pare necesarã distincţia între sistemul internaţional şi sistemul global.  Actorii sistemului internaţional, lansat prima datã prin Pacea de la Westfalia,  sunt statele.  Organizaţiile internaţionale apãrute dupã al II-lea Rãzboi Mondia ONU, UNESCO au ca actori tot statele suverane. Sistemul global sau mondializarea au adus pentru prima datã pe scenã noi actori, în afara statelor : companiile private transnaţionale, sistemul bancar, sistemul universitar autonom (vezi Convenţia de la Bolognia), mass media transnaţionalã. Dacã acceptãm cã la originea globalizãrii se aflã plobleme globale, care cer rãspunsuri globale aceste forme noi de organizare transnaţionale au fost capabile sã dea rãspunsuri mai rapide şi de ce nu uneori mai eficiente decât statele. În acest context, apreciez în mod deosebit forumul Etats Généraux de la Francophonie. Francofonia, prin întâlnirea la nivel înalt care va avea loc în România în aceastã toamnã, reprezintã ea însãşi o organizaţie internaţionalã, ale cãrei subiecte sunt statele. Într-un moment în care se vorbeşte de multe ori demagogic de democratizarea organizaţiilor internaţionale Etats Généraux de la Francophonie pot reprezenta la nivelul organizaţiei ceea ce în cadrul unui stat este societatea civilã faţã de guvern.

Ne aflãm astãzi în faţa unei provocãri : dimensiunea culturalã şi intelectualã a fenomenului, pe care ne-am obişnuit sã-l numim «globalizare» sau «mondializare».

Vã mãrturisesc cã aceastã temã a globalizãrii mi-a marcat întreaga biografie de cercetãtor. Mi-am început activitatea ştiinţificã în momentul când domeniul ales de mine – geologia, suferea importul teoriei tectonicii globale: o teorie care restructura din temelii teritoriul, pânã atunci divizat, al  ştiinţelor pãmântului, pe care şi-l disputau în mod tradiţional pe de o parte specialişti în sedimente, pe de altã parte  - cei în magmã, în timp ce alţii studiau separat geneza munţilor.  Începând din anii ’60, teoria tectonicii globale fãcea sã disparã diviziunile artificiale din câmpul cunoaşterii geologice şi le înlocuia cu o viziune integratã, unde fiecare fenomen genera un altul şi toate erau legate între ele.

Lecţia pe are am învãţat-o din aceastã experienţã proprie este cã globalizarea  exista ca fenomen la scarã planetarã, dar a fost nevoie de o teorie nouã ca sã fie recunoscutã ca atare. Numai pornind de la o viziune globalã ne putem îndrepta spre o identificare a problemelor globale; şi numai aceastã identificare susţinutã de o teorie a ansamblului deschide calea spre soluţii corespunzãtoare problemelor globale cu care se confruntã întreaga umanitate.

Pornind de la aceastã experienţã, consider cã se poate afirma astãzi cã opoziţia, adicã contradicţia ireductibilã, pe care o invocãm atât de des, între globalizare pe de o parte şi culturã pe de alta – aceasta din urmã fiind definitã ca identitatea specificã şi indivizibilã a fiecãrui popor, a fiecãrei limbi, a fiecãrei regiuni, este o opoziţie falsã. Desigur, dacã vrem sã spunem cã globalizarea în domeniul cultural şi intelectual reprezintã numai reducerea la cel mai mic numitor comun al culturii de consum, acastã opoziţie poate semãna cu o primã  abordare pertinentã. De fapt, este vorba despre opoziţia între cultura de cosum şi cultura pe care, prin contrast, aş numi-o de îmbogãţire – cultura ale cãrei valori sunt durabile şi care, departe de a se epuiza în momentul producerii lor, traverseazã timpul şi spaţiul, şi intrã în patrimoniul comun  pe care l-a creat umanitatea de milenii. Aceastã contradicţie, pe care noi o trãim în fiecare zi, fiecare în propriul sãu mediu local, regional sau naţional, este extrapolatã în mod greşit, şi la scarã planetarã.

În domeniul cultural, existã deja o viziune globalã. Nu voi da decât douã exemple, foarte depãrtate unul de celãlalt.  Pe de o parte, sã luãm cazul matematicii.  Comunitatea ştiinţificã a matematicienilor lucreazã din ce în ce mai mult, de la apariţia Internetului, într-un mod pe care l-am putea numi global: colegii mei matematicieni îmi povestesc cã se întâmplã des ca un savant sã difuzeze prin Internet o problemã la care s-a chinuit sã gãseascã o rezolvare, solicitând prin spaţiul virtual sã i se sugereze o ieşire din impas. Cel mai adesea, a doua zi el poate primi rãspunsuri de la un coleg care ar putea fi indian, francez, corean sau canadian. Al doilea exemplu pe care îl voi da nu depinde în mod direct de progresul tehnic, ci mai degrabã de o viziune: în lunile care au urmat revoluţiei române din 1989, marele regizor de origine românã Andrei Serban, revenit în patrie, monta pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti o tragedie greacã care rãspundea evenimentelor tragice ce marcaserã destinul ţarii mele. Acest spectacol  avea ca punct de plecare textele scrise de Euripide la Athena cu peste 2.000 în urmã, dar şi punerea în scenã a tragediilor greceşti din Persepolis, fostului capitalã a imperiului persan, de cãtre englezul Peter Brook. În spectacolul lui Serban, versurile lui Euripide erau întretãiate de cantilene în dialect aztec, pe ritmuri de tobe africane şi acompaniate de dansuri stilizate în tradiţia spectacolelor japoneze ale teatrului Nô. Spectacolul a fost o demonstraţie excepţionalã prin forţa sa şi prin calitatea caracterului universal al tragediei, dar şi perenitatea teatrului tragic, care a fost inventat de vechii poeţi greci în zorii civilizaţiei europene.

Prin urmare globalizarea nu este un adevãrat inamic al culturii, ci chiar din contrã – cu condiţia de a elabora o viziune, de a identifica mizele şi mijloacele. Întotdeauna va exista o piaţã culturalã de consum, iar mijloacele audio-vizuale moderne nu fac altceva decât sã-i lãrgeascã şi sã-i dezvolte viitorul. În acest nou context, pãrerea mea este cã adevãratul subiect este cultura globalã de îmbogãţire şi interesul generaţiilor succesive de tineri pentru valorile culturale durabile. În acest scop, Organizaţia Internaţionalã a Francofoniei este un instrument, prin cele douã componente ale sale – Etats Généraux de la Francophonie, care deschid dezbaterea, în ansamblul societaţilor având în comun limba francezã şi Organizaţia, ca instanţã de decizie şi de cooperare la nivelul  întrunirilor la vârf, care reformuleazã concluziile dezbaterilor noastre la nivelul proiectelor politice, fãcându-le sã trãiascã. Urmeazã sã oferim decidenţilor organizaţiei noastre viziunea, conceptele şi proiectele, unei culturi francophone care sã reprezinte un model de diversitate care sã se impunã prin valoare şi prin coerciţie.