Mesajul preşedintelui Emil Constantinescu la cel de-al XXII-lea Congres al AFDPR

Rm. Vâlcea, 28 august 2015

Domnule preşedinte Octav Bjoza,

Stimaţi delegaţi şi invitaţi la cel de-al XXII-lea Congres al AFDPR,

Doamnelor şi domnilor, 

Regret că obligaţiile profesionale universitare nu mi-au permis să fiu împreună cu dumneavoastră la acest important congres la care mi-aţi făcut onoarea să mă invitaţi, dar aceasta nu mă împiedică să fiu alături de dumneavoastră, aşa cum am fost mereu, chiar din momentul înfiinţării Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, după prăbuşirea regimului comunist.

Daţi-mi voie ca acum, când mă îndrept spre sfârşitul carierei şi vieţii mele, să încep mesajul meu cu o mărturisire: destinul meu a fost profund marcat, din copilărie şi până în prezent, de reperul înalt al celor care au luptat şi au suferit în temniţele comuniste pentru apărarea valorilor morale şi a demnităţii neamului nostru.

Am fost botezat într-o mănăstire din Basarabia, de preotul Vasile Ţepordei, care a petrecut ani grei în gulagul din Siberia şi apoi, întemniţat de comuniştii din România şi care mi-a rămas sfătuitor, alături de alţi martiri ai represiunii comuniste, până în ultimele clipe ale vieţii sale.

În copilărie am fost educat de preotul Victor Popescu din Brădetu, văr primar cu colonelul Arsenescu, conducătorul rezistenţei armate anticomuniste din Făgăraş, duhovnic al luptătorilor din munţi, schingiuit şi condamnat la ani grei de închisoare, de către comunişti.

În adolescenţă, deţinuţi politici anticomunişti şi figuri emblematice ale elitei intelectuale româneşti, cu domiciliu obligatoriu la Piteşti m-au îndemnat să urmez Facultatea de Drept, pentru ca atunci când regimul criminal comunist se va prăbuşi să existe persoane care să judece crimele lor, atrăgându-mi atenţia că cea mai mică abatere de la normele moralei şi cinstei ar anula această nobilă misiune. Când am constatat că justiţia, sub comunism, era doar o armă a regimului am părăsit această profesiune în favoarea geologiei miniere, având ca rezervă în cazul oricăror presiuni un transfer la minele din Maramureş, în condiţii infinit mai bune decât cei care prestaseră acolo muncă forţată, în condiţii de exterminare şi am încercat să transmit studenţilor mei nu numai cunoştinţe profesionale, dar şi un model de comportament care să le asigure respectul de sine.

Încă din noaptea de 22 Decembrie 1989, am înţeles uriaşa manipulare care urmărea să salveze aparatul comunist, condamnând doar ceauşismul. Ales de studenţii şi profesorii Universităţii din Bucureşti – prorector, am permis şi protejat accesul la balconul Facultăţii de Geologie personalităţilor care luptau pentru o democraţie reală, printre care numeroşi foşti deţinuţi politici.

Ales, după invazia minerilor asupra Universităţii, purtător de cuvânt al Solidarităţii Universitare, am participat la Timişoara, împreună cu Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele AFDPR şi George Şerban, preşedintele Societăţii Timişoara la întâlnirea care a iniţiat formarea Alianţei Civice, în care aveau să activeze numeroşi foşti deţinuţi politici. După ce, la iniţiativa Doinei Cornea, s-a format Frontul Democratic Antitotalitar din România, ca o alianţă de partide şi asociaţii anticomuniste, printre care AFDPR, am avut onoarea să-i succed primului preşedinte al acestuia, profesorul Adrian Marino, fost deţinut politic, ca primul preşedinte prin rotaţie al Convenţiei Democratice, care a luat naştere prin transformarea FDAR în CDR.

În 1992, când am fost propus de Solidaritatea Universitară şi Alianţa Civică, candidat unic al CDR la alegerile prezidenţiale, primul meu drum a fost la AFDPR, care mi-a sprijinit în unanimitate candidatura în alegerile interne din CDR şi apoi la alegerile prezidenţiale din 1992 şi 1996. Fără forţa morală şi abnegaţia membrilor AFDPR şi ale foştilor deţinuţi politici din celelalte partide şi asociaţii componente ale Convenţiei Democratice, nu aş fi reuşit să menţin unitatea acesteia şi victoria în alegerile din 1996 nu ar fi fost posibilă.

Este momentul ca, în ciuda unei uriaşe manipulări, care durează de peste douăzeci şi cinci de ani, adevărul istoric să fie restabilit. Fără contribuţia foştilor deţinuţi politici, marea schimbare din perioada 1996 – 2000, care a însemnat desprinderea de sub influenţa Rusiei, întreruperea, cel puţin pentru o perioadă, a consolidării oligarhiei comunisto-securiste în România, Parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii, integrarea în NATO şi Uniunea Europeană, introducerea legislaţiei şi a instituţiilor democratice, accesul la dosarele fostei Securităţi şi retrocedarea bunurilor confiscate de comunişti nu ar fi fost posibilă în România.

În perioada preşedinţiei mele şi a guvernării CDR, deţinuţii politici au jucat un rol determinant în cele mai importante structuri ale statului. Funcţiile doi şi trei în stat, preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor, au fost deţinute de foştii deţinuţi politici Mircea Ionescu Quintus şi Ion Diaconescu, care – conducând şi cele mai importante partide politice ale CDR – au avut un rol esenţial în politica parlamentară, guvernamentală şi în administraţia locală. În primul Guvern CDR, Sorin Bottez a fost ministrul Informaţiilor şi Gavril Dejeu, ministru de Interne. După Ticu Dumitrescu, care a condus, după succesul parţial al CDR din 1992, importanta Comisie împotriva abuzurilor din Senat, în perioada 1996 – 2000 foşti deţinuţi politici au condus unele dintre cele mai importante comisii parlamentare: Niculae Ionescu Galbeni - Comisia comună permanentă pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI; Sergiu Rizescu - Comisia pentru agricultură a Camerei Deputaţilor şi Comisia specială pentru îmbunătăţirea propunerii legislative privind sistemul de decoraţii al României; Gabriel Ţepelea - Comisia pentru cultură, arte, mass-media a Camerei Deputaţilor sau au fost membri ai unor comisii, precum Niculae Cerveni (Comisia de politică externă a Camerei Deputaţilor) şi mulţi alţii, pe care nu îi mai amintesc acum, dar care au avut contribuţii importante la înlăturarea sechelelor comuniste din legislaţie şi administraţie.

            Nu putem uita înfiinţarea, în 1997 a instituţiei Avocatul poporului, condusă între 1997 şi 2001 de magistratul Paul Mitroi, fost deţinut politic, prevăzută în Constituţie, dar ignorată timp de şase ani. Avocatul poporului a primit atribuţii-cheie într-un stat democratic: sesizarea Curţii Constituţionale, promovarea recursului în interesul legii la Curtea Supremă de Justiţie, recomandări privind modificarea legislaţiei şi semnalarea cazurilor de nerespectare a legii.

La Preşedinţia României a fost înfiinţat un departament special pentru foştii deţinuţi politici, condus de un fost deţinut politic propus de AFDPR şi, pentru prima şi ultima dată în istoria postdecembristă a României, în aparatul Preşedinţiei României nu a existat niciun fost membru al nomenclaturii comuniste, nici activişti PCR sau foşti membri sau colaboratori ai Securităţii.

Este esenţial de precizat că, în toată această perioadă, foştii deţinuţi politici ajunşi în structurile de putere nu s-au preocupat de promovarea drepturilor sau intereselor lor personale, ci s-au dedicat integral slujirii intereselor fundamentale ale ţării. Este şi motivul pentru care, după încheierea mandatului meu de preşedinte al ţării, am orientat eforturile Fundaţiei Române pentru Democraţie în vederea realizării obiectivelor susţinute de AFDPR. Consideraţia mea pentru eroicul dumneavoastră sacrificiu s-a exprimat mereu nu doar în cuvinte, ci şi în fapte. Doresc să vă mulţumesc pentru onoarea cu totul excepţională pe care conducerea AFDPR mi-a acordat-o, prin scrisoarea de mulţumire pentru eforturile depuse în cadrul Acordului de colaborare dintre AFDPR şi FRD pentru susţinerea proiectului unei Legi a Recunoştinţei pentru deţinuţii politici anticomunişti, deportaţi şi urmaşii acestora, ca o măsură reparatorie pentru persoanele care au suferit în temniţele comuniste; pentru dublarea indemnizaţiei beneficiarilor Decretului Lege nr.118/1990 şi reparaţii materiale acordate diferitelor categorii de persoane care au suferit din cauza represaliilor regimului comunist, într-o perioadă în care regimul dictatorial din România era mult mai dur decât în alte ţări din Europa de Sud-Est, iar măsurile drastice luate împotriva luptătorilor anticomunişti se răsfrângeau asupra întregii familii. De asemenea am luptat împreună pentru susţinerea permanentă a finanţării şi executării lucrărilor la Monumentul Naţional al Luptătorilor Anticomunişti, ARIPI şi am iniţiat proiectul JILAVA de transformare a clădirilor dezafectate ale vechiului penitenciar Jilava, Fortul „13” într-un Memorial al Victimelor  Comunismului. Am sprijinit pe lângă Guvernul României înfiinţarea Departamentului pentru Luptătorii în Rezistenţa Anticomunistă din cadrul Secretariatului de stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în Perioada 1945-1989.

Ţin să vă asigur că această cooperare va continua şi în acest spirit permiteţi-mi să vă amintesc faptul că Fundaţia Română pentru Democraţie a inaugurat, la 6 martie 2015, anul comemorativ închinat lui Nicolae Rădescu, ultimul prim ministru postbelic democrat al Guvernului României (1944 – 1945), înlăturat  în urma intervenţiei brutale a dirigenţilor sovietici şi a acoliţilor lor, şi înlotcuit cu guvernul criminal condus de Petru Groza.

Cuvintele pe care le adresez Congresului AFDPR au menirea de a marca pentru istoria recentă şi cea viitoare contribuţia inestimabilă a celor care s-au împotrivit regimului comunist din România în perioada 1945 – 1989 şi au luptat pentru deocraţie în perioada tranziţiei postcomuniste. În nicio ţară fostă comunistă din Europa Centrală şi de Est, foştii deţinuţi politici nu au ocupat funcţii atât de înalte în stat ca în România, în perioada 1996 – 2000 şi nu şi-au îndeplinit această sarcină cu atâta onoare şi devotament.

Din păcate, în ultimii cincisprezece ani România, în ciuda unor progrese în plan economic, politic şi social, a căzut într-o profundă criză morală care a generat corupţie şi o degradare instituţională şi civică greu de anticipat. Actuala situaţie nu poate fi depăşită doar prin acţiuni poliţieneşti şi condamnări în justiţie. România are nevoie mai mult ca oricând de repere morale pentru însănătoşirea societăţii şi pentru a propune exemplul curajului şi solidarităţii în lupta pentru libertate. Monumentele comemorative sunt foarte importante în acest sens, dar nu am uitat nicio clipă că AFDPR este un simbol viu al acestor valori fundamentale.

Aşa cum am avut prilejul să o spun şi în intervenţia mea la Congresul XXI al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Europa de Est, INTERASSO, în august 2014, în organizarea căruia m-am implicat împreună cu întreaga FRD, precum şi în cadrul Conferinţei internaţionale „25 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est: privind în urmă, privind înainte”, organizat de FRD în perioada 20-21 noiembrie 2014 la Bucureşti, la 25 de ani de la sfârşitul dominaţiei comuniste în Europa, am susţinut şi susţin că este indispensabil un mare proiect internaţional care să argumenteze pe plan european şi mondial cercetarea şi evaluarea juridică şi etică a crimelor comunismului, şi care să evalueze implicaţiile criminale nu doar ale regimurilor, ci şi ale ideologiei comuniste. Acest proiect este important pentru a bloca orice încercare de reînviere a «comunismului cu faţă umană», o utopie la fel de vinovată ca şi întreaga ideologie comunistă. Regretând faptul că România nu a participat la conferinţa de la Tallinn din 23 august 2015, este momentul să determinăm Guvernul României să susţină Declaraţia adoptată şi să ia toate măsurile pentru a sprijini înfiinţarea unui tribunal internaţional care să judece crimele comunismului. Este important ca ideea acestui proiect să fie aplicată cât mai repede în România, unde a fost mai evident decât oriunde caracterul precumpănitor mimetic, de punere în scenă ca spectacol a condamnării comunismului.

 Lipsa unor acţiuni ferme care ar fi trebuit să reformeze esenţa însăşi a raporturilor şi structurilor sociale în ţara noastră, atât de greu încercată de comunism, a asigurat de fapt o supravieţuire confortabilă a vechilor reţele de putere, convertite subit la capitalism.

Avem acum nevoie să reunim toate forţele politice şi civice, din România şi din întreg spaţiul care îi este partener, pentru a elabora un nou proiect pentru viitorul democraţiei, capabil să suscite energiile şi să ne ajute să ieşim din acest labirint al incertitudinilor şi al veşnicei îndoieli de sine.

Închei cu un gând plin de recunoştinţă pentru toţi martirii luptei împotriva comunismului care nu mai sunt printre noi. Vă doresc tuturor multă sănătate şi puterea de a duce mai departe lupta pentru idealurile cărora le-aţi închinat întreaga viaţă. Să dea bunul Dumnezeu ca viitoarele generaţii ale poporului român să aibă şansa pe care destinul mi-a oferit-o mie, de a urma înaltele modele morale reprezentate de foştii deţinuţi politici din România!