18th Eurasian Economic Summit

 Sagacious Men Session: Road to Peace: where does humanity go?

 

Discursul prof. dr Emil Constantinescu

Preşedintele României 1996-2000

 

Diplomaţia culturală, o şansă a păcii în lumea globalizată

 

Joi, 14 iunie, anul 1325 după Cristos, a doua zi a Rajab 725 după Hejjira, un tânăr de 21 de ani, Abu Abdullah Muhammad Ibn Battuta, părăsea Tangerul. 30 de ani mai târziu, după ce străbătuse Orientul Mijlociu şi Asia Centrală călătorind de-a lungul a nu mai puţin de 75.000 de mile, s-a întors în Fez, Maroc şi a scris o carte Faimoasele călătorii ale lui Ibn Battuta. Povestirile sale ne dezvăluie rolul important al negustorilor care străbăteau uscatul şi mările într-o vreme în care călătoriile, comerţul, învăţământul şi credinţa coexistau într-un spaţiu al dialogului şi al civilizaţiilor convergente.  M-am aplecat mai demult asupra Memoriilor sale pentru că ele sunt o importantă sursă istorică a Renaşterii timpurii din ţara mea, România, unde Drumul Mătăsii, care lega China de Spania, se intersecta cu Drumul Ambrei, care cobora din Scandinavia spre Grecia.

         Moştenirea culturală a fost totdeauna un subiect dificil şi extrem de delicat pentru toţi cei interesaţi de păstrarea şi valorificarea istoriei. Principala problemă o constituie caracterul cu totul şi cu totul subiectiv al ideii de moştenire. În asemenea situaţii, singurul mijloc de soluţionare reală a unor asemenea disensiuni îl reprezintă dialogul, structurat pe mai multe planuri ale realităţii: ştiinţific, sociologic, culural, artistic şi, nu în ultimul rând, religios.

Privind la desfăşurarea actuală a relaţiei dintre marile religii monoteiste ne este foarte greu să ne gândim la acel echilibru despre care vorbeam văzând conflictele, intoleranţa reciprocă, lipsa dorinţei de dialog. Nu trebuie să uităm, însă, că toate acestea nu sunt decât efectele unei istorii pe jumătate înţeleasă, din care părţile au preferat să aleagă doar latura întunecată. Într-o astfel de situaţie se pune, însă, o întrebare pe cât de simplă, pe atât de pertinentă: ne cunoaştem noi oare propriile valori şi norme? Sau nu cumva totul se reduce la o înţelegere de suprafaţă a lucrurilor, înţelegere pe cât de comodă, pe atât de periculoasă.

Cultura presupune, înainte de toate, existenţa unui dialog din care fiecare are ceva de învăţat. În fond, numitorul comun îl constituie fiinţa umană, sub toate aspectele ei, şi din această perspectivă musulmanul, creştinul sau evreul pot conlucra pentru înţelegerea celei mai mari taine a acestei lumi: OMUL. Trăim într-o lume deschisă, într-o lume a comunicării şi a unei interacţiuni permanente, într-o lume a cărei mişcare perpetuă nu poate fi stăvilită. Într-o astfel de lume, societăţile închise nu au nicio şansă de supravieţuire. În acelaşi timp, mondializarea nu poate fi asimilată unor simple schimburi economice, omologării – prin dinamica pieţei libere – a unor bunuri materiale, a produselor celor mai competitive. Dincolo de acestea, globalizarea reprezintă consacrarea unor valori, a unor bunuri simbolice, ea înseamnă cunoaştere şi, - de ce nu? – apropiere şi înţelegere.

Diversitatea modurilor de viaţă şi a regimurilor este o marcă a libertăţii umane şi nu a erorii, iar dacă există mai multe moduri în care oamenii pot prospera, atunci alegerea nu trebuie să fie neapărat tragică.

Transformările accelerate din lumea contemporană ne cer, în mod imperativ, să ne angajăm într-un proces de regândire a societăţii globale, a relaţiilor dintre noi, dar mai ales a politicului şi a sensului acţiunii politice. Sfera politicului nu poate fi concepută ca un spaţiu aparte, rupt de realitatea cotidiană, aflat undeva pe graniţa moralităţii, guvernat de reguli ezoterice, înţelese doar de iniţiaţi, un spaţiu monopolizat de cercuri închise, inaccesibil majoritatii, separat sau chiar opus acesteia. Politica prezentului nu mai poate fi un mod de a organiza raporturile dintre prieteni şi duşmani ci, dimpotrivă, ea trebuie să fie înţeleasă ca cel mai bun mod de a fi împreună, ca un ansamblu de practici ce nu mai este menit să separe, ci să unească în jurul unui proiect comun toate componentele majore ale societăţii.

Diplomaţia culturală este din ce în ce mai mult un instrument de promovare a valorilor democratice liberale şi a unei democraţii a participării.

Diplomaţia culturală nu trebuie văzută ca un panaceu. Ea doreşte doar să arate că avem mai multe valori şi principii care pot să ne unească decât cele care pot să ne dividă. Ea poate contribui la construirea unui climat care să ne dea speranţa că într-o lume globalizată poate fi reconstruită încrederea nu numai între state ci şi între guverne, politicieni şi cetăţeni.

O „mare conversaţie a omeniriitrebuie acum încurajată pentru ca grupuri cât mai largi de oameni obişnuiţi dezvolte un flux mai liber de idei şi cunoştinţe în întreaga lume.

Neînţelegerea motivaţiilor „celuilalt” a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte sau războaie. Iată de ce obiectivul „valorilor comune” mi se pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor internaţionale.

Politica internaţională, ca şi diplomaţia clasică, a fost construită pe raporturi de putere şi de forţă şi multă vreme va continua să fie aşa. Conceptul „soft power” este departe de a fi funcţional. Diplomaţia culturală este abia la început. Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu pledez pentru înlocuirea diplomaţiei clasice cu cea culturală. Ar însemna să suţin o utopie periculoasă. Pledez însă pentru asocierea lor. Cu experienţa pe care am câştigat-o ca om de ştiinţă, ca om de cultură şi ca om de stat, pot spune că diplomaţia culturală se află în acelaşi raport cu diplomaţia clasică în care se află geometria neeuclidiană faţă de geometria euclidiană, fizica relativistă faţă de fizica newtoniană, principiul terţului inclus faţă de principiul terţului exclus al logicii aristotelice, modernismul şi post modernismul faţă de clasicim şi neoclasicism în literatură, muzică şi artă. Toate sunt reflectări ale raportului ordine-dezordine şi abordările moderne încearcă să gestioneze incertitudinea aşa cum cele clasice fundamentează certitudinea.

Cred însă că putem spera la mai mult. Deocamdată atât marile puteri, cât şi organizaţiile internaţionale ONU, UNESCO sau societatea civilă încearcă se creeze o cultură politică a securităţii prin negociere şi cooperare. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia să putem să cădem de acord. Convingerea mea este că trebuie să ne propunem mult mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace şi o înţelegere adevărată între oameni trebuie să ne concentrăm nu asupra celui mai mic numitor comun şi să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun.

În urmă cu douăzeci de ani, în estul Europei oamenii au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi democraţie. Într-un mileniu nou, să redescoperim credinţa. Nu pentru a o folosi ca într-o lungă istorie a omenirii împotriva altora, ci pentru a înţelege menirea noastră pe pământ. Pacea este numele lui Dumnezeu fie că suntem creştini, musulmani, evrei sau credincioşi ai religiilor asiatice. Numai aroganţa omului l-a făcut să uite mesajul Domnului, indiferent de numele pe care i-l dăm în limba sau credinţa noastră. 

Poate că după ce proiectul unui “comunism cu faţă umană” a eşuat definitiv, este momentul ca noile democraţii să creeze proiectul unui “capitalism cu faţă umană”. Astfel, noile revoluţii ale secolului XXI pot fi nu numai ale libertăţii, ci şi ale demnităţii umane.

 8 aprilie 2015