Diplomaţia culturală, o şansă a păcii în lumea globalizată
Joi, 14 iunie, anul 1325 după Cristos, a doua zi a Rajab 725 după
Hejjira, un tânăr de 21 de ani, Abu Abdullah Muhammad Ibn Battuta,
părăsea Tangerul. 30 de ani mai târziu, după ce străbătuse Orientul
Mijlociu şi Asia Centrală călătorind de-a lungul a nu mai puţin de
75.000 de mile, s-a întors în Fez, Maroc şi a scris o carte
Faimoasele călătorii ale lui Ibn Battuta. Povestirile sale ne
dezvăluie rolul important al negustorilor care străbăteau uscatul şi
mările într-o vreme în care călătoriile, comerţul, învăţământul şi
credinţa coexistau într-un spaţiu al dialogului şi al civilizaţiilor
convergente. M-am aplecat mai demult asupra Memoriilor sale pentru că
ele sunt o importantă sursă istorică a Renaşterii timpurii din ţara
mea, România, unde Drumul Mătăsii, care lega China de Spania, se
intersecta cu Drumul Ambrei, care cobora din Scandinavia spre Grecia.
Moştenirea culturală a fost totdeauna un subiect dificil şi
extrem de delicat pentru toţi cei interesaţi de păstrarea şi
valorificarea istoriei. Principala problemă o constituie caracterul cu
totul şi cu totul subiectiv al ideii de moştenire. În asemenea
situaţii, singurul mijloc de soluţionare reală a unor asemenea
disensiuni îl reprezintă dialogul, structurat pe mai multe planuri ale
realităţii: ştiinţific, sociologic, culural, artistic şi, nu în
ultimul rând, religios.
Privind la desfăşurarea actuală a relaţiei dintre marile religii
monoteiste ne este foarte greu să ne gândim la acel echilibru despre
care vorbeam văzând conflictele, intoleranţa reciprocă, lipsa dorinţei
de dialog. Nu trebuie să uităm, însă, că toate acestea nu sunt decât
efectele unei istorii pe jumătate înţeleasă, din care părţile au
preferat să aleagă doar latura întunecată. Într-o astfel de situaţie
se pune, însă, o întrebare pe cât de simplă, pe atât de pertinentă: ne
cunoaştem noi oare propriile valori şi norme? Sau nu cumva totul se
reduce la o înţelegere de suprafaţă a lucrurilor, înţelegere pe cât de
comodă, pe atât de periculoasă.
Cultura presupune, înainte de toate, existenţa unui dialog din care
fiecare are ceva de învăţat. În fond, numitorul comun îl constituie
fiinţa umană, sub toate aspectele ei, şi din această perspectivă
musulmanul, creştinul sau evreul pot conlucra pentru înţelegerea celei
mai mari taine a acestei lumi: OMUL. Trăim într-o lume deschisă,
într-o lume a comunicării şi a unei interacţiuni permanente, într-o
lume a cărei mişcare perpetuă nu poate fi stăvilită. Într-o astfel de
lume, societăţile închise nu au nicio şansă de supravieţuire. În
acelaşi timp, mondializarea nu poate fi asimilată unor simple
schimburi economice, omologării – prin dinamica pieţei libere – a unor
bunuri materiale, a produselor celor mai competitive. Dincolo de
acestea, globalizarea reprezintă consacrarea unor valori, a unor
bunuri simbolice, ea înseamnă cunoaştere şi, - de ce nu? – apropiere
şi înţelegere.
Diversitatea modurilor de viaţă şi a regimurilor este o marcă a
libertăţii umane şi nu a erorii, iar dacă există mai multe moduri în
care oamenii pot prospera, atunci alegerea nu trebuie să fie neapărat
tragică.
Transformările accelerate din lumea contemporană ne cer, în mod
imperativ, să ne angajăm într-un proces de regândire a societăţii
globale, a relaţiilor dintre noi, dar mai ales a politicului şi a
sensului acţiunii politice. Sfera politicului nu poate fi concepută ca
un spaţiu aparte, rupt de realitatea cotidiană, aflat undeva pe
graniţa moralităţii, guvernat de reguli ezoterice, înţelese doar de
iniţiaţi, un spaţiu monopolizat de cercuri închise, inaccesibil
majoritatii, separat sau chiar opus acesteia. Politica prezentului nu
mai poate fi un mod de a organiza raporturile dintre prieteni şi
duşmani ci, dimpotrivă, ea trebuie să fie înţeleasă ca cel mai bun mod
de a fi împreună, ca un ansamblu de practici ce nu mai este menit să
separe, ci să unească în jurul unui proiect comun toate componentele
majore ale societăţii.
Diplomaţia culturală este din ce în ce mai mult un
instrument de promovare a valorilor democratice liberale şi a unei
democraţii a participării.
Diplomaţia culturală nu trebuie văzută ca un panaceu.
Ea doreşte doar să arate că avem mai multe valori şi principii care
pot să ne unească decât cele care pot să ne dividă. Ea poate contribui
la construirea unui climat care să ne dea speranţa că într-o lume
globalizată poate fi reconstruită încrederea nu numai între state ci
şi între guverne, politicieni şi cetăţeni.
O
„mare conversaţie
a omenirii”
trebuie acum
încurajată
pentru ca grupuri
cât mai largi
de oameni
obişnuiţi
să dezvolte
un flux mai liber
de idei
şi
cunoştinţe
în întreaga
lume.
Neînţelegerea motivaţiilor „celuilalt” a dus în
istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat
conflicte sau războaie. Iată de ce obiectivul „valorilor comune” mi se
pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor
internaţionale.
Politica internaţională, ca şi diplomaţia clasică, a
fost construită pe raporturi de putere şi de forţă şi multă vreme va
continua să fie aşa. Conceptul „soft power” este departe de a fi
funcţional. Diplomaţia culturală este abia la început. Aş vrea să fiu
bine înţeles. Nu pledez pentru înlocuirea diplomaţiei clasice cu cea
culturală. Ar însemna să suţin o utopie periculoasă. Pledez însă
pentru asocierea lor. Cu experienţa pe care am câştigat-o ca om de
ştiinţă, ca om de cultură şi ca om de stat, pot spune că diplomaţia
culturală se află în acelaşi raport cu diplomaţia clasică în care se
află geometria neeuclidiană faţă de geometria euclidiană, fizica
relativistă faţă de fizica newtoniană, principiul terţului inclus faţă
de principiul terţului exclus al logicii aristotelice, modernismul şi
post modernismul faţă de clasicim şi neoclasicism în literatură,
muzică şi artă. Toate sunt reflectări ale raportului ordine-dezordine
şi abordările moderne încearcă să gestioneze incertitudinea aşa cum
cele clasice fundamentează certitudinea.
Cred însă că putem spera la mai mult. Deocamdată atât
marile puteri, cât şi organizaţiile internaţionale ONU, UNESCO sau
societatea civilă încearcă se creeze o cultură politică a securităţii
prin negociere şi cooperare. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în
lume se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia să putem să
cădem de acord. Convingerea mea este că trebuie să ne propunem mult
mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace şi o înţelegere adevărată între
oameni trebuie să ne concentrăm nu asupra celui mai mic numitor
comun şi să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun.
În urmă cu douăzeci de ani, în estul Europei
oamenii au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi
democraţie. Într-un mileniu nou, să redescoperim credinţa. Nu
pentru a o folosi ca într-o lungă istorie a omenirii împotriva altora,
ci pentru a înţelege menirea noastră pe pământ.
Pacea este numele lui Dumnezeu fie că suntem creştini,
musulmani, evrei sau credincioşi ai religiilor asiatice. Numai
aroganţa omului l-a făcut să uite mesajul Domnului, indiferent de
numele pe care i-l dăm în limba sau credinţa noastră.
Poate că după ce proiectul unui “comunism cu faţă
umană” a eşuat definitiv, este momentul ca noile democraţii să creeze
proiectul unui “capitalism cu faţă umană”. Astfel, noile revoluţii ale
secolului XXI pot fi nu numai ale libertăţii, ci şi ale demnităţii
umane.
8
aprilie 2015