Discursul preşedintelui Emil Constantinescu cu ocazia aniversării a 150 de ani

de la înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, 16 iulie 2014

Domnule rector Mircea Dumitru,

Domnule preşedinte al Senatului Vlad Nistor,

Distinsă audienţă,

Vă mulţumesc pentru că aţi organizat această manifestare jubiliară, mulţumind, totodată, şi înaltelor instituţii ale statului român care, la invitaţia dumneavoastră, sunt prezente astăzi aici prin reprezentanţii lor autorizaţi: Guvernul, Preşedinţia, Parlamentul, Biserica Ortodoxă Română, Academia Română, Banca Naţională şi în mod deosebit instituţiei monarhice, legate tradiţional de înfiinţarea şi dezvoltarea universităţilor româneşti. Aniversăm astăzi 150 ani de la emiterea decretului de înfiinţare a Universităţii din Bucureşti de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza dar şi 25 ani  de la revenirea Universităţii după mai bine de o jumătate de secol de dictatură la tradiţiile ei de autonomie şi excelenţă academică.

Recunosc cu emoţie chipurile celor cu care am plecat pe un drum nou în 1990 – prima echipă de conducere aleasă liber după criterii strict profesionale; rectorii şi prorectorii care s-au succedat la cârma Universităţii din Bucureşti. Sunt onorat că am putut lucra împreună cu ei şi le mulţumesc pentru tot ce au făcut pentru modernizarea şi dezvoltarea acestei universităţi.

Fac un apel la răbdarea şi înţelegerea dumneavoastră pentru a-mi permite să vă împărtăşesc câteva gânduri la această aniversare. Voi începe cu o confesiune. Acum aproape 60 de ani, în acest amfiteatru, undeva la ultimul rând de la balcon, participam, ca tânăr student al Facultăţii de Drept, la deschiderea anului universitar. Era în toamna lui 1956, nu aveam încă 17 ani, şi de atunci şi până astăzi, tot ceea ce am fost, sunt şi voi fi datorez Universităţii din Bucureşti. Vă rog să luaţi cuvintele pe care încerc să vi le spun şi care pleacă din amintirile mele, ca un răspuns cu care sunt dator tuturor celor care m-au format şi m-au ajutat în drumul meu în viaţă.

Datorez profesorilor de la Facultatea de Drept înţelegerea a ceea ce înseamnă respectul legilor, al justiţiei şi al instituţiilor statului. Această înţelegere m-a determinat să mă străduiesc să transmit şi celor cu care am venit în contact spiritul datoriei pe care trebuie să şi-o asume fiecare dintre noi pentru construcţia solidarităţii societăţii şi propăşirii naţiunii. Datorez profesorilor mei de la Facultatea de Geologie faptul că mi-au îngăduit să înţeleg ce înseamnă istoria  planetei şi a vieţii pe pământ în spaţii enorme şi mari perioade de timp; cum poate fi privită sforţarea omului trăitor în acest cadru; cum trebuie să înţelegem mediul în care trăim şi să respectăm ceea ce natura ne oferă. Datorez mult colegilor şi studenţilor mei. Cărţile pe care le-am publicat stau sub semnul dedicaţiei adresate studenţilor pe prima carte pe care am tipărit-o la Editura Universităţii din Bucureşti. Pentru că întrebările lor, aparent naive, mi-au stimulat mereu curiozitatea, element fundamental al oricărei cercetări ştiinţifice.

Universitatea noastră a trecut prin multe momente grele. Am  intrat aici în 1956, într-o etapă de vârf a represiunii comuniste, căreia i-au căzut pradă mari profesori – închişi, torturaţi şi ucişi în închisorile comuniste precum istoricul Gheorghe Brătianu sau Istrate Micescu, profesor al Facultăţii de Drept şi mulţi alţii înlăturaţi pe nedrept de la catedrele lor. Au fost momente cumplite în care studenţii erau obligaţi să se demaşte unii pe alţii, erau exmatriculaţi din motive de origine nesănătoasă sau condamnaţi la închisoare pentru opiniile lor. Dar în toată această perioadă spiritul academic a rezistat. N-a putut fi creat nici „omul nou” îndoctrinat şi nici un întreg popor aplicator fanatic al ideologiei criminale comuniste. Acest fapt s-a dovedit în 1989, prin participarea importantă a studenţilor la manifestarea anticomunistă din 21 decembrie în Piaţa Universităţii din Bucureşti, unul din rarele momente din istorie în care un grup de oameni s-au hotărât să lupte şi să moară pentru libertate, pentru democraţie. Lor le datorăm ceea ce suntem astăzi. Suntem datori de asemenea studenţilor de la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990, care au stat zile întregi în amfiteatre şi au analizat prestaţiile profesorilor lor. Selecţia pe care au făcut-o ei atunci şi care a stat la baza constituirii noului Senat al Universităţii a situat în prim plan profesorii cei mai exigenţi şi cei mai valoroşi din punct de vedere  profesional şi moral.

Pentru adevărul istoriei, astăzi, la 25 de ani de la căderea comunismului în România, trebuie spus că,  în momente dificile, în care România păşea pe drumul care o ducea spre ceea ce este astăzi,  profesorii şi studenţii au militat pentru democraţie consolidată, economie de piaţă liberă, integrare europeană şi euroatlantică. Greu de imaginat în acele momente în care mai acţionau rămăşiţele fostelor instituţii de represiune, inclusiv prin manipularea unor riposte aşa zis muncitoreşti. Agresiunea participanţilor la aşa-zisa „Mineriadă”, care s-au năpustit cu brutalitate împotriva Universităţii noastre, a dus la crearea Soldarităţii Universitare (prin apelul celor patru rectori de la Timişoara) la care s-au afiliat vârfurile elitei intelectuale româneşti. Solidaritatea Universitară a fost nucleul din care s-a dezvoltat Alianţa Civică care s-a opus tentativelor de consolidare a unei democraţii „originale” promovate de supravieţuitorii nomenclaturii comuniste şi a iniţiat un proiect naţional pentru o Românie integrată spaţiului euroatlantic. Rolul universitarilor a fost covârşitor, în obţinerea autonomiei universitare, susţinută cu ardoare de profesori şi studenţi, cărora li s-au raliat şi cei care conduceau atunci Ministerul Învăţământului.

Primul rector al Universităţii din Bucureşti, profesorul Nicolae Cristescu, a fost fanionul rezistenţei noastre atunci când, după mineriada din 13-15 iunie 1990 împotriva Universităţii din Bucureşti, s-a dus în Parlamentul României şi a susţinut cu tărie drepturile studenţilor la opinie şi acţiune pentru libertate şi democraţie. Le mulţumesc şi celorlalţi profesori care nu mai sunt printre noi, în primul rând fostului prorector şi apoi rector Ioan Mihăilescu, care a avut un rol important în continuarea demersurilor de modernizare a Universităţii. Le mulţumesc rectorilor din toată ţara care mi-au făcut onoarea, după ce am fost ales rector al Universităţii din Bucureşti, să mă aleagă preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor Universităţilor din România. Am, de asemenea, toată consideraţia pentru contribuţia profesorului Ioan Pânzaru, viitor rector, la redactarea, în 1996, a Cartei Universităţii, împreună cu decanii Dan Horia Mazilu şi Angheluţă Vădineanu.

Şi vreau să afirm, tot ca o datorie de onoare: dacă am fost ales Preşedinte al României prin votul a 5 milioane de oameni, acest lucru nu s-a datorat unei campanii publicitare prin televiziune sau prin radio, pentru că atunci nu am avut bani pentru aşa ceva. Milioanele de oameni simpli, care îşi doreau un preşedinte democrat în România, nu ştiau prea bine cine este candidatul Convenţiei Democratice – pentru că, în general, noi cei care lucrăm în domeniul ştiinţelor naturii, al ştiinţelor tehnice, nu suntem la fel de cunoscuţi cum sunt cântăreţii sau poeţii. Ei s-au gândit mai degrabă că, dacă profesorii şi studenţii l-au ales rector în primele alegeri democratice libere din universităţi, înseamnă că este un om competent şi un om de onoare. De fapt, lucrul de care sunt cel mai mândru, din tot ce am obţinut într-o carieră îndelungată, naţională şi internaţională, este votul moral pe care, în 1992, reprezentanţii studenţilor Universităţii din Bucureşti mi l-au acordat în unanimitate. Acest vot moral s-a transformat pentru mine într-o obligaţie de a respecta adevăratele valori ale eticii, moralei, cinstei şi demnităţii. Pot, tot în acest raport, să adaug că tot ce am încercat să fac pentru a reprezenta Universitatea din Bucureşti în conducerea Conferinţei Rectorilor Europeni, a Asociaţiei Mondiale a Preşedinţilor de Universităţi, în board-ul Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă sau ca preşedinte al Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin a fost să onorez comunitatea academică românească. O contribuţie recentă este faptul că Universitatea din Bucureşti alături de Universitatea Babeş –Bolyai din Cluj şi Universitatea din Sienna sunt primele universităţi care au introdus masterate în diplomaţie culturală.  Am deschis împreună cu domnul rector şi domnul preşedinte al Senatului campusul Universităţii din Bucureşti la Berlin, cu aprobarea Guvernului României şi a primăriei Berlinului. În toamnă se vor deschide cursuri de masterat în diplomaţie culturală la Universitatea din Bucureşti şi la Academia de Diplomaţie Culturală din Berlin.  Primul doctorat în diplomaţie culturală din lume este organizat de consorţiul celor trei universităţi menţionate, între care Universitatea din Bucureşti este un pilon esenţial. De asemenea, în luna septembrie a acestui an vom inaugura Centrul Regional de Excelenţă al Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă „Europa – Mediterana”, a cărui misiune este să implementeze două mari proiecte ale acestei Academii (World Academy of Art and Science): Universitatea dincolo de ziduri, reprezentată prin sistemul de Geoparcuri (românesc, european şi UNESCO) şi iniţiativa Levant pentru pace globală. Prin acest centru, Universitatea din Bucureşti va intra în două dintre cele mai importante proiecte ale lumii de azi. Clubul de la Roma, Clubul de la Madrid, academiile europene au acceptat să ofere Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă umbrela sub care să se construiască paradigma secolului XXI pentru o nouă societate. Proiectul Universităţii Mondiale Virtuale, pe care întemeietorii Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă, Einstein, Oppenheimer, Flemming, Menuhin, Russel şi laureaţii premiului Nobel de atunci şi până azi l-au gândit, a devenit în fine realizabil. Prin platforma MOC’s, prin consorţiul creat de universităţile Yale, Harvard, Berkley, Duke, Stanford şi câteva universităţi europene, printre care Universitatea din Bucureşti, se pun bazele unei Universităţi Mondiale care încearcă să creeze un nou tip de educaţie centrată pe umanism.

Avem o tradiţie care ne obligă. Urcând cu gratitudine şi pietate treptele generaţiilor care s-au succedat de la întemeierea universităţii noastre, nu pot să nu amintesc Academia Domnească. Am avut privilegiul ca în timpul mandatului meu de rector să se împlinească 300 de ani de când, în 1694, stolnicul Constantin Cantacuzino a conceput proiectul Academiei Domneşti. A fost un proiect vizionar; de acolo a plecat ideea învăţământului superior ca promotor al conştiinţei naţionale bazate pe cultură şi pe ştiinţă. Dar nu numai al naţiunii române. Academia Domnească, numită şi Academia Greacă pentru că folosea ca limbă de predare greaca veche, a fost centrul din care ideea de libertate a iradiat în toată zona Balcanilor. Generaţia Eteriei din 1821, care a dus la crearea Greciei moderne, intelectualii de la '48 care au pus bazele Bulgariei moderne, ale Serbiei moderne, Macedoniei moderne şi Albaniei moderne (Albania a fost proclamată independentă la Bucureşti!) au fost şcoliţi la această Academie Domnească şi apoi în universitatea modernă fondată de Cuza.

Dacă am face acum un bilanţ istoric, ar trebui să evocăm un număr covârşitor de personalităţi, ctitori ai culturii şi ştiinţei româneşti, precum şi pe acei mari bărbaţi care au gândit şi au făurit Unirea, independenţa şi organizarea statală a României moderne. Nu este uşor să rezişti tentanţiei de a evoca exhaustiv aceste nume mari într-un moment aniversar pentru a propune un discurs, centrat asupra unor repere fundamentale: preluarea decantată a moştenirii istorice a trecutului, analiza critică a prezentului, decelarea mega-tendinţelor viitorului. Nu am fi pe măsura faptelor înaintaşilor noştri dacă n-am îndrăzni să scrutăm lucid trecutul, pentru a şti ce viitor dorim să construim. Cutezanţei gândirii înaintaşilor noştri se cuvine să-i răspundă şi generaţia acestei aniversări, coexistentă cu momentul unor opţiuni istorice la fel de grave şi de însemnate pentru veacul care abia a început. Faptul că Universitatea de astăzi s-a născut de două ori are în sine ceva emblematic. Putem înţelege astfel valoarea acestor formidabile provocări intelectuale care suscită renaşteri succesive ale culturii române. Între tradiţia bizantină, moştenirea Romei şi inovaţiile spaţiului modern, Universitatea bucureşteană era parcă predestinată a se întemeia de două ori şi de fiecare dată nu ca o citadelă, ci ca o poartă. Eu văd Universitatea ca o poartă nu numai în spaţiu, ci şi în timp. În calitatea ei de depozitar critic al memoriei culturale, ea are datoria să redefinească mereu teritoriile nou cucerite, păstrând vie amintirea itinerariilor şi a celor care au cutezat să le străbată primii. Poartă deschisă şi loc de trecere între tradiţii, Universitatea îşi extrage forţa dintr-o perpetuă explorare a hotarului dintre fundamentele cunoaşterii şi teritoriile necunoscutului şi încă negânditului.

Universitatea este pentru mine un reper fundamental, dar şi o speranţă de a ieşi din criza unei lumi sfâşiate între un excepţional progres al ştiinţei şi tehnologiei, pe de o parte, şi o vizibilă degradare spirituală şi morală, pe de altă parte. Cred că lipsa unor soluţii reale la actuala criză mondială ne impune cu brutalitate să optăm între a avea şi a fi. O educaţie superioară bazată pe valori morale poate crea pentru lumea democratică a secolului XXI un nou arbitraj între putere şi cunoaştere, care să reconfigureze un cadru în care fiecare individ să poată nu numai să fie, ci să şi devină.

În ultimii 25 de ani, libertatea şi democraţia au creat o problemă nouă: dificultatea alegerii. Se spune adesea, şi nu fără îndreptăţire, că a alege este chiar mai important decât alegerea făcută. Curajul de  a alege şi tăria de a vrea să afli ce poţi sunt esenţiale într-o lume în care viitorul nu-l putem şti în detalii, dar putem să îl anticipăm în elementele lui esenţiale, inclusiv ca potenţiale de pericol şi de risc. De aceea, cel mai important mesaj pe care îl pot transmite tinerei generaţii este: Fiţi voi înşivă! Sau, mai exact, Deveniţi voi înşivă! Studenţilor de astăzi ai Universităţii Bucureşti şi ai celorlalte universităţi din România le doresc să nu uite că inteligenţa fără caracter este o povară. Ştiinţa nu ne-a promis nici bogăţia, nici fericirea; ea ne promite adevărul. Dacă vom şti să-l căutăm cu pasiune şi pricepere, vom putea până la urmă să ne clădim şi prosperitatea, şi fericirea. Şi nu în ultimul rând, este vital să credem, să credem în ceva! Aveţi încredere în forţele dumneavoastră, aveţi încredere în profesia dumneavoastră şi nu-i uitaţi pe profesorii care v-au pregătit pentru cunoaştere şi, prin ştiinţă şi educaţie, pentru viaţă.

Dragi absolvenţi ai Universităţii Bucureşti, voi şi succesele voastre sunteţi cel mai trainic argument în demonstrarea adevărului că România are un viitor pentru care românii merită să lupte, să muncească şi să-şi trimită copiii la învăţătură.

Emil Constantinescu

Rector al Universităţii din Bucureşti şi preşedinte al

Consiliului Naţional al Rectorilor din România 1992-1996