Initiativa LEVANT pentru Pacea Globală[1]

Când am propus in cadrul Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin proiectul unui nou tip de relaţii între state şi naţiuni bazate pe înţelegerea celuilalt în locul relatiilor bazate pe presiuni militare sau economice, si in care personalitatile din mediul academic si liderii religiosi sa joace un rol esential, m-am intrebat care ar putea fi laboratorul în care această nouă abordare ar putea fi experimentată. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat pentru ca mi s-a parut evident că acest tip de relaţii, care oferă o şansă noua păcii în lumea globalizată, poate găsi o sursă de inspiraţie în vechea lume a Levantului. Aceasta nu numai pentru că Levantul este de peste milenii leagănul diplomaţiei culturale dar şi pentru că civilizaţiile egipteană, iudaică, asiriană, babiloniană, feniciană, greacă, arabă, imperiile Roman, Bizantin şi Otoman au creat, fiecare într-un fel propriu, un spaţiu extins de schimburi – de la mărfuri până la idei. Perceputa, mai ales in ultimul secol, ca un izvor generator de conflicte, acesta zona care cuprinde in mod traditional Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Balcanii si Caucazul, a fost si spatiul unde oamenii care trăiesc aici au o lungă si vastă experienţă în dialogul intercultural.

            In societatea moderna călătorim cu avioane asemănătoare, aterizăm în aeroporturi asemănătoare, poposim în hoteluri asemănătoare, mâncăm în aceleaşi fast food-uri, privim televizoarele cu plasmă care ne transmit aceleaşi ştiri. Ştim oare mai multe acum despre lumea vechiului Levant sau chiar despre lumea in care traim? Primul răspuns care ne vine în minte este: binenţeles că DA pentru că avem la dispoziţie un număr copleşitor de informaţii. Dar asta ne ajută să ne înţelegem mai bine unii cu alţi? Sau să ştim mai bine cine suntem, de unde venim, unde ne ducem? Mă tem că nu. Poate ar trebui sa ne oprim putin din aceasta goana frenetica si sa dedicam din timpul nostru unei “alte lecturi” a istoriei omenirii pe care ne-am obisnuit sa o vedem mai ales ca o istorie a razboaielor si a cavalerilor razboiului. Acest “altfel de istorie” a Levantului poate fi un bun inceput.

            Levantul si intreaga zona de Est a Mediteranei a fascinat Occidentul European în Renaştere, în perioada Romantismului până în Modernitate şi admiraţia pentru Levant a unor mari scriitori, artişti, muzicieni a dat naştere unor viziuni prodigioase şi unor opere literare, artistice şi muzicale impresionante. Legăturile culturale dintre ţările din Balcani, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii au continuat şi în a doua jumătate a sec. XX, chiar în perioada Războiului Rece şi a regimurilor de dictatură prin formarea unor elite intelectuale educate în universităţile din Sud-Estul Europei şi prin schimburi culturale reciproce. Reluarea acestor legături ar fi o bună ocazie ca diversitatea tradiţiilor noastre împărtăşite să se opună tendinţelor de uniformizare ale globalizării copleşite de presiunea profitului propunând un mod de viaţă mai apropiat de aspiraţiile fiinţei umane.

            Toate aceste considerente m-au determinat să mă gândesc la oportunitatea unui proiect dedicat promovării unei culturi a păcii la care sunt invitati  să participe cercetători în ştiinţele umane, savanţi, teologi, scriitori, artişti, arhitecţi, muzicieni, o cultură a păcii capabilă să edifice un spaţiu de cunoaştere şi înţelegere prin cooperare şi respect reciproc.

            Călătorind în primul deceniu al acestui nou secol si mileniu în Orientul Mijlociu, Nordul Africii, în Balcani şi Caucaz, am fost frapat nu numai de originea comună a multor vestigii istorice şi arhitecturale, dar mai ales de numeroasele afinităţi de comportament derivate dintr-o psihologie comună care îsi are rădăcinile în traditiile vechiului Levant.

             De ce ar trebui să vorbim acum despre acest Levant care pare a aparţine doar unui trecut demult depăşit? În primul rând, pentru că mişcările populare recente din Tunisia, Egipt, Siria, care au atras atenţia asupra regiunii mediteraneene au evidentiat absenţa unui dialog real si a unei diplomaţii eficiente, în favoarea atenuării cauzelor generatoare de conflict. În al doilea rând, pentru că mi se pare riscant modul în care recenta criza economică i-a făcut pe mulţi să privească Europa si chiar lumea globalizata doar ca pe o mare companie comercială, analizată prin prisma unor indicatori financiari. Ei par sa ignore că Europa de azi a fost construita pe fundamentul unor idealuri comune. Afirmatiile unor analişti financiar-bancari sau oameni politici care vorbesc despre un eventual război, ca o consecinţă posibilă a prăbuşirii monedelor euro sau dolar, sunt nu numai iresponsabile dar denotă şi o necunoaştere a istoriei. Am sesizat tentaţia celor care au provocat criza economică actuală de a uita că Europa si ceea ce numim Occidentul este în primul rând un model civilizaţional. Iata de ce cred ca trebuie sa ne intoarcem la Levant acolo unde gasim rădăcinile acestui model – democraţia ateniană, religia iudeo-creştină şi dreptul roman – acolo unde s-a născut şi civilizaţia islamică medievală.

            Lumea secolului 20 a fost a statelor naţionale care s-au născut după Primul si al doilea Război Mondial, ca o consecinţă a revoluţiilor împotriva imperiilor, un proces care a declanşat multe energii generatoare de progres, dar şi de conflicte. Dorinţa de expansiune a unor state, nemulţumirea unor naţiuni faţă de modul cum fusese stabilită graniţa propriului teritoriu, nesăbuinţa unor conducători şi ambiţia de a-şi demonstra superioritatea prin ocuparea şi anihilarea independenţei altor state au condus la declanşarea unor războaie regionale şi a două războaie mondiale soldate cu uriase pierderi de vieti, destine umane mutilate si distrugeri incalculabile ale patrimoniului cultural universal. Însă aspiraţia oamenilor de a trăi în pace nu a putut fi anihilată. Dimpotrivă, pierderile uriaşe cauzate de război învinşilor dar şi învingătorilor au dat impuls mişcărilor pacifiste şi dorinţei de depăşire a neînţelegerilor prin dialog şi tratate de bună vecinătate. Cultura păcii pe care dorim sa o promovam se bazează pe un nou tip de relatii între state, dar mai ales pe relaţiile dintre oameni care împărtăşesc valori comune, născute cu mult înaintea actualelor state-naţiuni. Ea nu se opune identitatilor si intereselor nationale ci dimpotriva invita la o mai buna cunoastere si protejare a lor.

            Cred că o „mare conversaţie a omenirii” trebuie acum încurajată pentru ca grupuri cât mai largi de oameni obişnuiţi să dezvolte un flux liber de idei şi cunoştinţe în întreaga lume. Este un bun moment pentru diplomaţia culturală şi pentru a ne aminti de moştenirea pe care vechiul Levant ne-a lăsat-o.

            Nu ma gandesc numai la nasterea in Levant a poeziei, teatrului, filozofiei, stiintelor naturii, la inventarea alfabetului, scrierilor, a cifrelor, a geometriei si algebrei, a politicului si dreptului tot in Levant, ci la o revenire la sensul profund al educatiei, intr-un sistem in care acumularea cunostintelor sa fie legate de formarea constiintei. Educatia separata de valorile eterne poate avea consecinte dramatice. Secolul XX ne-a aratat ce dezastre pot crea dictatorii proveniti din mediiile intelectuale. Lenin, Hitler, Stalin nu erau niste primitivi, analfabeti. Enver Hodja si Pol Pot studiasera in universitati din Franta ca si multi alti dictatori din alte tari ale lumii contemporane.

Cred ca este momentul ca universirarii si savantii sa iasa din turnul de fildes al mediului academic, sa-si asume responsabilitati in cetate. Ei pot sa devina nu numai promotorii progresului stiintific dar si promotori ai pacii intr-o lume mai dreapta. Este datoria pe care o au fata de tineretul cu educatie superioara care are incredere in ei. O inalta datorie fata de tineretul credincios o au si liderii religiosi.

Cu mai putin de trei luni in urma agentiile de presa au transmis o stire cutremuratoare. Pe 6 ianuarie 2014, Aitzaz Hassan, un adolescent de 15 ani, se indrepta spre o scoala din Hangu, Pakistan, unde invata alaturi de peste 2000 de alti elevi. Uitandu-se mai atent la un tanar de aceeasi varsta, care mergea inaintea lui, si-a dat seama ca acesta se pregatea pentru un atantat sinucigas. Aproape de intrarea in scoala l-a ajuns si la prins in brate pentru a-l opri. Cateva clipe mai tarziu, intr-o explozie groaznica, cei doi si-au sfarsit viata: unul incercand sa semene moarte, altul incercand sa-i salveze pe ceilalti. Doi tineri care aparent erau adeptii aceleeasi religii si-au sacrificat viata pentru scopuri radical diferite. Cum a fost posibil sa se intample asa ceva?

Primul si al doilea razboi mondial in care au fost ucisi zeci de milioane de oameni au fost declansate intre state ale Europei crestine si in ele au luptat si catolici impotriva catolicilor, protestanti impotriva protestantilor, ortodocsi impotriva ortodocsilor. Chiar regimurile care proclamau ateismul politica de stat ca Uniunea Sovietica au reabilitat temporar biserica interzisa pentru a mobiliza poporul pentru razboi. Nu era decat o continuare a asa numitelor razboaie religioase care au sfasiat Europa si o mare parte a lumii timp de secole si milenii.

Cum a fost posibila o astfel de alterare a imaginii lui Dumnezeu?

Sa ne amitim ca termenul religie provine din limba latina in care inseamna “relegare” adica refacerea legaturii cu Dumnezeu dupa caderea omului in pacatul originar. Fiecare religie il conduce pe omul instrainat la Dumnezeu. Rolul religiei nu este numai de a forma adevarul despre Dumnezeu – Dumnezeul adevarat al iubirii – ci si a transpune acest adevar in fapta. Religia martirului Aitzaz Hassan nu a constat doar in a cunoaste “ce este bine si ce este rau” si in “ a-i avertiza pe ceilalti cu privire la acesta” ci el a mers pana la sacrificiu in numele unui Dumnezeu al iubirii.

Omul religios sau cel nereligios este pana la urma fie produsul propriei alegeri fie doar o victima oarba a lumii in care s-a nascut si in care traieste. Pentru a face o buna alegere nu este suficienta o gandire pozitiva ci imbinarea ei cu vointa, perseverenta si cunostere. De aceia tinerii au nevoie sa gaseasca in lumea inconjuratoare modele de viata, de educatie bazata pe cunoastere, convingeri si credinte.

Aceasta este si motivul pentru care ma adresez celor din mediul academic si liderilor religiosi care impreuna pot oferi aceste modele tinerei generatii.

Prevenirea actualelor conflicte şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă şi echilibrată care să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii a miliarde de oameni.

            Neînţelegerea motivaţiilor „celuilalt” a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte sau războaie. Iată de ce obiectivul „valorilor comune” mi se pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor internaţionale.

            Marile mişcări populare pentru libertate, democraţie şi drepturile omului, în curs de desfăşurare în Nordul Africii şi Orientul Mijlociu vor schimba nu numai faţa acelor ţări dar în viitorul apropiat şi faţa întregii lumi. Este vorba de posibilitatea instaurării unui sistem de securitate şi de garantare a păcii bazat în mai mare măsură pe ceea ce numim „soft power”.

            Politica internaţională, ca şi diplomaţia clasică, a fost construită pe raporturi de putere şi de forţă şi multă vreme va continua să fie aşa. Conceptul „soft power” este încă departe de a fi funcţional. Diplomaţia culturală este abia la început. Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu pledez pentru înlocuirea diplomaţiei clasice cu cea culturală. Ar însemna să susţin o utopie periculoasă. Pledez însă pentru asocierea lor. Cu experienţa pe care am câştigat-o ca om de ştiinţă, ca om de cultură şi ca om de stat, pot spune că diplomaţia culturală se află în acelaşi raport cu diplomaţia clasică în care se află geometria neeuclidiană faţă de geometria euclidiană, fizica relativistă faţă de fizica newtoniană, principiul terţului inclus faţă de principiul terţului exclus al logicii aristotelice, modernismul şi post modernismul faţă de clasicism şi neoclasicism în literatură, muzică şi artă. Adică deschide un alt câmp de întelegere a unor fenomene aflate sub semnul incertitudinii fără a-l nega pe cel construit pe baza realitătilor cunoscute anterior.

            De o bună bucată de timp organizaţiile internaţionale precum ONU, UNESCO sau societatea civilă încearcă se creeze o cultură politică a securităţii prin negociere şi cooperare. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia să putem să cădem de acord. Este un demers corect si binevenit mai ales pentru contracararea amenintărilor imediate.

Convingerea mea este că trebuie să ne propunem mult mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace si o întelegere adevărată între oameni trebuie să ne concentrăm nu asupra celui mai mic numitor comun ci să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun – credinta.

            Societatea modernă si postmodernă a secolului XX a adus multe drepturi si libertăti rasiale, etnice, femeilor, respectarea celor care vor să fie diferiti dar a si divizat societatea , riscând chiar o atomizare a ei. Găsirea unui ideal comun peren care să depăsească solidarizarea conjuncturală împotriva a ceva este un tel dificil. Un astfel de ideal ar putea fi Pacea. Dar nu o pace impusă sub presiunea fricii ci o pace  izvorâtă din adâncul constiintei a milioane de oameni. Ceea ce poate aduce tezaurul filosofic, literar, artistic milenar al Levantului în această revolutie spirituală este o profundă cunoastere a fiintei umane măcinată de milenii în lupta dintre tendinta de a folosi puterea pentru a-i asupri pe ceilalti în folosul propriu si aspiratia iubirii aproapelui. Putem transforma această vastă Pedagogie a suferintei într-o Pedagogie a reconcilierii.

            În urmă cu douăzeci si cinci de ani, în estul Europei milioane de oameni, cu mâinile goale, au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi democraţie făcând să se prăbusească cea mai mare masinărie criminala din istoria omenirii. Într-un mileniu nou, putem redescoperi credinţa. Nu pentru a o folosi ca într-o lungă istorie a omenirii împotriva altora, ci pentru a înţelege menirea noastră pe pământ. Pacea este numele lui Dumnezeu fie că suntem creştini, musulmani, evrei sau credincioşi ai religiilor asiatice. Numai aroganţa omului l-a făcut să uite mesajul Domnului, indiferent de numele pe care i-l dăm în limba sau credinţa noastră. 

            Dacă în spaţiul Levantului, leagănul marilor religii monoteiste, se va realiza un proiect politic vizionar adaptat marilor provocări ale prezentului, el va contribui nu numai la o nouă identitate a acestei zone dar şi la crearea unui alt concept asupra lumii viitorului pus sub semnul unui nou umanism.

            Poate că după ce noi, cei din Estul Europei, care am trăit o jumătate de secol sub dictatura comunistă ne-am convins că proiectul unui “comunism cu faţă umană” a eşuat definitiv, este momentul ca democraţiile contemporane să creeze proiectul unui “societati cu faţă umană” deschisa procesului tehnologic dar si aspiratiilor eterene ale omului.

Astfel, noile miscari populare ale secolului XXI pot fi nu numai ale libertăţii, ci şi ale demnităţii umane.