Traficul de fiinţe umane numele modern al comerţului cu sclavi este o practică socială, veche de milenii, acceptată în anumite perioade istorice prin legi, scrise sau cutume. Dacă, modernizarea şi democratizarea statelor au condus începând cu secolele XVIII – XIX la abolirea sclaviei, nu la fel s-a întâmplat cu exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor ori cu munca impusă forţat unor persoane, recrutate prin promisiuni mincinoase pentru a fi vândute în scopul profitului.

          Aceste practici continuate latent au explodat brusc la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI pe continentul european ca o afacere de miliarde de dolari, a doua ca profitabilitate după traficul de droguri. Cu atât mai profitabilă cu cât spre deosebire de traficul de droguri, „produsul” poate fi revândut. În acelaşi timp numărul mare al victimelor traficului de persoane înregistrat în statisticile oficiale cărora li se adaugă cei care fie nu se consideră victime, fie nu vor să admită acest lucru în anchete, pun în discuţie modul în care statele Uniunii Europene respectă demnitatea persoanei un principiu fundamental asumat de civilizaţia occidentală.

          Preocupaţi de problemele de securitate mondială şi regională, de reformele politice şi economice liderii europeni au părut depăşiţi de amploarea acestui fenomen. Cum a fost posibil? Pentru a înţelege amploarea şi mai ales cauzele fenomenului, ar trebui să ne întoarcem la conceptul de anomie propus de filozoful francez Emile Durkheim cu peste un secol în urmă.

          Emil Durkheim, analizând schimbările bruşte determinate de revoluţia industrială de la sfârşitul secolului 19, a observat că acestea au cauzat o rupere a legăturilor comunitare tradiţionale, între individ şi breasla din care făcuse parte până atunci, la o fragmentare a identităţii sociale; la incapacitatea unora de a se adapta noilor cereri ale pieţei muncii; la o respingere a noilor practici sociale. Această neconcordanţă între aspiraţia individului marcat de inerţie şi dinamica societăţii industrializate îi face pe oameni să caute un refugiu împotriva regulilor de control social. Sensul cuvântului anomie în greaca veche fiind în afara normelor sau regulilor.

          Nu mult diferit din punct de vedere sociologic şi psihologic au stat lucrurile în societăţile aflate în tranziţia postcomunistă din Europa de Est la sfârşitul secolului XX.

          Prăbuşirea dictaturilor comuniste a adus popoarelor din această regiune libertate, garanţii de respectare a drepturilor fundamentale ale omului, posibilitatea de a trăi în democraţie şi de a-şi îmbunătăţi viaţa în noile condiţii ale economiei de piaţă liberă. Trecerea bruscă de la un regim totalitar cu oameni lipsiţi de libertăţi individuale, la unul bazat pe iniţiativă personală şi concurenţă a condus şi de această dată la un comportament anonimic al unor oameni sau grupuri sociale. Pierderea locului de muncă şi mai ales dificultatea tinerilor de a se integra în muncă în noile condiţii au amplificat dorinţa de emigrare într-un Occident idealizat văzut ca unică soluţie pentru un trai decent ori cel puţin de supravieţuire. Cum căile legale de acees în ţările occidentale erau la acea vreme restrictive pentru cei din Est, aceşti oameni au căzut pradă reţelelor de traficanţi. O dată ajunşi în străinătate, au fost abandonaţi în stradă sau vânduţi unor aşa zişi angajatori. Aceştia i-au obligat să muncească ilegal, pentru bani puţini ori chiar fără plată, femei şi fete minore au fost obligate să se prostitueze, copiii să cerşească pe marile bulevarde ale capitalelor europene.

          Foarte repede acest nou tip de sclavie, modernă, a proliferat, reţelele de trafic s-au internaţionalizat şi au găsit complici în sfera poliţiştilor şi altor funcţionari corupţi care s-au îmbogăţit pe seama victimelor lipsite de apărare. Persoanele care emigraseră ilegal, n-aveau viză de şedere, nici bani, iar multora „stăpănii” le reţinuseră actele de identitate. În pofida veştilor neliniştitoare care începeau să ajungă în ţările din Est, despre consecinţele dezastruase ale migraţiei facilitate de traficanţi, numărul celor dispuşi să rişte a crescut. Pentru mulţi plecarea în străinătate devenea singurul mod de depăşire a propriilor limite şi carenţe de instrucţie, singura cale de a răspunde provocărilor din propria ţară.

          Dacă privim fenomenul din perspectiva economiei de piaţă, observăm că proliferarea reţelelor de traficanţi de persoane nu este doar consecinţa unei oferte în creştere din statele post comuniste (sau din ţări din afara Europei). Este în egală măsură consecinţa creşterii cererii din ţările primitoare unde acţionează reţele naţionale de traficanţi sau ramificaţii ale unor reţele internaţionale care recrutează persoane vulnerabile din Est pentru a se îmbogăţi, prin supunerea lor la muncă forţată sau ilegală, la prostituţie şi cerşetorie.

          Explozia traficului de persoane are şi o explicaţie politică. Dacă, până în urmă cu 25 de ani, Cortina de Fier, care separase timp de o jumătate de secol Europa Occidentală de partea cealaltă Europa de Est, a fost şi un fel de „cordon sanitar” în calea traficului de persoane şi de droguri din Asia în Orientul Mijlociu spre Vest, după 1989 traficanţii sau folosit de dreptul la  libera circulaţie în calitatea lor de cetăţeni europeni. Corupţia a jucat şi ea un rol important prin complicitatea unor vameşi poliţişti din statele membre, fie ele din Est sau din Vest, care a favorizat creşterea numărului de victime ale sclaviei moderne.

          Este greu de admis că în timp ce se dezvoltă o retorică a drepturilor femeii în Europa zilelor noastre peste jumătate din victimele traficului de fiinţe umane sunt femei lipsite de libertate şi terorizate, violate şi obligate să se prostitueze uneori sub ameninţarea cu moartea. Despre multe victime nu se mai ştie unde sunt şi cum sunt, daca trăiesc, altele refuză să se declare victime fie de teama sancţiunilor, fie de frica stăpânilor care le găzduiesc. Reportaje zguduitoare din mass media în special filmate în timpul conflictelor armate din fosta Iugoslavie au dezvăluit cinismul proprietarilor moderni de sclave care merge atât de departe încât nu se sfiesc să recunoască că le-au sechestrat, că nu le dau să mănânce, iar dacă încearcă să evadeze sunt torturate ori chiar ucise.

          Trebuie spus foarte clar: traficanţi există pentru că li se permite să existe. Lacunele legislative, complicitatea unor funcţionari publici, toleranţa unor magistraţi nu sunt de natură să diminueze traficul de persoane. În acelaşi timp recesiunea economică şi criza financiară din ţările de origine contribuie la creşterea ofertei, la asumarea riscurilor de a evada în necunoscut din partea tot mai multor persoane vulnerabile ca urmare a sărăciei, lipsei de educaţie şi informaţie. Dar creşterea economică enormă a traficului de persoane, folosite pentru munca la negru, prostituţie şi exploatarea sexuală a minorilor de ambele sexe, este provocată şi de cererea crescândă pe pieţele de desfacere din ţările Uniunii Europene.

          Proliferarea traficului ilegal de persoane a evidenţiat nebănuite carenţe legislative, administrative şi morale ale democraţiilor occidentale considerate cândva un model pentru cele din Est.

          Poate tocmai din cauza aroganţei de a da lecţii altora, Consiliul European a decis abia în aprilie 2004 aderarea la Convenţia ONU din 15 noiembrie 2000 împotriva criminalităţii transnaţionale organizate. Şi numai în iulie 2006, Consiliul a aprobat, în numele Comunităţii Europene, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi sancţionarea traficului de persoane, în special de femei şi copii, ca Protocol adiţional la Convenţia ONU. A fost doar un prim pas pentru că alături de măsurile preventive care cad în sarcina statelor membre ale Uniunii Europene şi de obligaţiile acestora pentru protecţia victimelor, cea mai importantă este, în opinia mea, reglementarea cooperării între autorităţile competente ale statelor membre pentru întărirea controlului la frontiere şi creşterea eficienţei în domeniul schimbului de informaţii privind membri ai reţelelor de trafic de persoane şi a altor grupări de crimă organizată şi aici mai sunt multe de făcut.

          O soluţie durabilă nu este posibilă fără o mobilizare exemplară a societăţii civile, a şcolilor şi părinţilor pentru identificarea persoanelor vulnerabile, minore în special şi sprijinirea acestora în a nu lua decizii pripite care s-ar putea solda cu o cădere sub influenţa unor indivizi experţi în racolare în beneficiul reţelelor de traficanţi şi proxeneţi. Eradicarea traficului ilegal de persoane pe întreg teritoriul Europei este o problemă a noastră a tuturor.