Mă întreb dacă tema incitantă si generoasă a unei
societăti împărtăsite, propusă spre dezbatere de Clubul de la Madrid
este o provocare, o sperantă sau dacă este un vis. Dacă căutăm un
răspuns în istoria plină de conflicte a omenirii, în care
solidaritatea s-a realizat cel mai adesea împotriva a ceva, decât
pentru un tel comun, acesta nu va fi prea dătător de sperante. Dacă
întrebăm stiinta, ea ne va spune că trăim într-o lume a
incertitudinilor pe care, cu exceptia politicii, s-au găsit modalităti
de a le gestiona. Dacă întrebăm muzica, vom afla că există sperante ca
visul să devină realitate. În fond, o societate împărtăsită seamănă cu
o orchestră în care instrumente diferite, interpretând acorduri
diferite, pot realiza o armonie.
În Antichitate si apoi în Evul Mediu, filosofii si
savantii au văzut miscarea planetelor ca o muzică a sferelor. Nici
muzicii nu i-a fost usor să realizeze armonia. Mai întâi a existat
alegerea între simfonie, sunet împreună si diaphonie, prima indicând
consonanta, în timp ce celei de-a doua îi corespunde disonanta. Si,
apoi, un drum lung de la melodia alcătuită din sunete succesive până
la armonia între sunete percepute simultan.
Peste două zile se aniversează Ziua Europei. Cu acestă
ocazie, în multe locuri din lume se va intona Imnul Europei, finalul
Simfoniei a IX-a de Beethoven, în care instrumentelor orchestrei li se
adaugă vocile umane: solisti si cor. Când au ales acest imn pentru
Europa, poate că s-a avut în vedere doar Imnul Bucuriei, dar
îndrăznesc să cred că simbolul a fost mai profund si s-a avut în
vedere posibilitatea celor 27 de state membre în prezent si a celor
care vor veni, de a lucra în armonie si a-si păstra identitatea.
Libertatea este cel mai mare câştig al celei de-a doua
jumătăţi a secolului XX, dar tot libertatea a creat un nivel în
creştere al inegalităţii care ameninţă acum stabilitatea şi
securitatea materialului social.
Există un remediu la aceste consecinţe care să nu
ameninţe libertatea atât de greu câştigată? Da: integrarea. Integrarea
este un concept mai des folosit decât înţeles. O putem înţelege mai
uşor dacă ne referim la corpul uman care este atât de complet integrat
încât fiecare celulă, organ şi sistem are capacitatea de a răspunde la
stimuli locali, de a compensa schimbările care se produc în
funcţiunile altor părţi ale organismului, dar şi de a accepta
instrucţiuni de la sistemul nervos central.Iată de ce numai
integrarea poate schimba o organizaţie mecanică într-un organism viu.
Societăţile moderne încearcă să elaboreze concepte
care să le permită să-şi protejeze cetăţenii şi, în acelaşi timp, să
rămână competitive pe pieţele globalizate. Abordarea unui nou statut
al bunăstării nu mai are de-a face cu asigurarea (la modul ideal)
împotriva tuturor riscurilor, ci presupune înlocuirea actualelor
sisteme extrem de scumpe cu abordări mai eficiente şi cu obiective mai
clare. Bunăstarea se poate realiza cerându-le oamenilor să îşi asume
mai multe riscuri la nivel individual şi să îşi organizeze singuri
propria protecţie. Din păcate, această aşa-numită „trecere a riscului
de la public la privat” a dat naştere multor reforme neputincioase sau
parţiale care au dus la crearea unor structuri de lucru ineficiente,
neadecvate structurilor de angajare şi, în cele din urmă, mai mult la
erodarea sistemelor de protecţie decât la o adevărată modernizare a
acestora.
Lumea intreagă se afla intr-un proces de
tranzitie..Mutaţiile acestui sfârşit de mileniu nu exclud niciun
domeniu al vieţii: formele şi substanţa cunoaşterii evoluează
vertiginos, efectele cotidiene ale revoluţiei tehnologice sunt mereu
mai palpabile, sfera telecomunicaţiilor înglobează, practic, planeta.
Practicile economice şi instrumentele financiare evoluează sub
impulsul unei dinamici galopante iar fluctuaţiile pieţelor de capital
se declanşează după o logică aproape imprevizibilă. În acelaşi timp,
modelele tradiţionale sunt eclipsate de apariţia unor comportamente
insolite şi tot mai des trebuie să răspundem unor dileme bioetice de
neimaginat acum câteva decenii.
Lumea de azi se confruntă cu o serie de paradoxuri:
subdezvoltarea nu exclude înarmarea, democraţia nu lichidează
corupţia, economia de piaţă nu reuşeşte să evite dezastrele ecologice
şi şomajul. După 50 de ani de la adoptarea ei, Declaraţia universală a
drepturilor omului este sistematic sfidată, fie sub pretexte
ideologice, fie sub povara endemică a sărăciei.
Ar fi nepotrivit să omitem din aceasta sumară
analizaă ceea ce s-ar putea numi globalizarea viciului. Crima
organizată, traficul de droguri, de arme, substanţe radioactive sau
organe umane, prostituţia infantilă, pedofilia, economia subterană,
frauda fiscală şi emigraţia forţată sunt cele mai frapante, dar nici
pe departe singurele aspecte ale unui rău mondial în faţa căruia
guvernele, forţele de ordine sau, după caz, organizaţiile umanitare,
se declară adesea neputincioase.
Trecutul ne învaţă că niciun tip de civilizaţie sau
organizare socială afirmat în istorie nu a dispărut pur şi simplu,
asemenea miticei Atlantida. Sursa dezordinilor
amintite ţine mai degrabă de timp, decât de spaţiu. Pe o planetă mereu
mai mică, se înfruntă durate colective profund eterogene. Occidentul a
păşit în aşa-numita epocă postmodernă şi postindustrială.
Statele Europei de Est traversează perioada
postcomunistă menită să le asigure deplina instalare în modernitate.
Pe de altă parte, numeroase societăţi din lumea contemporană îşi
sprijină existenţa pe o mentalitate premodernă.
Politica şi economia au reuşit să organizeze spaţiul,
dar nu şi timpul planetei. Prin acorduri, guvernele pot învecina ţări
aflate la enorme distanţe geografice. La rândul lor, actorii economiei
mondiale pot construi infrastructuri care asigură orice tip de
legătură între comunităţile umane. Se relativizează astfel distanţele
fizice, dar nu şi decalajele de percepţie asupra timpului. Decalajele
despre care vorbesc generează orizonturi de aşteptare contradictorii.
Omul occidental îşi doreste o vacanţă “ecologică”, în vreme ce omul
din pădurea amazoniană, într-un mediu natural nepoluat, visează o
barcă motorizată. Unul vrea să se întoarcă la natură, iar celalalt
încearcă să se modernizeze. Dacă diversitatea percepţiilor asupra
timpului ar antrena numai diferenţierea idealurilor noastre intime,
nimeni nu ar avea obiecţii. Din păcate însă, de aici se bifurcă nu
numai dezideratele personale, ci şi atitudinile comunitare, exprimate
prin opţiuni politice ofensive. Neînţelegeri de toate naturile apar
astăzi mai ales pentru că diferitele ramuri ale lumii trăiesc
înăuntrul unor istorii paralele. Marea provocare a mileniului următor
pare a fi legată de întrebarea: ce putem face pentru ca toţi
locuitorii planetei să devină cu adevărat contemporani?
Cum putem explica celor din afara lumii democratice
occidentale faptul că aceasta încearcă să se elibereze treptat de sub
fascinaţia modernităţii şi că se află în căutarea unei alternative
spirituale care nu mai exclude dialogul cu valorile tradiţionale? Cum
putem convinge Occidentul că societăţile premoderne sau cele
posttotalitare ar putea trece direct în post-modernitate, fără a mai
cunoaşte excesele erei industriale? Suntem confruntaţi cu o problemă
de comunicare Locuim relativ în aceeaşi lume a
secolului XXI, graţie dreptului internaţional şi în virtutea
progresului tehnologic. Nu vom dialoga cu adevărat decât atunci când
vom şi trăi în acelaşi timp. Dar, pentru a fi prezenţi unii în faţa
altora, cu particularităţile şi afinităţile noastre, e nevoie să
instituim un consens universal în jurul acelor valori morale care
protejează umanitatea fiecărei persoane şi demnitatea nu numai a
fiecărei comunităţi, ci şi a fiecărei persoane.
Cum putem organiza un dialog real pentru a afla ?
E riscant să instituim un atare consens în jurul
ideii de bine. Putem bănui că, pentru secole de
acum înainte, fiecare societate va avea propria concepţie despre
bunăstarea sa terestră sau spirituală. A încerca standardizarea
acestor concepţii înseamnă a pleda pentru instaurarea gândirii unice
şi a înmulţi zadarnic focarele de tensiune. Doctrinele politice,
contextele simbolice, tradiţiile locale şi sistemele de credinţă sunt
ireductibile. Există, prin urmare, suspiciuni legitime faţă de orice
proiect sincretist capabil să relativizeze unicitatea acestor
discursuri şi reprezentări. Nimeni – politician, gânditor, lider
religios sau om obişnuit – nu e dispus să-şi sacrifice identitatea. Nu
putem dialoga eficient dacă interlocutorul resimte pericolul de a-şi
mutila identitatea. Şi nimic nu ne autorizează să pretindem că oferta
noastră este superioară, în absolut, celei pe care o fac ceilalţi. Pe
de altă parte, nimeni nu mai poate nutri astăzi pretenţia de a reduce
ansamblul familiei umane la numitorul propriilor opţiuni politice,
economice, culturale sau religioase. De aceea, mi se pare mai
rezonabil dacă nu putem întotdeauna să identificăm binele comun,
să identificăm pentru început răul. Este în interesul tuturor
naţiunilor să se întâlnească pe terenul respingerii a ceea ce socotesc
a fi intolerabil.
Sunt sigur că toţi cei prezenţi aici refuză din capul
locului războiul, terorismul, tortura, poluarea, delictul de opinie,
xenofobia, rasismul şi manipularea genetică, exploatarea minorilor,
excluziunea socială, foametea, discriminarea profesională pe criterii
de sex, religie sau apartenenţă etnică. Avem
datoria de a diagnostica împreună aceste patologii, aşa cum putem
vindeca laolaltă rănile pe care ele continuă să le provoace.
Pentru viitor, securitatea europeană şi mondială, ca
şi securitatea fiecărui stat în parte, vor trebui să se adapteze
societăţii postmoderne. Statele vor rămâne probabil mult timp de aici
înainte, nu numai subiecţii dar şi garanţii securităţii. În acelaşi
timp însă, suntem obligaţi să luăm în considerare că lumea postmodernă
a creat solidarităţi ale unor grupuri rasiale, etnice, sexuale care
transced statele. Nu mai putem percepe astfel securitatea statului ca
un scop în sine, ci ca un mijloc pentru asigurarea securităţii
diferitelor grupuri şi a cetăţenilor văzuţi ca persoane cu interese şi
opţiuni proprii.
Criza economică mondială a dus la o reevaluare
pozitivă a rolului statului ca apărător al cetăţenilor împotriva
abuzurilor venite chiar din partea celor care asiguraseră progresul şi
prosperitatea statelor în secolul XX: companiile economice şi
financiare transnaţionale. Un parteneriat între state, sectorul privat
şi societatea civilă care să promoveze responsabilitatea socială a
corporaţiilor poate creea încrederea pentru depăşirea crizei prezente
şi a celor viitoare.
Pentru aceasta este necesară o mai bună înţelegere a
lumii globalizate. Ea poate fi caracterizată ca o societate de risc la
care un număr mare de cetăţeni s-au adaptat deja. Aceşti cetăţeni
globali, în special tineri, până la 40 de ani, nu îşi asumă identităţi
şi loialităţi perene, ci doar pragmatice şi momentane. Ei sunt foarte
activi şi mobili şi se stabilesc în funcţie de caracterul fiecărui
individ, în spaţiile care le oferă minimum de risc sau în spaţiile
care le oferă dimpotrivă maximum de oportunităţi. Acest tip de
populaţie este de aşteptat să crească în următorii ani. Această
tendinţă este însoţită de alta din care fac parte grupuri sau persoane
care îşi orientează viaţa după modelul fostei lumi bipolare, în alb şi
negru, chiar dacă intoleranţele ideologice au fost înlocuite de cele
religioase sau etnice. Ei reprezintă un potenţial anarhic. Dacă aceste
tendinţe se manifestă într-o lume plată există şi relicte ale unor
societăţi vechi separate prin falii adânci de lumea postmodernă sau
modernă. Este vorba de structuri protostatale sau pseudostatale bazate
pe clanuri, familii extinse sau alte structuri care au precedat
formarea popoarelor sau a naţiunilor. Ele sunt vizibile încă, în unele
regiuni ale lumii contemporane. Iată de ce modul de abordare de către
comunitatea internaţională a fiecărei teme trebuie să ţină cont de
percepţiile fiecăruia dintre actorii în cauză.
Putem face faţă unor provocări atât de diverse? Cu ce
argumente? Cu ce mijloace?
Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor
postconflict cer o viziune comprehensivă care să dezvolte
complementaritatea organismelor globale sau regionale. O viziune
echilibrată ar trebui să aibă în vedere interesele diferitelor
comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile
fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de
perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără
concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci,
întrebări şi aspiraţii a miliarde de oameni. Structurile politice ar
trebui completate cu structuri ale societăţii civile dedicate
problemelor securităţii mondiale. Numai astfel un proces de
consolidare a respectului omului, democraţiei şi securităţii comune
poate dobândi profunzimea pe care doar voinţa reală a popoarelor o
poate garanta.
Vocaţia preventivă va constitui cheia de boltă a
diplomaţiei în viitorul imediat. Aceasta
implică o complexitate crescândă a analizelor şi mijloacelor de
acţiune. Crizele repetate au arătat că, din păcate, intervenţiile
preventive punctuale nu sunt suficiente şi trebuie inserate într-un
complex de acţiuni pe termen lung care să ia în considerare ansamblul
unor regiuni şi ansamblul problemelor care le pot destabiliza, de la
dificultăţile economice la stereotipurile ancorate în mentalităţi
divergente, de la precaritatea căilor de comunicare la riscurile
neconvenţionale de securitate.
Este nevoie de un intens efort de educare cetăţenească
pentru a convinge oamenii că principiile şi procesele de dezvoltare
sunt identice pentru individ, familie, organizaţie, stat naţional şi
pentru întreaga lume. În zilele noastre nu doar naţiunile au şansa de
a avansa rapid. Umanitatea ca întreg este pregătită să facă o săritură
mare în faţă, dacă într-o perspectivă social globală, oportunităţile
pentru fiecare cresc exponenţial.
Un astfel de principiu de dezvoltare economică globală
nu mai este bazat pe acumularea banilor şi lupta oarbă pentru
îmbogăţire sau supravieţuire, ci pe demnitatea omului şi cooperarea
între indivizi liberi şi responsabili.
În plan social, condiţia postmodernă aduce,
după Gustav Le Bon, dizolvarea statului- naţiune în locul
căruia apar „mulţimile psihologice” axate pe o singură problemă.
Condiţia postmodernă la începutul secolului XXI este caracterizată de
lipsa unităţii, identificarea diferenţelor şi proclamarea lor prin
autonomie şi independenţa care au exacerbat dorinţa de putere.
Pentru a ne regăsi propriul loc în lumea modernă este
necesar să fie găsite noi legături sociale durabile. Ele vor putea fi
descoperite prin căutarea punţilor dintre diferitele fiinţe ce compun
o colectivitate. Postmodernismul a dus la progrese incontestabile în
promovarea drepturilor minorităţilor rasiale, naţionale, etnice,
sexuale. Am învăţat să respectăm diferenţa. Criza identitară cheamă la
nevoia de unitate a fiinţei şi a lumii. Pentru a construi o strategie
a speranţei, înainte de a ne întreba în ce lume dorim să trăim,
să ne întrebăm cine suntem NOI? Cu cât mai mulţi vom împărtăşi
valori comune şi vom accepta dezacorduri rezonabile cu atât şansele
păcii şi progresului vor fi mai mari.
Putem astfel spune: Secolul XXI va fi
un secol al sintezei şi solidarităţii sau nu va mai fi deloc!