First South Caucasus Forum

 

 LUMEA CA O ORCHESTRĂ. SPERANŢA UNEI SOCIETĂŢI SIMFONICE

 

Mă întreb dacă tema incitantă si generoasă a unei societăti împărtăsite, propusă spre dezbatere de Clubul de la Madrid este o provocare, o sperantă sau dacă este un vis. Dacă căutăm un răspuns în istoria plină de conflicte a omenirii, în care solidaritatea s-a realizat cel mai adesea împotriva a ceva, decât pentru un tel comun, acesta nu va fi prea dătător de sperante. Dacă întrebăm stiinta, ea ne va spune că trăim într-o lume a incertitudinilor pe care, cu exceptia politicii, s-au găsit modalităti de a le gestiona. Dacă întrebăm muzica, vom afla că există sperante ca visul să devină realitate. În fond, o societate împărtăsită seamănă cu o orchestră în care instrumente diferite, interpretând acorduri diferite, pot realiza o armonie.

În Antichitate si apoi în Evul Mediu, filosofii si savantii au văzut miscarea planetelor ca o muzică a sferelor. Nici muzicii nu i-a fost usor să realizeze armonia. Mai întâi a existat alegerea între simfonie, sunet împreună si diaphonie, prima indicând consonanta, în timp ce celei de-a doua îi corespunde disonanta. Si, apoi, un drum lung de la melodia alcătuită din sunete succesive până la armonia între sunete percepute simultan.

Peste două zile se aniversează Ziua Europei. Cu acestă ocazie, în multe locuri din lume se va intona Imnul Europei, finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven, în care instrumentelor orchestrei li se adaugă vocile umane: solisti si cor. Când au ales acest imn pentru Europa, poate că s-a avut în vedere doar Imnul Bucuriei, dar îndrăznesc să cred că simbolul a fost mai profund si s-a avut în vedere posibilitatea celor 27 de state membre în prezent si a celor care vor veni, de a lucra în armonie si a-si păstra identitatea.

Libertatea este cel mai mare câştig al celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, dar tot libertatea a creat un nivel în creştere al inegalităţii care ameninţă acum stabilitatea şi securitatea materialului social.

Există un remediu la aceste consecinţe care să nu ameninţe libertatea atât de greu câştigată? Da: integrarea. Integrarea este un concept mai des folosit decât înţeles. O putem înţelege mai uşor dacă ne referim la corpul uman care este atât de complet integrat încât fiecare celulă, organ şi sistem are capacitatea de a răspunde la stimuli locali, de a compensa schimbările care se produc în funcţiunile altor părţi ale organismului, dar şi de a accepta instrucţiuni de la sistemul nervos central.Iată de ce numai  integrarea poate schimba o organizaţie mecanică într-un organism viu.

Societăţile moderne încearcă să elaboreze concepte care să le permită să-şi protejeze cetăţenii şi, în acelaşi timp, să rămână competitive pe pieţele globalizate. Abordarea unui nou statut al bunăstării nu mai are de-a face cu asigurarea (la modul ideal) împotriva tuturor riscurilor, ci presupune înlocuirea actualelor sisteme extrem de scumpe cu abordări mai eficiente şi cu obiective mai clare. Bunăstarea se poate realiza cerându-le oamenilor să îşi asume mai multe riscuri la nivel individual şi să îşi organizeze singuri propria protecţie. Din păcate, această aşa-numită „trecere a riscului de la public la privat” a dat naştere multor reforme neputincioase sau parţiale care au dus la crearea unor structuri de lucru ineficiente, neadecvate structurilor de angajare şi, în cele din urmă, mai mult la erodarea sistemelor de protecţie decât la o adevărată modernizare a acestora.

Lumea intreagă se afla intr-un proces de tranzitie..Mutaţiile acestui sfârşit de mileniu nu exclud niciun domeniu al vieţii: formele şi substanţa cunoaşterii evoluează vertiginos, efectele cotidiene ale revoluţiei tehnologice sunt mereu mai palpabile, sfera telecomunicaţiilor înglobează, practic, planeta. Practicile economice şi instrumentele financiare evoluează sub impulsul unei dinamici galopante iar fluctuaţiile pieţelor de capital se declanşează după o logică aproape imprevizibilă. În acelaşi timp, modelele tradiţionale sunt eclipsate de apariţia unor comportamente insolite şi tot mai des trebuie să răspundem unor dileme bioetice de neimaginat acum câteva decenii.

Lumea de azi se confruntă cu o serie de paradoxuri: subdezvoltarea nu exclude înarmarea, democraţia nu lichidează corupţia, economia de piaţă nu reuşeşte să evite dezastrele ecologice şi şomajul. După 50 de ani de la adoptarea ei, Declaraţia universală a drepturilor omului este sistematic sfidată, fie sub pretexte ideologice, fie sub povara endemică a sărăciei.

Ar fi nepotrivit să omitem din aceasta sumară analizaă ceea ce s-ar putea numi globalizarea viciului. Crima organizată, traficul de droguri, de arme, substanţe radioactive sau organe umane, prostituţia infantilă, pedofilia, economia subterană, frauda fiscală şi emigraţia forţată sunt cele mai frapante, dar nici pe departe singurele aspecte ale unui rău mondial în faţa căruia guvernele, forţele de ordine sau, după caz, organizaţiile umanitare, se declară adesea neputincioase.

Trecutul ne învaţă că niciun tip de civilizaţie sau organizare socială afirmat în istorie nu a dispărut pur şi simplu, asemenea miticei Atlantida. Sursa dezordinilor amintite ţine mai degrabă de timp, decât de spaţiu. Pe o planetă mereu mai mică, se înfruntă durate colective profund eterogene. Occidentul a păşit în aşa-numita epocă postmodernă şi postindustrială. Statele Europei de Est traversează perioada postcomunistă menită să le asigure deplina instalare în modernitate. Pe de altă parte, numeroase societăţi din lumea contemporană îşi sprijină existenţa pe o mentalitate premodernă.

Politica şi economia au reuşit să organizeze spaţiul, dar nu şi timpul planetei. Prin acorduri, guvernele pot învecina ţări aflate la enorme distanţe geografice. La rândul lor, actorii economiei mondiale pot construi infrastructuri care asigură orice tip de legătură între comunităţile umane. Se relativizează astfel distanţele fizice, dar nu şi decalajele de percepţie asupra timpului. Decalajele despre care vorbesc generează orizonturi de aşteptare contradictorii. Omul occidental îşi doreste o vacanţă “ecologică”, în vreme ce omul din pădurea amazoniană, într-un mediu natural nepoluat, visează o barcă motorizată. Unul vrea să se întoarcă la natură, iar celalalt încearcă să se modernizeze. Dacă diversitatea percepţiilor asupra timpului ar antrena numai diferenţierea idealurilor noastre intime, nimeni nu ar avea obiecţii. Din păcate însă, de aici se bifurcă nu numai dezideratele personale, ci şi atitudinile comunitare, exprimate prin opţiuni politice ofensive. Neînţelegeri de toate naturile apar astăzi mai ales pentru că diferitele ramuri ale lumii trăiesc înăuntrul unor istorii paralele. Marea provocare a mileniului următor pare a fi legată de întrebarea: ce putem face pentru ca toţi locuitorii planetei să devină cu adevărat contemporani?

Cum putem explica celor din afara lumii democratice occidentale faptul că aceasta încearcă să se elibereze treptat de sub fascinaţia modernităţii şi că se află în căutarea unei alternative spirituale care nu mai exclude dialogul cu valorile tradiţionale? Cum putem convinge Occidentul că societăţile premoderne sau cele posttotalitare ar putea trece direct în post-modernitate, fără a mai cunoaşte excesele erei industriale? Suntem confruntaţi cu o problemă de comunicare Locuim relativ în aceeaşi lume a secolului XXI, graţie dreptului internaţional şi în virtutea progresului tehnologic. Nu vom dialoga cu adevărat decât atunci când vom şi trăi în acelaşi timp. Dar, pentru a fi prezenţi unii în faţa altora, cu particularităţile şi afinităţile noastre, e nevoie să instituim un consens universal în jurul acelor valori morale care protejează umanitatea fiecărei persoane şi demnitatea nu numai a fiecărei comunităţi, ci şi a fiecărei persoane. Cum putem organiza un dialog real pentru a afla ?

E riscant să instituim un atare consens în jurul ideii de bine. Putem bănui că, pentru secole de acum înainte, fiecare societate va avea propria concepţie despre bunăstarea sa terestră sau spirituală. A încerca standardizarea acestor concepţii înseamnă a pleda pentru instaurarea gândirii unice şi a înmulţi zadarnic focarele de tensiune. Doctrinele politice, contextele simbolice, tradiţiile locale şi sistemele de credinţă sunt ireductibile. Există, prin urmare, suspiciuni legitime faţă de orice proiect sincretist capabil să relativizeze unicitatea acestor discursuri şi reprezentări. Nimeni – politician, gânditor, lider religios sau om obişnuit – nu e dispus să-şi sacrifice identitatea. Nu putem dialoga eficient dacă interlocutorul resimte pericolul de a-şi mutila identitatea. Şi nimic nu ne autorizează să pretindem că oferta noastră este superioară, în absolut, celei pe care o fac ceilalţi. Pe de altă parte, nimeni nu mai poate nutri astăzi pretenţia de a reduce ansamblul familiei umane la numitorul propriilor opţiuni politice, economice, culturale sau religioase. De aceea, mi se pare mai rezonabil dacă nu putem întotdeauna să identificăm binele comun, să identificăm pentru început răul. Este în interesul tuturor naţiunilor să se întâlnească pe terenul respingerii a ceea ce socotesc a fi intolerabil.

Sunt sigur că toţi cei prezenţi aici refuză din capul locului războiul, terorismul, tortura, poluarea, delictul de opinie, xenofobia, rasismul şi manipularea genetică, exploatarea minorilor, excluziunea socială, foametea, discriminarea profesională pe criterii de sex, religie sau apartenenţă etnică. Avem datoria de a diagnostica împreună aceste patologii, aşa cum putem vindeca laolaltă rănile pe care ele continuă să le provoace.

Pentru viitor, securitatea europeană şi mondială, ca şi securitatea fiecărui stat în parte, vor trebui să se adapteze societăţii postmoderne. Statele vor rămâne probabil mult timp de aici înainte, nu numai subiecţii dar şi garanţii securităţii. În acelaşi timp însă, suntem obligaţi să luăm în considerare că lumea postmodernă a creat solidarităţi ale unor grupuri rasiale, etnice, sexuale care transced statele. Nu mai putem percepe astfel securitatea statului ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru asigurarea securităţii diferitelor grupuri şi a cetăţenilor văzuţi ca persoane cu interese şi opţiuni proprii.

Criza economică mondială a dus la o reevaluare pozitivă a rolului statului ca apărător al cetăţenilor împotriva abuzurilor venite chiar din partea celor care asiguraseră progresul şi prosperitatea statelor în secolul XX: companiile economice şi financiare transnaţionale. Un parteneriat între state, sectorul privat şi societatea civilă care să promoveze responsabilitatea socială a corporaţiilor poate creea încrederea pentru depăşirea crizei prezente şi a celor viitoare.

Pentru aceasta este necesară o mai bună înţelegere a lumii globalizate. Ea poate fi caracterizată ca o societate de risc la care un număr mare de cetăţeni s-au adaptat deja. Aceşti cetăţeni globali, în special tineri, până la 40 de ani, nu îşi asumă identităţi şi loialităţi perene, ci doar pragmatice şi momentane. Ei sunt foarte activi şi mobili şi se stabilesc în funcţie de caracterul fiecărui individ, în spaţiile care le oferă minimum de risc sau în spaţiile care le oferă dimpotrivă maximum de oportunităţi. Acest tip de populaţie este de aşteptat să crească în următorii ani.  Această tendinţă este însoţită de alta din care fac parte grupuri sau persoane care îşi orientează viaţa după modelul fostei lumi bipolare, în alb şi negru, chiar dacă intoleranţele ideologice au fost înlocuite de cele religioase sau etnice. Ei reprezintă un potenţial anarhic. Dacă aceste tendinţe se manifestă într-o lume plată există şi relicte ale unor societăţi vechi separate prin falii adânci de lumea postmodernă sau modernă. Este vorba de structuri protostatale sau pseudostatale bazate pe clanuri, familii extinse sau alte structuri care au precedat formarea popoarelor sau a naţiunilor. Ele sunt vizibile încă, în unele regiuni ale lumii contemporane. Iată de ce modul de abordare de către comunitatea internaţională a fiecărei teme trebuie să ţină cont de percepţiile fiecăruia dintre actorii în cauză.

Putem face faţă unor provocări atât de diverse? Cu ce argumente? Cu ce mijloace?

Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă care să dezvolte complementaritatea organismelor globale sau regionale. O viziune echilibrată ar trebui să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii a miliarde de oameni. Structurile politice ar trebui completate cu structuri ale societăţii civile dedicate problemelor securităţii mondiale. Numai astfel un proces de consolidare a respectului omului, democraţiei şi securităţii comune poate dobândi profunzimea pe care doar voinţa reală a popoarelor o poate garanta.

Vocaţia preventivă va constitui cheia de boltă a diplomaţiei în viitorul imediat. Aceasta implică o complexitate crescândă a analizelor şi mijloacelor de acţiune. Crizele repetate au arătat că, din păcate, intervenţiile preventive punctuale nu sunt suficiente şi trebuie inserate într-un complex de acţiuni pe termen lung care să ia în considerare ansamblul unor regiuni şi ansamblul problemelor care le pot destabiliza, de la dificultăţile economice la stereotipurile ancorate în mentalităţi divergente, de la precaritatea căilor de comunicare la riscurile neconvenţionale de securitate.

Este nevoie de un intens efort de educare cetăţenească pentru a convinge oamenii că principiile şi procesele de dezvoltare sunt identice pentru individ, familie, organizaţie, stat naţional şi pentru întreaga lume. În zilele noastre nu doar naţiunile au şansa de a avansa rapid. Umanitatea ca întreg este pregătită să facă o săritură mare în faţă, dacă într-o perspectivă social globală, oportunităţile pentru fiecare cresc exponenţial.

Un astfel de principiu de dezvoltare economică globală nu mai este bazat pe acumularea banilor şi lupta oarbă pentru îmbogăţire sau supravieţuire, ci pe demnitatea omului şi cooperarea între indivizi liberi şi responsabili.

În plan social, condiţia postmodernă aduce, după Gustav Le Bon, dizolvarea statului- naţiune în locul căruia apar „mulţimile psihologice” axate pe o singură problemă. Condiţia postmodernă la începutul secolului XXI este caracterizată de lipsa unităţii, identificarea diferenţelor şi proclamarea lor prin autonomie şi independenţa care au exacerbat dorinţa de putere. Pentru a ne regăsi propriul loc în lumea modernă este necesar să fie găsite noi legături sociale durabile. Ele vor putea fi descoperite prin căutarea punţilor dintre diferitele fiinţe ce compun o colectivitate. Postmodernismul a dus la progrese incontestabile în promovarea drepturilor minorităţilor rasiale, naţionale, etnice, sexuale. Am învăţat să respectăm diferenţa. Criza identitară cheamă la nevoia de unitate a fiinţei şi a lumii. Pentru a construi o strategie a speranţei, înainte de a ne întreba în ce lume dorim să trăim, să ne întrebăm cine suntem NOI? Cu cât mai mulţi vom împărtăşi valori comune şi vom accepta dezacorduri rezonabile cu atât şansele păcii şi progresului vor fi mai mari.

          Putem astfel spune: Secolul XXI va fi un secol al sintezei şi solidarităţii sau nu va mai fi deloc!