A vorbi despre Vaclav Havel nu-i uşor. Sau poate este
şi uşor şi greu. Dincolo de ceea se se spune sau se scrie pe internet,
dizident, om politic, scriitor, om de stat. Havel a fost un democrat
devotat fără rezerve cauzei drepturilor omului. Dar Vaclav Havel a
fost mai mult decât atat. El a devenit încă din cursul vieţii sale un
simbol: mai întâi chipul însuşi al libertăţii de creaţie încarcerate
de dictatura comunistă, apoi al eliberării acestei forţe şi, în cele
din urmă, al promovării unei altfel de politici, o politică bazată pe
valori morale.
L-am cunoscut pe Vaclav Havel în anii dictaturii
comuniste prin Eurpa liberă şi a fost pentru mine un model al
rezistenţei anticomuniste, apoi l-am cunoscut personal, ca rector al
Universităţii Bucureşti, oferindu-i titlul de Doctor Honoris Causa, am
colaborat ca şef de stat pentru integrarea europeană a ţărilor
noastre, ca pe un om cu care împărtăşeam aceleaşi idealuri civice şi,
în fine, ca pe un prieten adevărat.
Cel care a scris despre puterea celor fără de putere
avea să se afle în situaţia celui care trebuia să exercite un
management corect al puterii. Cel care vorbise despre politica
nonpolitică a trebuit să înveţe să facă uneori politica cea mai
pragmatică, folosind toate armele politice, atunci când contextul şi
mai ales interesul ţării o cereau.
A învăţat şi ce înseamnă dezamăgirile vieţii politice
şi de multe ori evoc discursul de recepţie pe care l-a ţinut la
Universitatea Bucureşti când a primit titlul de Doctor Honoris Causa.
Spunea atunci Havel, în discursul său intitulat
„Iluzii şi idealuri”, că majoritatea oamenilor au iluzii, nu au
idealuri. Pentru că pentru idealuri trebuie să lupţi tu însuţi, uneori
să-ţi dai viaţa pentru ele, cu iluziile este mai uşor, le transferi
altora, te declari dezamăgit şi nu ai nicio responsabilitate.
Havel a înţeles un lucru pe care l-a formulat foarte
precis şi foarte instructiv pentru noi şi astăzi: fără o împărţire
largă a valorilor morale şi a obligaţiilor nici legea, nici guvernul
democratic, nici chiar economia de piaţă nu vor funcţiona corect.
Aceasta este, după mine, cheia funcţionării corecte a unei societăţi
şi de aceea cred că Vaclav Havel, care este privit cel mai adesea în
occident ca un profet al luptei antitotalitare va fi tot mai mult
privit ca mentor şi ca un profet al perioadei post-totalitare. Dacă
citim astăzi ce a scris Havel cu 20 de ani în urmă este extrem de
actual şi este o lecţie şi pentru primăvara arabă şi pentru toate
ţările care încearcă să descopere democraţia, cu riscurile ei şi cu
greutăţile oamenilor de a se adapta la un sistem care nu le oferă
numai libertate, cum înţeleg foarte repede, dar şi responsabilitate.
Havel nu a renunţat niciodată la două lucruri: la
rostirea adevărului şi la sinceritate deplină. În piesele de teatru,
Vaclav Havel foloseşte cuvinte banale, în aranjamente banale, pentru
ca în final din ele să ţâşnească o idee profundă, dar care ţâşneşte
numai dacă cititorul sau privitorul la teatru este capabil să
înţeleagă acest lucru.
În discursurile sale politice, în împrejurările cele
mai anoste uneori, alteori dificile, Vaclav Havel are formulări
memorabile, şi vor rămâne mult, probabil şi peste piesele de teatru,
aceste formulări excepţionale care sunt un adevărat cod pentru cei
care vor să înveţe democraţia şi nu în ultimul rând viaţa în
demnitate.
Mi-e greu să cred că Vaclav Havel ne-a părăsit, deşi multă
vreme am asistat neputincios la lupta sa grea cu o boală nemiloasă şi
apoi l-am condus pe ultimul drum.
Cu câteva zile înainte de a pleca dintre noi, am semnat două
Apeluri ale unor organizaţii civice internaţionale, în care ne-am
regăsit împreună, Apeluri iniţiate de Vaclav Havel pentru eliberarea
unor deţinuti politici încarceraţi în diferite părţi ale lumii. Acum
aceste Apeluri au devenit, într-un fel, şi un testament al său.
Un mare pot al ţării mele, Mihai Eminescu, credea că
doliul este umbra pe care cei plecaţi dintre noi o lasă asupra celor
rămaşi. Vaclav Havel ne lasă în conul de lumină al unor idealuri
înalte pentru care a luptat neîncetat, fără nici un compromis.
Nu e uşor să trăieşti sub cerul curat al acestor idealuri,
dar orice încercare de a trăi astfel este adevăratul omagiu pe care îl
putem aduce marelui dispărut.