Discurs susţinut la simpozionul aniversar „Basarab Nicolescu – 70”,

Academia Română, 12 noiembrie 2012

Participăm azi la un eveniment pe care îl putem descrie după regula de bază a teatrului clasic francez, unitatea de timp, spaţiu şi acţiune. Timpul – 70 de ani de viaţă, spaţiul – Aula Magna a Academiei Române, acţiunea – aniversarea unui savant.

          Interesul pentru o întâmplare se naşte dintr-o contradicţie şi cred că ea se iveşte în cazul nostru din aparentul divorţ dintre modestia în care s-a autozidit personajul Basarab Nicolescu, pe de o parte, şi formalismul aniversărilor care celebrează vârste vulnerabile şi fastul de sorginte medievală al instituţiei academice, pe de altă parte.

          Prezenţa mea la aceste „happening” se datorează unei invitaţii din partea sărbătoritului, care mi-a dăruit de mai mulţi ani o prietenie plină de căldură şi delicateţe. Blestemul unei funcţii trecute mă plasează oarecum automat, dar de această dată în mod plăcut, pe o listă prestigioasă de vorbitori.

          O întrunire cu persoane apropiate de Basarab Nicolescu nu o pot vedea decât ca un eveniment asemănător cu cel trăit de sărbătoritul de azi în februarie 1991 la Paris. Un eveniment unde se nasc în focul discuţiei idei care nu aparţineau anterior nici unuia dintre participanţi şi care sunt zămislite din interacţia acestora. Aşa cum a fost atunci când expresia „tiers secretement inclus” lansată de Michel Camus i-a trezit necesitatea imperioasă de a formula idei care se găseau ascunse în cărţile şi în gândirea sa.

          Drumul la vedere şi cel subteran al acestor idei mi se pare fascinant la Basarab Nicolescu, unde condiţia savantului şi cea a omului de cultură se ciocnesc sau se asociază într-un dialog al cunoaşterii şi al conştiinţei.

          Începuturile acestor frământări le găsim în cartea sa „Noi, particula şi lumea”. Acolo, Basarab Nicolescu îl citează pe Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel pentru fizică, care consideră că una din condiţiile naşterii ştiinţei moderne a fost ruptura dintre lumea fizică şi lumea culturală şi că între oamenii care slujesc ştiinţa – deţinătoarea adevărului şi ceilalţi intelectuali este o prăpastie profundă.

          Recunoscând că migraţia anarhică a conceptelor din ştiinţele exacte către ştiinţele umaniste nu poate duce decât la o simulare a rigorii şi validităţii, Basarab Nicolescu denunţă ruperea dialogului dintre ştiinţă şi cultură, arătând că falsitatea unei asemenea concluzii constă în incapacitatea de a face deosebirea dintre ştiinţă şi omul de ştiinţă, acesta din urmă el însuşi „o victimă a schizofreniei timpurilor moderne”: un om obişnuit în viaţa sa de toate zilele, prin limbajul şi prin comportamentul său, el este totodată un instrument cuantic în dialogul său cu natura, unde el este încarcerat în limbajul său matematic.

          Nouă ani mai târziu, într-o altă carte, „Teoreme poetice”, el răspunde acestei dileme scriind: „Cunoaşterea poetică este mai riguroasă decât cunoaşterea ştiinţifică” şi afirmă că în lumea transdisciplinară a viitorului lumea va fi plină de tăcerea cuvântului poetic.

Transdisciplinaritatea a fost fereastra prin care Basarab Nicolescu şi-a văzut destinul. Dacă Piaget a fost cel care a introdus termenul în 1970 şi a conturat primul concept, Basarab Nicolescu este artizanul dezvoltării sale actuale.

Confondator în 1992 al Grupului de reflecţie asupra transdisciplinarităţii de pe lângă UNESCO, preşedintele – fondator al Centrului Internaţional de Cercetare şi Studii Transdisciplinare (CIRET), fondator şi director al Colecţiei Transdisciplinarité, el este şi redactorul „Cartei Transdisciplinarităţii” aprobată de Congresul de la Arrabida, Portugalia. Articolul final al acesteia care prevede: „Carta Transdisciplinarităţii este adoptată de participanţi fără nicio afirmare a unei autorităţi, în afara celei a propriei lor opere şi activităţi”, ar putea fi principiul de organizare al oricărei Academii.

Educaţia transdisciplinară este „o educaţie a eliberării care ne permite să stabilim legături între persoane, câmpuri de cunoaştere şi de acţiune, să descoperim Erosul uceniciei de-a lungul întregii vieţi şi să zămislim fiinţe în permanentă interogaţie şi integrare. Ea nu este numai un instrument de luptă împotriva societăţilor totalitare dar şi o pavăză împotriva pericolului eterogenizării care paşte societăţile democratice.

Acesta este omul.

Acestea sunt ideile lui.

Cum procedăm cu omul şi mai ales cu ideile lui într-o societate bolnavă moral, de acută lipsă de solidaritate şi de respect al valorilor?

În această noapte, mai bine zis la 5 dimineaţa, aşa cum îi şade bine unui insomniac, terminasem de citit poemele Teoretice în minunata ediţie ilustrată de Mircea Dumitrescu. Pentru că ce cadou poţi să faci unui prieten astăzi, mai profund, decât să-i citeşti cărţile, să-i reciteşti mereu cărţile? Terminând o noapte petrecută cu cărţile lui Basarab, am mai bătut o dată pe tabletă „Basarab Nicolescu” ca să văd cum se prezintă lumea virtuală. Spre surpriza mea, după Wikipedia, şi după un alt articol, CV-ul autorului probabil, pe locul trei se plasa în ordinea accesărilor, aşa cum se întâmplă astăzi, un articol care avea ca titlu „Who the fuck is Basarab Nicolescu?” M-am uitat: 9.700 de citiri, mărite şi cu propria mea intervenţie. Vă mărturisesc că am fost puţin şocat la început, m-am gândit că după ce netul tăvăleşte în injurii oamenii politici poate a venit şi rândul unui savant să fie murdărit, căci ce oare se putea ascunde sub acest titlu. Nu era chiar aşa. Era un articol care purta şi titlul „Fără filtru” şi în care o doamnă, nu ştim ce vârstă avea, povestea un eveniment la care asistase: ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa la o universitate privată din Bacău lui Basarab Nicolescu. Începea, nu ştim de ce la Bacău, un doctorand al lui Basarab Nicolescu. Prietenii ştiu de ce. Pentru că de acolo este traducătorul în română al cărţilor lui Basarab Nicolescu. Această tânără încheia articolul în felul următor: „N-am citit nimic scris de el. Nici colegii mei din redacţie n-au citit nimic de Basarab Nicolescu. Dar după întâlnirea asta îmi doresc să citesc măcar o carte a lui.” Şi ultima frază era şi mai interesantă: „Putem trăi fără să ştim cine este Basarab Nicolescu şi alţii ca el. Dar cum? Credinţa mea este că cu cât mai mulţi români vor şti cine este Basarab Nicolescu şi vor citi cărţile lui cu atât tulburata noastră societate îşi va găsi mai multă linişte şi poate mai multă demnitate.