Mesajul preşedintelui Emil Constantinescu

pentru Conferinţa Internaţională a Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti

 

Bucureşti, 4 octombrie 2012

 

 

Domnule Rector,

Distinşi membri ai Corpului Academic ai Universităţii Agronomice şi Medicină Veterinară,

 

160 de ani de învăţământ agronomic românesc marchează un eveniment de rezonanţă nu numai pentru mediul universitar dar şi pentru istoria naţiunii române. Ca fost preşedinte al României şi ca fost preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor Universităţilor din România doresc să aduc omagiul meu ctitorilor învăţământului agronomic şi generaţiilor de profesori, cercetători şi studenţi care au servit această ştiinţă şi au contribuit la progresul ţării noastre. Regretul meu de a nu putea fi prezent la acest moment aniversar este accentuat şi de o relaţie specială cu domeniul agriculturii, care mi-a marcat viaţa şi cariera profesională. Tatăl meu, licenţiat al Academiei de Înalte Studii Agronomice în perioada interbelică, colaborator apropiat al profesorului Ionescu Siseşti, mi-a insuflat dragostea pentru pământ şi pentru cei care îl lucrează cu pricepere. Marea Enciclopedie de Ştiinţe Agricole a fost una dintre cărţile de căpătâi ale copilăriei şi adolescenţei mele. Chiar dacă am ales ştiinţele geologice, primul curs pe care l-am predat în cadrul Facultăţii de Geologie a fost Mineralogia solurilor, o punte de legătură între Geologie şi Agronomie.

Aniversarea pe care o celebrăm astăzi pune, ca orice eveniment important din mediul academic, problema misiunii Universităţii. Misiunea Universităţilor de Ştiinţe Agricole se subordonează, ca şi în cazul celorlalte domenii ale ştiinţei, unor obiective permanente şi unor obiective impuse de dezvoltarea istorică. Obiectivul permanent al Universităţii de Ştiinţe Agronomice a fost definit cum nu se poate mai bine în programul profesorului academician Gheorghe Ionescu Siseşti, ministru al Agriculturii în perioada interbelică: „Consolidarea agriculturii trebuie să se sprijine pe puternice organizaţii de cercetări ştiinţifice, de învăţământ agronomic, de educare agricolă a ţărănimii, de credit agricol, de valorificare superioară a producţiei; pe ridicarea satului sub toate formele”.

În ceea ce priveşte adecvarea proiectului academic la realităţile societăţilor post-comuniste din Europa Centrală şi de Sud Est am menţionat, în discursul de deschidere pe care l-am ţinut la Reuniunea miniştrilor Agriculturii din statele Europei Centrale şi de Est, care a avut loc la Bucureşti în 1997, ca un obiectiv principal cooperarea bazată pe depistarea unor soluţii globale pentru întreaga zonă central şi est-europeană în vederea reducerii decalajului care ne separa de ţările democratice avansate şi pentru crearea premiselor integrării depline în organizaţiile economice internaţionale zonale. Spuneam atunci că politica agricolă promovată de România trebuie să aibă în vedere dezvoltarea unei agriculturi competitive, eliberate de orice fel de reziduri structurale ale colectivismului şi etatismului şi care să răspundă cerinţelor pieţei interne şi externe. O agricultură cu adevărat profitabilă nu poate fi concepută în momentul de faţă în afara noii arhitecturi economice europene. Decalajul existent faţă de ţările cu o agricultură avansată poate fi atenuat doar printr-un nou tip de ofertă, întemeiată pe exploatarea profitabilă a potenţialului agricol al României, prin activităţi manageriale conjugate, care să contracareze monopolul societăţilor care controlează schimburile comerciale. Solicitam o reconsiderare a orientării politicii agricole faţă de pieţele care reprezintă o importantă parte a cererii de produse agricole,  pieţe cum ar fi cele din fostul spaţiu CAER şi conturarea unei politici de dezvoltare a producţiei agricole pornind de la posibilităţile reale de valorificare a acesteia pe pieţe deschise şi solvabile.

Reuşita unui astfel de demers nu era posibilă fără câteva schimbări structurale în agricultura românească, pentru crearea unui climat financiar adecvat nevoilor producătorilor agricoli. Acordarea de credite în condiţii avantajoase, pe liberalizarea reală a preţurilor şi pe dezvoltarea unei pieţe concurenţiale, mai ales pentru cereale. Dezvoltarea unei agriculturi competitive excluzând jumătăţile de măsură atât la nivelul organizării interne, cât şi în planul perfectării unei cooperări realiste şi viabile în plan regional.

Din păcate, aceste deziderate au rămas mereu în stadiul de proiect şi sunt valabile şi astăzi. Agricultura este un pilon esenţial în realizarea stabilităţii economice. Trebuie doar ca elementele programatice enunţate să fie susţinute prin investiţii serioase, în vederea refacerii infrastructurii, asigurării mijloacelor tehnice de înaltă competitivitate, a sistemului de informaţii şi a reconsiderării statutului lucrătorilor din agricultură.

Mă adresez acum studenţilor care au ales să îmbrăţişeze ştiinţele agricole, care au ales să se pregătească în domeniul agriculturii, viticulturii, zootehnniei, medicinii veterinare şi îmbunătăţilor funciare. De ei se leagă speranţele noastre. Ca un fiu de inginer agronom, eu cred că învierea României trebuie începută prin învierea pământului ei. Şcoala ne învaţă să înţelegem puterea de transformare a naturii, să vedem că aceasta nu este doar o forţă de temut, dar este şi aliatul nostru cel mai puternic. România va fi o ţară îmbelşugată doar atunci când agricultura va fi performantă. Studenţii de azi, viitori ingineri agronomi, vor avea un rol hotărâtor în asigurarea viitorului României şi al copiilor noştri.

Un bilanţ ca cel de azi ne îndeamnă să abordăm cu curaj viitorul nostru. A trebuit să înfruntăm greutăţile vremii în toată istoria noastră. Trăim greutăţi şi azi. Vor mai fi greutăţi şi în viitor dar nu avem dreptul să dăm înapoi, nici să ne pierdem nădejdea în binele nostru şi al ţării. Pământul pe care l-am moştenit împreună cu osemintele strămoşilor noştri ne spune că nu avem dreptul să îngenunchem decât atunci când ne rugăm.