Bucureşti, 4 octombrie 2012
Domnule Rector,
Distinşi membri ai Corpului Academic ai Universităţii
Agronomice şi Medicină Veterinară,
160 de ani de învăţământ agronomic românesc marchează
un eveniment de rezonanţă nu numai pentru mediul universitar dar şi
pentru istoria naţiunii române. Ca fost preşedinte al României şi ca
fost preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor Universităţilor
din România doresc să aduc omagiul meu ctitorilor învăţământului
agronomic şi generaţiilor de profesori, cercetători şi studenţi care
au servit această ştiinţă şi au contribuit la progresul ţării noastre.
Regretul meu de a nu putea fi prezent la acest moment aniversar este
accentuat şi de o relaţie specială cu domeniul agriculturii, care mi-a
marcat viaţa şi cariera profesională. Tatăl meu, licenţiat al
Academiei de Înalte Studii Agronomice în perioada interbelică,
colaborator apropiat al profesorului Ionescu Siseşti, mi-a insuflat
dragostea pentru pământ şi pentru cei care îl lucrează cu pricepere.
Marea Enciclopedie de Ştiinţe Agricole a fost una dintre cărţile de
căpătâi ale copilăriei şi adolescenţei mele. Chiar dacă am ales
ştiinţele geologice, primul curs pe care l-am predat în cadrul
Facultăţii de Geologie a fost Mineralogia solurilor, o punte de
legătură între Geologie şi Agronomie.
Aniversarea pe care o celebrăm astăzi pune, ca orice
eveniment important din mediul academic, problema misiunii
Universităţii. Misiunea Universităţilor de Ştiinţe Agricole se
subordonează, ca şi în cazul celorlalte domenii ale ştiinţei, unor
obiective permanente şi unor obiective impuse de dezvoltarea istorică.
Obiectivul permanent al Universităţii de Ştiinţe Agronomice a fost
definit cum nu se poate mai bine în programul profesorului academician
Gheorghe Ionescu Siseşti, ministru al Agriculturii în perioada
interbelică: „Consolidarea agriculturii trebuie să se sprijine pe
puternice organizaţii de cercetări ştiinţifice, de învăţământ
agronomic, de educare agricolă a ţărănimii, de credit agricol, de
valorificare superioară a producţiei; pe ridicarea satului sub toate
formele”.
În ceea ce priveşte adecvarea proiectului academic la
realităţile societăţilor post-comuniste din Europa Centrală şi de Sud
Est am menţionat, în discursul de deschidere pe care l-am ţinut la
Reuniunea miniştrilor Agriculturii din statele Europei Centrale şi de
Est, care a avut loc la Bucureşti în 1997, ca un obiectiv principal
cooperarea bazată pe depistarea unor soluţii globale pentru întreaga
zonă central şi est-europeană în vederea reducerii decalajului care ne
separa de ţările democratice avansate şi pentru crearea premiselor
integrării depline în organizaţiile economice internaţionale zonale.
Spuneam atunci că politica agricolă promovată de România trebuie să
aibă în vedere dezvoltarea unei agriculturi competitive, eliberate de
orice fel de reziduri structurale ale colectivismului şi etatismului
şi care să răspundă cerinţelor pieţei interne şi externe. O
agricultură cu adevărat profitabilă nu poate fi concepută în momentul
de faţă în afara noii arhitecturi economice europene. Decalajul
existent faţă de ţările cu o agricultură avansată poate fi atenuat
doar printr-un nou tip de ofertă, întemeiată pe exploatarea
profitabilă a potenţialului agricol al României, prin activităţi
manageriale conjugate, care să contracareze monopolul societăţilor
care controlează schimburile comerciale. Solicitam o reconsiderare a
orientării politicii agricole faţă de pieţele care reprezintă o
importantă parte a cererii de produse agricole, pieţe cum ar fi cele
din fostul spaţiu CAER şi conturarea unei politici de dezvoltare a
producţiei agricole pornind de la posibilităţile reale de valorificare
a acesteia pe pieţe deschise şi solvabile.
Reuşita unui astfel de demers nu era posibilă fără
câteva schimbări structurale în agricultura românească, pentru crearea
unui climat financiar adecvat nevoilor producătorilor agricoli.
Acordarea de credite în condiţii avantajoase, pe liberalizarea reală a
preţurilor şi pe dezvoltarea unei pieţe concurenţiale, mai ales pentru
cereale. Dezvoltarea unei agriculturi competitive excluzând jumătăţile
de măsură atât la nivelul organizării interne, cât şi în planul
perfectării unei cooperări realiste şi viabile în plan regional.
Din păcate, aceste deziderate au rămas mereu în
stadiul de proiect şi sunt valabile şi astăzi. Agricultura este un
pilon esenţial în realizarea stabilităţii economice. Trebuie doar ca
elementele programatice enunţate să fie susţinute prin investiţii
serioase, în vederea refacerii infrastructurii, asigurării mijloacelor
tehnice de înaltă competitivitate, a sistemului de informaţii şi a
reconsiderării statutului lucrătorilor din agricultură.
Mă adresez acum studenţilor care au ales să
îmbrăţişeze ştiinţele agricole, care au ales să se pregătească în
domeniul agriculturii, viticulturii, zootehnniei, medicinii veterinare
şi îmbunătăţilor funciare. De ei se leagă speranţele noastre. Ca un
fiu de inginer agronom, eu cred că învierea României trebuie începută
prin învierea pământului ei. Şcoala ne învaţă să înţelegem puterea de
transformare a naturii, să vedem că aceasta nu este doar o forţă de
temut, dar este şi aliatul nostru cel mai puternic. România va fi o
ţară îmbelşugată doar atunci când agricultura va fi performantă.
Studenţii de azi, viitori ingineri agronomi, vor avea un rol hotărâtor
în asigurarea viitorului României şi al copiilor noştri.
Un bilanţ ca cel de azi ne îndeamnă să abordăm cu
curaj viitorul nostru. A trebuit să înfruntăm greutăţile vremii în
toată istoria noastră. Trăim greutăţi şi azi. Vor mai fi greutăţi şi
în viitor dar nu avem dreptul să dăm înapoi, nici să ne pierdem
nădejdea în binele nostru şi al ţării. Pământul pe care l-am moştenit
împreună cu osemintele strămoşilor noştri ne spune că nu avem dreptul
să îngenunchem decât atunci când ne rugăm.