Discurs la conferinţa internaţională “Nuclear Threats and Security”

Dubrovnik, 16 septembrie 2012

Sarcina pe care organizatorii conferinţei noastre internaţionale au atribuit-o moderatorilor nu este una uşoară. Noi trebuie să vă prezentăm raportori şi panelişti cunoscuţi în lumea întreagă şi să aducem, la rândul nostru, elemente semnificative suplimentare discursurilor lor deosebite, reflecţiilor pe termen lung, propunerilor lor înţelepte, printr-o introducere cvasispontană şi incitantă.

Mai uşor de spus decât de făcut. Nu aş îndrăzni să vi-l prezint în câteva cuvinte pe raportorul nostru din această dimineaţă, profesorul universitar Winston Nagan; să-l lăsăm pe dânsul să mai adauge ceva semnificativ raportului său extraordinar şi complet. Sunt convins că observaţiile distinşilor noştri panelişti vor lărgi aria tematicii noastre, fie prin expertiza remarcabilă şi angajamentul prietenului şi colegului de Consiliul al WAAS, Garry Jacobs, sau a profesorului Martin Ramirez, de la Universitatea Complutense din Madrid, fie prin viziunea proaspătă a colegilor noştri mai tineri din Europa de Sud-est, Goran Bandov, din Zagreb şi Stella Petrova, din Bulgaria şi Marea Britanie.

Profesorul Nagan, Samuel T. Dell Research Scholar, profesor de drept, profesor afiliat de Antropologie, Director fondator al Institutul pentru Dezvoltarea Drepturilor Omului şi păcii şi unul dintre liderii Academiei noastre Mondiale de Artă şi Ştiinţă, nu are nevoie de nici o prezentare, nu doar pentru că realizările sale nu se pot rezuma în timpul unui discurs preliminar, dar mai ales pentru că se obişnuieşte ca vorbitorii mai bine cunoscuţi să-i prezinte pe cei mai puţin celebri, astfel că ar fi mai corect ca profesorul Nagan să mă prezinte pe mine. Deci, voi sări peste partea introductivă pentru a ne concentra pe tema pe care o prezintă dânsul astăzi şi care este una dintre problemele cele mai arzătoare ale lumii contemporane: relaţia complexă şi adesea contradictorie dntre drepturile statelor suverane, lege, drepturile universale ale omului şi relaţia lor cu ameninţarea nucleară.

 Trebuie să mărturisesc că am fost profund impresionat de viziunea profundă şi cuprinzătoare a raportului referitor la modificarea statutului războiului nuclear şi disuasiunii nucleare în dreptul internaţional, aşa cum am fost puternic mişcat (uluit) şi de logica riguroasă a procesului simulat care însoţeşte raportul. Ambele contribuţii sunt extrem de convingătoare pentru că ambele fac apel la o noţiune mai înaltă de justiţie.

Nu trebuie să uităm că, de fapt, începuturile unui sistem juridic în societatea umană au fost, de fapt, o limitare a legitimării violenţei în societate. Suntem obişnuiţi să ne amintim de aşa numita Legea a talionului - ochi pentru ochi, dinte pentru dinte - ca un exemplu pentru o legaislaţie rudimentară, din care lipsea orice noţiune de compensare. Este corectă dacă comparăm aceste norme cu legislaţia viitoare. Dar dacă, în schimb, am compara-o cu situaţia anterioară, vom vedea imediat că ochi pentru ochi este un principiu de limitare: nu trebuie să iei o viaţă pentru un ochi, ci numai un ochi pentru un alt ochi. În celebrul Cod al lui Hammurabi, recomandările sunt atent create pentru ca pedeapsa să cântărească la fel de mult ca şi infracţiunea pe care au dreptul să o răzbune.

Pornind chiar de la acest lucru foarte simplu, un punct de vedere aproape copilăresc, un război nuclear nu poate fi acceptat deoarece puterea sa copleşitoare de distrugere depăşeşte orice posibil contraatac: nici măcar Dumnezeu nu poate să distrugă în întregime Sodoma şi Gomora, sau să-i scape pe Lot şi soţia sa. Într-un război nuclear nu mai rămâne nicio cale de salvare.

Termenii demonstraţiei pe care prezentat-o distinsul nostru coleg, argumentele sale pentru interzicerea decisivă a atacurilor nucleare şi chiar a ameninţărilor nucleare sunt incredibil de convingătoare. Şi nu mă îndoiesc deloc că vă vor convinge. În schimb, departe de mine să cred că puterile nucleare vor ceda de bună voie arma lor de supremaţie în lume. După cum observă Prof. Nagan însuşi, numărul de state suverane care dispun de un arsenal nuclear nu a scăzut după sfârşitul războiului rece, dimpotrivă, astăzi ele sunt mult mai numeroase decât acum câţiva ani. Şi mai rău decât atât, noii veniţi sunt în mare parte ceea ce americanii numesc "state criminale"/"state prăbuşite", entităţi statale care nu îşi asumă principiile generale ale drepturilor omului şi ale dreptului internaţional. În timp ce sunt perfect conştient de faptul că aceste state criminale nu iau în considerare ameninţarea potenţială a unei puteri nucleare superioare, trebuie, de asemenea, să recunosc faptul că cetăţeanul obişnuit al marilor puteri nucleare nu va accepta niciodată să dezarmeze în aceste condiţii. Pentru că nu numai elitele din SUA sau Marea Britanie - sau, mai mult, din Federaţia Rusă - nu concep o lichidarea completă a arsenalelor lor nucleare, dar o majoritate substanţială a cetăţenilor lor nu acceptă să limiteze, să nu mai vorbim de a distruge, întregul lor armament nuclear.

 De fapt, cazul Rusiei este un exemplu izbitor de sprijin popular pentru soluţia cea mai puternică. Preşedintele Putin a câştigat multă popularitate datorită politicilor sale de revigorare a tradiţiilor Armatei Roşii, de afişare a puterii prin parade, de beligeranţă de rang internaţional. În acest context, Curtea Internaţională poate interzice cu cea mai mare severitate utilizarea ameninţării nucleare sau a armelor nucleare, dar nici NATO, nici Rusia, nu se vor supune.

Şi situaţia conflictuală dintre Rusia şi vest este în fapt istorie. Provocări noi, riscuri noi ameninţă pacea lumii şi simpla sa supravieţuire. Chiar dacă astazi este un fapt dovedit că terorismul internaţional nu poate fi descurajat de ameninţările nucleare şi chiar dacă războiul din Irak a demonstrat că armele de distrugere în masă pot fi o fantasmă cu consecinţe grave, eu sper să nu văd SUA - care continuă să fie superputerea  cea mai fidelă servirii cauzei drepturilor omului – să renunţe la armele sale supreme. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să abandonăm cauza, ci dimpotrivă. Cu o jumătate de secol în urmă, nici unul dintre noi care ne născusem şi eram persoane active nu ne-am fi imaginat o Europă unificată, o alianţă defensivă a tuturor naţiunilor de la oceanul Pacific până la Marea Neagră, sau o conferinţă despre pace şi drepturile omului organizată în mijlocul Europei de sud-est. Să sperăm că peste cincizeci de ani ameninţarea nucleară va dispărea din lume.