În căutarea unei noi alchimii: de la plumbul informaţiei

la aurul cunoaşterii

de Emil Constantinescu

Preşedintele Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin

Preşedintele României 1996-2000

Trustee, World Academy of Arts and Sciences

Abstract

Există un acord general asupra caracteristicii principale a căilor contemporane de progres. Cunoaştera este recunoscută unanim ca forţa motrice a aceastuia din urmă. Mai puţin unanimă este definiţia complexă a cunoaşterii înseşi. Termenul este considerat ca universal înţeles în multe documente, analize, lucrări ş.a., dar în fapt există pe piaţă mai multe semificaţii concurente. Prea multe dintre aceste definiţii amestecă informaţia şi cunoaşterea, reducând tărâmul vast al cunoaşterii la o acumulare de abilităţi tehnice.

Cantitatea de informaţie pe care o avem în prezent este atât de mare, încât în lumea noastră au devenit evidente riscurile robotizării bărbaţilor şi femeilor. După părerea mea, informaţia goală deschide un drum regal spre masificare, în vreme ce cunoaşterea stimulează dezvoltarea armonioasă a indivizilor responsabili. Nu există alt antidot pentru dezumanizare decât o capacitate individuală de transmutaţie, ca în distilarea vechilor alchimişt, din plumbul informaţiei în aurul cunoaşterii.

Argumentul meu aici are două feţe. În primul rând, propun ca semnificaţia termenului cunoaştere, ca forţă motrice a lumii contemporane, să fie cât mai profundă cu putinţă. În cel mai complex, filosofic înţeles al termenului. Cunoaşterea modernă nu poate şi nu trebuie redusă la o compilaţie tehnică şi o utilizare a informaţiei, dar trebuie să fie coextensivă până în străfundurile înţelepciunii umane acumulată de-a lungul mileniilor. A doua temă reiese din prima şi se referă la aria cunoaşterii moderne ca un teritoriu al sinergiilor, unde fiecare domeniu de cercetare funcţionează ca un bulion de cultură, un mediu din care se hrănesc alte domenii: istoria pentru ştiinţele pământului, aşa cum este geologia pentru istorie, literatura pentru fizică şi etica pentru biologie – sau invers.

Cunoaşterea este unanim recunoscută ca fiind forţa motrice a societăţilor contemporane. Fie că este vorba de rezoluţiile oficiale, mai degrabă stereotipe, emise de Uniunea Europeană, de benzi desenate SF sau de seriale de televiziune, viitorul este luminos numai dacă este mai inteligent, mai bine informat, dacă are o mai mare înţelegere asupra lumii, sau chiar a lumilor, în care evoluează umanitatea. Căutarea cunoştinţelor este la fel de esenţială pentru umanitate ca şi căutarea fericirii, şi poate fi chiar coextensivă cu acea căutare fundamentală. Şi totuşi, cu greu putem găsi o definiţie cuprinzătoare a cunoştinţelor: multe documente, analize, documente de lucru, ş.a.m.d, consideră termenul ca  universal înţeles. De fapt, există mai multe semnificaţii concurente pe piaţă. Prea multe dintre aceste definiţii confundă informaţiile şi cunoştinţele, reducând domeniul cunoaşterii la o acumulare de aptitudini şi competenţe tehnice.

Una dintre cele mai mari provocări ale lumii contemporane este cantitatea uriaşă de informaţii pe care o găsim astăzi în diverse medii, fie că sunt tradiţionale – cum par a fi cărţile sau presa scrisă - sau moderne, vizuale sau în format electronic. Competenţele necesare în lumea contemporană post-industrială sunt mai complexe decât oricând. Obţinerea informaţiilor şi dobândirea competenţelor sunt consumatoare de timp, şi astfel, atrag după ele, mai mult ca oricând, riscurile robotizării. În acesta constă, cred eu, principala problemă a diferenţei dintre informaţie şi cunoaştere. Informaţia pură deschide un drum spre masificare, întrucât doar cunoştinţele stimulează capacitatea de evaluare critică şi generează dezvoltarea armonioasă a unor indivizilor responsabili. Nu există nici un alt antidot împotriva dezumanizării în afara capacităţii individuale de transmutare, ca în retortele vechilor alchimiştilor, care transformau plumbul informaţiilor în aurul cunoştinţelor.

Opinia mea de astăzi are două faţete. În primul rând, propun ca, dacă vrem să facem o lume cu adevărat mai bună atât pentru noi, cât şi pentru generaţia de mâine, să conferim conceptului de cunoştinţe ca forţă motrice a lumii contemporane, un sens profund şi un înţeles cât mai complex cu putinţă, în sensul filozofic al termenului. A doua provine din prima şi are în vedere domeniul de cunoştinţe moderne ca teritoriu de sinergii, care funcţionează ca un buillon de culture, un mediu în care fiecare domeniu al cunoaşterii poate hrăni altele: istoria - ştiinţele pământului, geologia - istoria, studiile clasice  - fizica, etica  - biologia, sau vice-versa.

Cunoaşterea nu poate şi nu ar trebui să fie redusă la o compilaţie tehnică a informaţiilor. Ea trebuie să fie coextensivă cu adâncimea şi lăţimea înţelepciunii umane acumulate de-a lungul mileniilor. Căutarea unei înţelegeri reale a cunoaşterii trebuie să înceapă cu mult în urmă, ajungând cel puţin până la Platon, care a spus că un interlocutor al stăpânului său l-a întrebat odată: Şi care este, Socrate, hrana sufletului? Bine-nţeles, a răspuns Socrate, cunoaşterea este hrana sufletului. Cunoaşterea ca hrană a sufletului trebuie să fie tema gândirii noastre. Însă trebuie să recunoştem că aceasta este o metaforă, dar nu şi o definiţie. De fapt, nu există o definiţie unică a cunoaşterii, ci există atât de multe teorii de explicat, câţi filosofi sau oamenii de ştiinţă i-au sondat adâncimea.

După cum scria Bertrand Russell în lucrarea sa "Teoria cunoaşterii"¹: la prima vedere, cunoaşterea ar putea fi definită ca fiind credinţa care este în acord cu faptele. Problema este că nimeni nu ştie ce este o credinţa, nimeni nu ştie ce este un fapt, şi nimeni nu ştie ce fel de acord dintre ele ar face o credinţă adevărată. La fel cum comenta Wittgenstein această afirmaţie, tot aşa putem spune şi noi: el a observat că cineva poate spune Crede, dar nu este aşa, dar nu şi Ştie, dar nu este aşa.

Pornind de la aceste idei, putem spune că cunoaşterea trebuie înţeleasă ca un concept de grup, care nu este cuprinsă corect în nicio definiţie singulară. În acest sens, o părere interesantă are Karl Popper² care identifică trei lumi ale cunoaşterii:

Lumea 1 care este universul fizic. Se compune din adevărul real şi realitatea pe care încercăm s-o reprezentăm. În timp ce noi existăm în această lume, noi n-o percepem şi n-o reprezentăm întotdeauna în mod corect.

Lumea 2 care este lumea percepţiilor, experienţelor şi cunoaşterii noastre personale subiective. Este ceea ce credem despre lume, atunci când încercăm s-o descriem, s-o reprezentăm, să-i sondăm trecutul şi să anticipăm sau să formulăm ipoteze. Cunoştinţele personale şi memoria formează această lume, bazată pe autoreglementare, cunoaştere, conştiinţă, dispoziţii şi procese.

Lumea 3 care este suma produselor obiective abstracte ale minţii umane. Se compune din artefacte cum ar fi: cărţi, instrumente, teorii, modele, biblioteci, calculatoare şi reţele. În timp ce cunoştinţele pot fi create şi produse de activităţi din Lumea 2, artefactele sale sunt stocate în Lumea 3, de exemplu, Biblia, Dialogurile lui Platon, un ciocan, ierarhia nevoilor a lui Maslow, precum şi dovada incompletitudinii aritmeticii a lui Godel, teoriile despre istorie şi structura socială a lumii, şi aşa mai departe.

Punctul principal al acestei ierarhii popperiene de cunoştinţe constă în postulatul de interdependenţă şi în ideea că există un schimb permanent bi-univoc de schimb între cele trei tărâmuri ale cunoaşterii. Lumea 1 permite Lumii 2 să existe, Lumea 2 încearcă să controleze Lumea 1 prin modele inteligibile şi astfel produce Lumea 3, în timp ce Lumea 3 ajută la amintirea, educarea, dezvoltarea şi învăţarea Lumii 2. Lumea 3 Lumea 1 este logica interferată a Lumii 3, care descrie şi prezice Lumea 1. Ca urmare, nu putem supravieţui în lumea fizică obiectivă fără cunoştinţe ştiinţifice, care ne ajută în viaţa noastră de zi cu zi şi pentru progres - suma cărora o numim, de obicei, civilizaţie - sau fără suma percepţiilor noastre subiective despre lume – pe cre le definim drept cultură.

Popper a susţinut că teoria ştiinţifică, care este fundamentul întregii cunoaşteri umane, este generată de imaginaţia creatoare, în scopul de a rezolva problemele care au apărut în situaţii istorice şi culturale specifice. Acest lucru înseamnă că, dacă vom alege să amputăm cultura din domeniul ipotetic al "cunoaşterii obiective", riscăm să pierdem esenţa civilizaţiei. Un set comun de fapte culturale şi informaţii sunt importante nu de dragul lor, ci pentru că un peisaj intelectual comun este esenţial pentru a ne împuternici săcăutăm esenţa ştiinţei.

Lumea modernă recunoaşte arareori că obiectivul primar al cunoaşterii ar trebui să fie devotamentul dezinteresat pentru lărgirea minţii umane. În ciuda oricărei teorii, şi datorită în mare parte complexităţii cunoaşterii umane, capitalul social investit astăzi în diferitele sale componente, sau, aşa cum le-a imaginat Popper, investiţia în explorarea acestor trei lumi interconectate, tinde să fie selectiv. În societatea noastră, ştiinţele umaniste şi-au pierdut aparent o mare parte din valoarea lor tradiţională de bază a formării omului, iar balanţa opţiunilor înclină drastic spre ştiinţele aplicate şi tehnologii. Astfel, este evident că progresul ştiinţelor aplicate şi tehnicii depinde aproape în totalitate de progresul cunoştinţelor teoretice a ştiinţelor fundamentale, care nu pot fi cuantificate, dar rămân esenţiale. Pe de altă parte, susţin aici teoria că progresul general al cunoştinţelor teoretice nu poate circula liber, fără bulionul nutritiv al artelor şi ştiinţelor umaniste. Una dintre erorile principale din deciziile care modelează evoluţia ştiinţelor şi tehnologiilor contemporane este marginalizarea ştiinţelor umaniste în zona generală de căutare a cunoaşterii.

Rentabilitatea cunoaşterii pare a fi obiectivul dominant vizat de căutarea modernă a noii pietre filosofale. După cum suna un comentariu destul de brut al unui cititor într-o dezbatere publică despre locul ştiinţelor umaniste în educaţia modernă, Niciun poet nu creează un vaccin sau un bun tangibil care poate fi produs de o companie din Fortune 500. Acest tip de eroare de judecată este categoric contrazisă de Einstein, care a lăudat mai presus de toate arta supremă a profesorului de a trezi bucuria în exprimare creativă şi cunoaştere. Sau, mai devreme, de Nietzsche, care scria odată: Comoara noastră se află în stupul cunoşterii noastre. Noi suntem mereu... cei care culeg mierea minţii.

Deşi nici unul dintre aceşti comentatori nu foloseşte cuvântul, problema pe care o ridică implicit este o justificare pentru a continua să investească în ştiinţele umaniste, în ciuda inutilităţii lor aparente în termeni de profit. Şi atunci, dacă este adevărat că ştiinţele umaniste sunt bunul lor, managerul modern din educaţie şi cercetare se întreabă de ce nu le lăsăm să trăiasca din propriile produse.

În timpuri mai fericite, luxul fondării artelor şi ştiinţelor umaniste şi-a găsit utilitatea fie în glorificarea continuă a regilor şi tiranilor, fie în educaţia morală a supuşilor. Poetul latin Horaţiu i-a promis împăratului Augustus că îi va ridica un monument nemuritor, mai rezistent decât bronzul, exegi monumentum aere perennius, şi observăm cu tristeţe, că, chiar şi astăzi, dictatorii cheltuie bani mai mulţi bani decât lumea democratică nu pentru finanţarea artelor şi ştiinţelor umaniste. Într-adevăr, ele sunt corupte şi părtinitoare prin propagandă, dar faptul rămâne: poeţii au fost mai bine plătiţi în comunism decât în societăţile liberale.

Pe de altă parte, educaţia morală a generaţiilor tinere a abandonat complet vechea idee prin care ştiinţele umaniste erau considerate un depozit de modele etice. În Apărarea poeziei, din 1595, Philip Sydney scria: Cine citeşte despre Aeneas cărându-l pe bătrânul Anchises în spate şi nu doreşte să fi avut norocul să facă un asemenea fapt? Ce i s-a întâmplat lui Faust ar trebui să ne înveţe să nu ne vindem sufletele, şi imperativul categoric al lui Kant ne va interzice să impunem altora restricţii la care noi n-am rezista dacă ne-ar fi impuse nouă. Din păcate, experienţele tragice ale secolului trecut ne învaţă că o educaţie clasică solidă nu garantează nimic, şi mai puţin decât orice un comportament moral al omului. Pe un teren mai familiar, am putea vedea şi singuri în lumea universitară că oamenii care petrec multe ore printre cărţi mari şi gânduri mari sunt rareori ei înşişi etaloane de virtute.

Ce-i poţi spune contribuabilului care întreabă  La ce-mi foloseşte mie un program despre poezie italiană trecento? Este posibil, dar nu poate fi probat, ca economia unei ţări să beneficieze de pe urma unei noi lecturi a lui "Hamlet". Un mare matematician român, Grigore Moisil, a scris odată că el crede că productivitatea unui muncitor calificat va fi îmbunătăţită dacă acesta cunoaşte opera lui Shakespeare. Greu de dovedit. Nu ne grăbim să susţinem că un absolvent bun cunoscător al artei florentine va fi mult mai atractiv pentru angajatori decât un specialist în IT - şi asta în ciuda faptului că unii dintre cei mai străluciţi bancheri pe care i-am cunoscut în timpul mandatului şi-au început carierele ca absolvenţi de studii clasice. Dacă criteriile după care te ghidezi sunt productivitatea, eficienţa şi satisfacţia consumatorilor, pare că singurul lucru care are sens este să-ţi retragi tot sprijinul material acordat ştiinţelor umaniste şi să sprijine numai programele care produc rezultate imediate – omul de pe stradă îl poate înţelege şi aprecia imediat.

Desigur, criteriile oricărei comunităţi respectabile ştiinţifice şi academice nu trebuie reduse la a urmări doar productivitatea, eficienţa şi satisfacţia consumatorilor, dar întrebarea contribuabilului obişnuit nu poate fi evitată. Există două nivele ale răspunsului la această întrebare. Unul poate părea prea abstract, dar nu poate fi evitat. În ultimele decenii, studiul ştiinţific al inteligenţei umane şi creativităţii a dovedit dincolo de orice îndoială că performanţa creierului nostru depinde de o complexitate de factori: inteligenţa este doar unul dintre aceştia, condiţia necesară, cum a fost, dar condiţia suficientă rezidă în ceea ce specialiştii numesc inteligenţa emoţională. Mai precis, s-a dovedit că performanţa unei persoane cu un coeficient de inteligenţă de peste 130-140 de puncte, nu depinde în mod esenţial de IQ-ul acesteia, ci de armonizarea dintre inteligenţa şi emoţiile persoanei. În acest sens, ar fi o erezie ştiinţifică să eliminăm din procesele educative tocmai disciplinele care promovează şi dezvoltă inteligenţa emoţională. Absenţa unei culturi care privilegiază învăţarea pentru propria dezvoltare ca fiinţă umană ar putea fi nu numai o simplă eroare de judecată, deoarece atrage după sine un mare risc de amputare omului de unul dintre avantajele sale esenţiale. De aceea trebuie să proclamăm cât de des putem valoarea educaţiei artelor liberale şi să-i ajutăm pe factorii de decizie în cauză să înţeleagă ce se pierde când tradiţiile cultură şi arta, care au fost vitale mii de ani, dispar de la scena universitară.

De ce marii creatori ai timpului nostru s-au întors în mod regulat spre mitul clasic, literatură, artă, filosofie ca sursă de inspiraţie şi care a fost impactul acestei legături cu trecutul clasic asupra lor? În Thésée de André Gide, scrisă în 1944, Daedalus se întâlneşte cu Tezeu, care urmează să intre în labirintul cretan şi îi explică sensul profund al firului Ariadnei: Acest fir va fi legătura ta cu trecutul. Întoarce-te înapoi la ea. Întoarce-te înapoi la tine. Pentru că nimic nu poate începe din nimic, şi din trecutul tău, şi din ce eşti în acest moment va izvorî ceea ceea ce tu vei fi³. Acest fir către trecut serveşte mai degrabă ca un catalizator decât ca un inhibitor pentru originalitatea noastră, şi ne atfel conduce nu doar înapoi, ci şi înainte. După cum scria marele stoic Seneca⁴, cât timp trăim, cât timp suntem oameni, să ne cultivăm umanitatea.

Ultimul, dar nu în ultimul rând, scopul principal al ştiinţelor umaniste este de a crea o concepţie pe termen lung a cetăţeniei pentru viitor. În trecutul recent, democraţia şi-a pus bazele instituţiilor sale de învăţământ pe acest ideal, depunând mari eforturi, la un nivel fără precedent în istoria lumii, pentru cultivarea întregii fiinţe umane pentru funcţiile de cetăţenie şi de viaţă. Nu trebuie ca astăzi, când democraţia are, mai mult decât oricând, şansa de a se răspândi, să abdicăm de la acest obiectiv.

În eseul său celebru Despre a nu şti greacă, Virginia Woolf scrie că ceea ce ne trage înapoi şi înapoi la greci este faptul că acolo putem găsi fiinţa umană stabilă, permanentă, originală⁵. În Apărarea lui Socrate 38 A de Platon, Socrate spune: Dacă vă spun ... că viaţa necercetată nu merită trăită de om, veţi crede şi mai puţin spusele mele. Dar aşa este, domnilor de la Atena, cum susţin eu, deşi nu este uşor să vă conving de aceasta. Problema relaţiei dintre o educaţie liberală şi cetăţenie are o foarte lungă istorie în tradiţia filozofică. De pe vremea lui Socrate, a examinat idealul unei educaţii care eliberează mintea de robia obiceiurilor şi tradiţiilor, producând oameni care pot funcţiona cu sensibilitate şi vigilenţă ca cetăţeni ai lumii întreagi.

Capacitatea de examinare critică a sinelui şi prpriilor tradiţii, viaţa examinată socratic, că pune la îndoială toate credinţele şi le acceptă numai pe cele care supravieţuiesc cererii raţiunii pentru consecvenţă, necesită capacitatea de a testa ceea ce omul citeşte sau spune pentru a-i verifica corectitudinea şi exactitatea judecăţii. Socrate s-a comparat cu un tăun care trezeşte democraţia. Nu este uşor să trăieşti cu un pisălog, iar testarea stereotipurilor concetăţenilor poate fi un lucru riscant, aşa cum Socrate a văzut foarte bine. Şi totuşi, nu numai democraţiile antice, dar şi cele moderne, sunt predispuse să ia decizii pripite şi să substituie invectivele unei judecăţi mai profunde. De aceea democraţia are nevoie de cetăţeni care pot gândi singuri şi nu de persoane care doar se supun autorităţii. Educaţia ştiinţifică produce oameni de ştiinţă şi tehnicienii sofisticaţi, dar numai ştiinţele umaniste, care par a fi incapabil de a produce ceva, sunt capabile să producă tăuni/pisălogi.

Cetăţenii care îşi cultivă umanitatea au nevoie mai departe de abilitatea de a se considera nu doar cetăţeni ai unor regiuni sau grupuri locale, dar şi, mai presus orice, fiinţe umane legate de toate celelalte fiinţe umane prin legături de recunoaştere şi de interese. Ideea de "cetăţean al lumii", kosmopolites, are două radacini convergente, cea antică a filosofiei stoice greco-romane şi cea a religiilor universale, începând cu cea creştină. Această idee a avut o influenţă formativă asupra lui Immanuel Kant, în tradiţia iluminismului filosofic, dar şi asupra părinţilor fondatori ai Aamericii. În lumea de azi, multiculturală şi multinaţională, multe dintre problemele noastre cele mai presante cer un dialog. Pre-condiţia de bază este ca, deşi ne subordonăm multor loialităţi, ar trebui să fim totuşi siguri că recunoaştem valoarea vieţii umane oriunde apare aceasta.

Ştiinţele umaniste sunt singura modalitate pentru a înţelege o fiinţă umană diferită de sine, pentru a fi un cititor inteligent a poveştii acelei persoane, şi a înţelege emoţiile, dorinţele şi năzuinţele altei fiinţe umane. Când ne identificăm cu simţămintele unui poet sau ale unui personaj dintr-un roman, judecăm povestea şi în funcţie de obiectivele şi aspiraţiile noastre. Acest tip de abilitate poate fi numită imaginaţie narativă. Acest lucru înseamnă capacitatea de a gândi ceea ce ar putea fi, poate nu contra, dar cu siguranţă diferit de ceea ce este, acum şi aici.

Aproape toate problemele actuale, de la mediul de afaceri la agricultură, de la drepturile omului la ajutorul pentru reducerea foametei, sunt globale si ne cheamă să depăşim credinţele noastre înguste şi să ne gândim şi la realitatea vieţii de departe. Cultivarea umanităţii noastre într-o lume complexă implica înţelegerea diferitelor moduri în care diferite persoane au întâlnit şi au depăşit diferite situaţii. Acest lucru necesită o mare de educaţie în domeniul ştiinţelor umaniste şi ştiinţelor sociale, care sunt poarta spre cunoaşterea culturilor îndepărtate, a minorităţilor în societatea noastră, a diferenţelor de gen - pe scurt, care oferă instrumentele pe care le putem folosi pentru a cunoaşte şi a-l înţelege pe Celălalt. Poate cel mai bun mod de a explica modul în care ştiinţele umaniste îşi câştigă ceea ce au este prin a înţelege la evitarea cât de multor războaie, de acasă sau din străinătate, au contribuit ele.

În lumea modernă, avem nevoie şi de a ne folosi cât mai bine capacitatea de a utiliza şi a descifra sensul adevărat al cuvintelor. Trăim aproape toată viaţa, şi la un nivel fără precedent până acum, pe tărâmul cuvintelor, comunicăm frecvent cu ajutorul limbajului, dar abilităţile noastre de comunicare depind în mare măsură de cunoştinţele noastre generale şi de educaţia noastră umanistă. Oamenii cu vaste cunoştinţe generale tind să fie mult mai deschişi spre noi experienţe şi angajamente intelectuale. Oamenii cu mare deschidere sunt motivaţi să se angajeze în preocupări intelectuale care să le sporaescă cunoştinţele. Cetăţenii nu pot raţiona corect doar pe baza cunoştinţelor faptelor şi au nevoie de mai mult de câteva sute de cuvinte pentru a se înţelege pe ei înşişi şi lumea. Ne putem gândi la Ferma Animalelor de Orwell ca să observăm dintr-o privire efectul dezastruos al unui vocabular sărac: încă un exemplu de utilitate socială a literaturii, artei şi a ştiinţelor umaniste în general. De aceea, cred că o alchimie capabilă să transforme cantitatea uriaşă de informaţii în cunoaştere adevărată este, într-adevăr, o abilitate, o pricepere esenţială şi este chiar mama tuturor ştiinţelor din lumea modernă.

Referinţe:

1.                  Bertrand Russell, Theory of Knowledge: The 1913 Manuscript, [The Collected Papers of Bertrand Russell, vol. VII] , London – New York 1983, p. 45.

2.                  Karl Popper, Objective Knowledge: An Evolutionary Approach, Cambridge1972

3.                  A. Gide, Thésée, Paris 1946, pp. 59-60, translated by John Russell, London 1948

4.                  Seneca, On Anger, quoted by Martha C. Nussbaum, Cultivating Humanity. A CLASSICAL DEFENSE OF REFORM IN LIBERAL EDUCATION, HARVARD UNIVERSITY PRESS Cambridge, Massachusetts -London, UK, 1997, p. 8

5.                  Virginia Woolf, "On Not Knowing Greek, ", Collected Essays, ed. L. Woolf, London 1966, p. 4.