Statele post comuniste din Europa Centrală şi Asia Centrală

Aniversarea a 20 de ani de la revoluţiile anticomuniste este nu numai un prilej de omagiere a luptei şi sacrificiilor eroice a poporului şi a liderilor săi spirituali şi politici din acel moment, dar şi un bun prilej de a reflecta asupra mişcărilor populare care au dus la prăbuşirea celui mai criminal regim din istorie şi la o nouă speranţă ale cărei ecouri nu s-au stins nici azi.

Schimbarea paşnică a celui mai represiv şi criminal sistem din istorie ţine de domeniul miracolului. Este adevărat, a existat o presiune militară externă asupra imperiului comunist sovietic atras de Occident şi în special de SUA într-o cursă a înarmării la care nu am mai putut face faţă economic şi tehnologic. Este adevărat că a existat o presiune politică şi civică a Occidentului pe tema respectării drepturilor omului şi un canal de comunicare deschis prin posturile de radio finanţate de SUA. Dar acestea au fost doar condiţii, nu cauze.

Nici o conspiraţie externă sau internă nu putea să organizeze această schimbare dacă nu ar fi existat determinarea unor mulţimi de oameni care au crezut în idealuri şi au fost dispuse la lupte şi să moară pentru aceste idealuri. Aceste momente sunt rare la nivelul întregii istorii a lumii.

Mai este astăzi nevoie de modelul revoluţiilor din ’89-’91? Mai este nevoie de o solidaritate bazată pe idealuri şi credinţă? Societatea post comunistă nu a creat noi diviziuni care, în momente de criză, pot deveni periculoase?

Se pare că provocările prezentului sunt atât de presante şi importante, încât de multe ori suntem obligaţi să formulăm un răspuns înainte de a ne confrunta cu semnele unui viitor care stă mai ales sub semnul incertitudinii. Între timp însă, lumea se schimbă rapid în jurul nostru. A vorbi despre un mod în care putem înfrunta mileniul 3 înseamnă în primul rând o provocare intelectuală. Pretenţia de a aduce o perspectivă cu adevărat nouă poate părea îndrăzneaţă. Într-o lume globalizată, care anunţă societatea cunoaşterii, nu putem însă concepe prezentul decât subordonat viitorului. Prezentul însuşi ni se dezvăluie ca o amintire despre viitor.

Pentru elaborarea unei strategii pe termen lung, de asigurare a păcii globale şi regionale, este necesar un efort de înţelegere şi de anticipare a tendinţelor de evoluţie sau involuţie a lumii în care trăim. Schimbările mediului de securitate pot fi înţelese numai dacă luăm în considerare schimbarea naturii relaţiilor internaţionale, a regulilor, a normelor, a tipologiei actorilor, a scopurilor urmărite şi a mecanismelor de acţiune.

Lumea de azi poate fi descrisă ca o lume uni-multipolară, cu periferie anarhică. În acest context, chiar şi o super-putere ca SUA nu poate acţiona singură, ci doar împreună cu alte puteri. Occidentul însuşi este multipolar şi neuniform. Multipolarismul occidental este generat de democraţia internă şi de cea existentă în organismele şi instituţiile internaţionale pe care le-a creat.

Securitatea fiecărui stat al lumii trebuie să se adapteze societăţii post moderne. În lumea de azi, statele nu mai pot fi împărţite în blocuri pentru că reacţiile care apar în funcţie de diferite interese duc la schimbarea alianţelor şi a taberelor opuse pentru diferite teme sau subiecte. Este, pe de o parte, un reflex al democratizării lumii contemporane, dar şi al pragmatismului guvernelor obligate să răspundă nevoilor propriilor săi cetăţeni.

           Problemele tranziţiei către democraţie, dublate de separatism şi de întârzierea consolidării noilor state independente creează, la rândul lor, riscuri directe legate de legitimitatea politică a statelor şi guvernelor şi pun sub semnul întrebării capacitatea de luptă împotriva corupţiei instituţionalizate, dar şi a nucleelor de tip mafiot care alimentează separatismul şi blochează consolidarea noilor state. O ameninţare asociată cu modelul global al democraţiei este şi populismul. Populismul poate duce la slăbirea puterii şi eficienţei instituţiilor cheie ale democraţiei, independenţei justiţiei, mass mediei şi armatei. Aceste elemente, combinate cu existenţa conflictelor îngheţate, stârnesc îngrijorare atât pentru tendinţele de fragmentare a noilor state independente, cât şi pentru tranzitul elementelor teroriste către Europa sau pentru menţinerea mentalităţilor retrograde care generează atractivitatea faţă de modelele administrative autoritare.

Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă şi echilibrată care să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii a miliarde de oameni.

            Neînţelegerea motivaţiilor „celuilalt” a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte sau războaie. Iată de ce obiectivul „valorilor comune” mi se pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor internaţionale. Valorile comune împărtăşite au adus stabilitate Europei Occidentale după secole de conflicte între Franţa, Germania şi Marea Britanie. După cel de-al doilea Război Mondial, tot ele au împiedicat posibile înfruntări militare în perioada Războiului Rece. După căderea imperiului sovietic, în 1989 - 1990, tot acestea au adus stabilitate Europei Centrale şi de Est şi, în final, după conflicte, şi bulversatei zone balcanice. Numai politica valorilor comune ca bază de dialog poate aduce stabilitate.

Cred însă că putem spera la mai mult. Deocamdată atât marile puteri, cât şi organizaţiile internaţionale ONU, UNESCO sau societatea civilă încearcă se creeze o cultură politică a securităţii prin negociere şi cooperare. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia să putem să cădem de acord. Convingerea mea este că trebuie să propunem mult mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace şi o înţelegere adevărată între oameni trebuie să ne concentrăm nu asupra celui mai mic numitor comun şi să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun.

În urmă cu douăzeci de ani, din Europa Centrală până în Asia Centrală  oamenii au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi democraţie. Într-un mileniu nou, să redescoperim credinţa. Nu pentru a o folosi ca într-o lungă istorie a omenirii împotriva altora, ci pentru a înţelege menirea noastră pe pământ. Pacea este numele lui Dumnezeu fie că suntem creştini sau  musulmani. Numai aroganţa omului l-a făcut să uite mesajul Domnului, indiferent de numele pe care i-l dăm în limba sau credinţa noastră.