Emil Constantinescu

Predicţia este una dintre cele mai vechi şi mai dificile tehnici pe care a născocit-o mintea umană în istoria sa. Strămoşii noştri ghiceau în aproape orice de la boabe de fasole şi oase de animale la pietre şi stele, dar previziunile lor s-au rareori se împlineau. Suntem acum mai bine echipati pentru această întreprindere? Mă îndoiesc profund. Nu a bănuit nimeni în 1984, anul fatidic al cărţii lui Orwell, că, în mai puţin de cinci ani, Europa de Est va exploda marcând un punct de cotitură în istoria omenirii? Ceea ce cu modestie vă propun astăzi este, prin urmare,  o înşiruire pur ipotetică a perspectivelor, cunoscând prea bine faptul că aceasta ar putea fi în totalitate negată mâine de efectul unui factor necunoscut sau neaşteptat.

          În ciuda tuturor ambiguităţilor din ultimele două decenii, sunt pe cale să apară noi concepte, noi instituţii, noi oportunităti, conturând o adevărată identitate europeană. O nouă viziune asupra securitătii europeană şi internaţională poate deschide calea spre o politică externă europeană comună. Dar poate ar trebui ca mai întâi să discutăm despre însuşi conceptul unei politici externe europene comune: este necesară? Este bună? Este posibil să ne imaginăm că secole de pozitii diferite, chiar opinii divergente în privinta scopurilor externe ale, să zicem, Germaniei şi Franţei, sau ale Marii Britanii şi Italiei, ca să nu mai vorbim de Polonia, Suedia, Austria, sau ţara mea, România, pot şi ar trebui înlocuite de o singură voce şi un set unic de decizii?

          Politica externă este un domeniu foarte sofisticat, conectat la marea politică şi la interesele mărunte ale statelor-membre ale UE deopotrivă. A început din cele mai vechi timpuri, cu schimbul de delegaţii de la un oraş la altul, din Grecia la Roma, de la Roma la Bizanţ, apoi Italia renascentistă a inventat misiunile diplomatice permanente, care au reprezentat un pivot de-a lungul secolelor de înalte schimburi oficiale. Pentru a avea o politică externă comună, ne-am putea imagina un creuzet în care să se amestece Talleyrand şi Metternich, Lawrence al Arabiei şi Javier Solana?

          Răspunsul meu este în principal afirmativ. Uniunea Europeană este un organism politic unic şi are un răspuns politic unic la faptul inevitabil al unei securităţii europene indivizibile. Nu a fost niciodata o simplă coaliţie a statelor-naţiune, dar nici nu va fi, cel puţin într-un viitor previzibil, un super-stat de sine stătător. Războiul Rece a impus o acţiune comună a Alianţei Atlantice şi a Comunităţilor Europene, care a pavat drumul spre o politică externă occidentală integrată. Ţările UE au recunoscut întotdeauna necesitatea de a acţiona împreună în politica externă şi în problemele de apărare. Dar acest lucru s-a dovedit a fi greu de realizat. În 1970 a fost făcut un început timid prin procesul denumit Cooperarea Politică Europeană, prin care ţările UE au încercat să-şi coordoneze poziţiile asupra problemelor de politică externă în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a altor organisme internaţionale.

          Sfârşitul Războiului Rece a adus cu sine iluzia că securitatea vest-europeană nu se mai confruntă cu nici o ameninţare. Chiar dacă nu a fost niciodată exprimată, sau poate cu atât mai mult, deoarece nu a fost exprimată, această idee liniştitoare şi falsă a stat la baza multor decizii şi atitudini, atât europene, cât şi americane. În anii ’90, criza din Balcanii de Vest a pus în mod dramatic un semn de întrebare asupra aceastei ipoteze, domonstrând contrariul, şi anume că, după căderea Zidului Berlinului, întreaga Europă este pusă în pericol ori de câte ori oricare dintre ţările sale se confruntă cu vreun risc. Apariţia unei noi ordini mondiale post-comuniste şi creşterea terorismului internaţional a determinat ţările UE să îşi intensifice eforturile de a vorbi printr-o singură voce despre problematicile mondiale.

În consecinţă, procesul de extindere al NATO şi al UE au convers în a face ambele organizaţii aproape coextensive. Principiul unei politici externe şi de securitate comune (PESC) a fost formalizat prin Tratatul de la Maastricht din 1992. Dar pe probleme deosebit de delicate, sau în cazuri în care ţări UE au interese speciale, nu s-a auzit nici o voce, deoarece deciziile nu puteau fi decât unanime.

          În 1999, Tratatul de la Amsterdam a introdus pentru prima dată funcţia de Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. În 2003, Consiliul European de la Bruxelles, a aprobat pentru prima dată o Strategie de Securitate Europeană, intitulată în mod semnificativ O EUROPĂ SIGURĂ ÎNTR-O LUME MAI BUNĂ, elaborată sub responsabilitatea Înaltului Reprezentant al UE Solana.

În 2009, Tratatul Constituţional al Uniunii Europene a făcut un pas semnificativ spre uniunea politică prin crearea funcţiei de Preşedinte al Consiliului UE. O nouă figură politică a apărut pe scenă: un Preşedinte cu normă întreagă al Consiliului European. Sarcina principală a Preşedintelui este de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului Europei - care devine o instituţie de sine stătătoare - şi de a facilita atingerea consensului. El va asigura, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună. Postul unit de ministru de externe al UE este redefinit dintr-o perspectivă de ansamblu şi pune activitătile politice, economice, diplomatice ale UE sub o umbrelă organizatională unificată. Aceasta face ca politica externă a UE să fie mai coerentă şi mai consecventă. Partenerii externi vor avea un singur interlocutor principal. Crearea în 2011 a Serviciului UE pentru Acţiune Externă va plasa formularea şi punerea în aplicare a întregii game de relaţii politice externe a UE sub un singur acoperiş, aducând împreună personalul diplomatic ale UE din diferite instituţii.

S-a schimbat şi modul de luare a deciziilor. Atâta timp cât deciziile-cheie urmau să fie luate prin vot unanim, autoritatea fundamentală în probleme de politică externă şi de securitate rămânea în cadrul guvernelor UE. Conştientă de această constrângere, Uniunea a introdus proceduri de vot mai flexibile privind deciziile de politică externă şi de securitate comună. Guvernele pot acum să se abţină. Este acceptat votul majoritar, sau o majoritate de tări poate acţiona pe cont propriu. Unanimitatea este necesară pentru deciziile majore, cu implicaţii militare sau de apărare, Aceste noi reglementări ar trebuie să facă UE capabilă să aducă o contribuţie mai mare la pacea şi cooperarea internaţională conformă cu potenţialul său (27 de state membre, mai mult de 470 de milioane de oameni, ¼ din Produsul Naţional Brut al lumii).

UE are acum mecanisme defensive mai puternice şi o competenţă sporită în a răspunde la crizele internaţionale. Unele efecte sunt deja vizibile. UE a trimis misiuni de menţinere a păcii în mai multe zone de conflict din lume. Primele misiuni militare europene au fost în Balcani. UE a preluat comanda forţei de stabilizare militară în Bosnia şi Herţegovina în 2005. În Balcani, UE finanţează proiecte de asistenţă în şapte ţări pentru a le ajuta să construiască societăţi stabile. Alte misiuni pe termen scurt au fost desfăşurate în Africa, Asia şi Orientul Mijlociu. În luna august 2008, sub preşedinţia franceză, UE a intermediat un armistiţiu pentru a pune capăt luptelor dintre Georgia şi Rusia, şi a trimis observatori UE să monitorizeze situaţia. A oferit ajutor umanitar persoanelor strămutate din cauza luptelor şi a organizat o conferinţă internaţională de donatii pentru Georgia. În decembrie 2008, UE a lansat prima operaţiune maritimă. Misiunea sa este de a proteja navele de piraţi de-a lungul coastei somaleze, în special navele ce duc ajutoare de hrană în Somalia.

Uniunea Europeană dispune de o gamă completă de instrumente economice, juridice, diplomatice şi militare care îi permit să “actioneze eficient şi decisiv la nivel mondial”. Este, totuşi, suficient, pentru a putea spune, aşa cum apare şi într-un document recent al UE, că UE este un jucător cheie în probleme internaţionale, de la încălzirea globală la conflictul din Orientul Mijlociu? Pe portalul web al UE, politica externă comună a Uniunii este considerată Diplomaţie decisivă. În dicţionare, aflăm că decisiv înseamnă având puterea de a determina un rezultat sau de a fi concludent; antonimele sale sunt neconcludent, nehotărât, a amâna. Aparent, politica externă a UE are acum mijloacele, a dobândit o capacitate de reactie importantă, dar pentru moment îi lipseşte viziunea unui rol internaţional specific, european.

Într-un fel, este firesc să fie aşa. UE nu este doar o piaţă comună, este o inovaţie cu risc ridicat şi un experiment politic, şi, ca atare, un mod de a se inventa se pas cu pas. Secole de concurenţă între naţiuni trebuie să fie depăşite de către o realitate radical opusă de cooperare cordială şi de încredere reciprocă cordială. Nu este o sarcină uşoară. Cu toate acestea, este o sarcină care necesită nu numai o evoluţie lentă, dar care impune şi o schimbare de paradigmă, cel puţin în trei direcţii. În primul rând, Uniunea Europeană trebuie să renunţe la regula unui joc cu sumă nulă şi să adopte, în toate privinţele comportamentul foarte diferit ale unui jucător de tip câştig-câştig. În al doilea rând, trebuie să adopte un nou concept strategic, adaptat la poziţia geo-strategică de după extindere. Şi în al treilea rând, trebuie să treacă de la deciziile birocratice la un mecanism cu adevărat democratic în elaborarea politicilor sale externe şi de securitate. Criza actuală nu este numai o gaură neagră economică şi financiară, este, de asemenea, o oportunitate de a schimba paradigmele într-o manieră radicală. Europa nu-şi poate întâlni propriul viitor fără a schimba paradigmele atât în interiorul Uniunii, cât şi în relaţiile UE cu lumea.

În ce priveşte jocurile în care ambele părti au de câştigat: când am fost preşedinte al României, a trebuit să negociez o mare varietate de decizii, care s-au bazat pe principiul win-win. Voi rememora doar unele dintre acestea, care mi se par emblematice pentru că se referă la politica de vecinătate care şi în prezent ocupă un loc esenţial în politica externă a U.E. În Europa centrală şi de sud est conflictele între naţiuni şi ţări au o istorie seculară. În mentalul colectiv al fiecărei naţiuni există o hartă a “Ţării Mari” care înglobează regiuni din ţările vecine. Miturile proslăvesc eroii războaielor dintre vecini. Minorităţile reprezentând alte grupuri etcnice erau privite ca un pericol. La sfârşitul dictaturilor comuniste care congelaseră conflicte fără a rezolva vreunul, situaţia putea deveni explozivă şi în fosta Iugoslavie chiar a devenit. Pe timpul mandatului meu, am realizat, împreună cu preşedintele Göncz, reconcilierea istorică dintre România şi Ungaria, dintre români şi maghiari. S-a semnat Tratatul de stat România – Ucraina. S-au iniţiat şi au funcţionat trilateralele România-Polonia-Ucraina, România-Ucraina-Moldova, România-Bulgaria-Grecia, România-Bulgaria-Turcia ca un fir de dialog cordial permanent. Am avut cinstea să prezidez  Organizaţia de cooperare economică a Mării Negre şi Iniţiativa de cooperare Balcanică. Toate au fost posibile fiindcă am ales împreună ce ne uneşte, nu ce ne desparte şi am înţeles ce putem câştiga împreună. Dar toate au fost posibile mai ales pentru că a existat un mare proiect politic: integrarea în UE a fostelor state comuniste care a întrunit adeziunea atât a elitelor intelectuale, cât şi a popoarelor care îşi câştigaseră singure libertatea.

Această transformare radicală de atitudine, de la o politică externă în care marile puteri se foloseau de statele mici dezbinându-le, la politica de bună înţelegere promovată de UE, poate funcţiona ca un model de cooperarea regională şi pentru viitor. Dacă a fost posibil în Europa Centrală, de ce nu ar fi fost posibil şi în Balcani? Şi, după cumplite pierderi umane şi distrugeri, chiar a fost. De ce nu ar fi posibil atunci în viitor şi în Orientul Apropiat, în Asia sau în Africa?

În viziunea mea, un mare proiect politic mondial pentru următoarul deceniu ar putea fi “Pacea vecinilor”. Ca un organism constituţional cu structură complexă, UE este o construcţie unică în lumea de azi şi nouă în toată istoria lumii. Unic trebuie să fie modul de a face politică. Originală trebuie să fie şi diplomaţia ei. Într-o lume dominată de blocuri, şansa UE constă în capacitatea imaginativă de a fi diferită, dar nu mai putin functională. Dacă vom continua să acţionăm ca naţiuni independente, atunci când Tratatul de la Lisabona ne oferă mijloacele de a nu face acest lucru, vom eşua.

În ceea ce priveşte viziunea geopolitică şi strategică: trebuie să ne aşteptăm la dezvoltarea mai multor strategii complementare sau o luptă explozivă de concepţii contradictorii? Va fi o strategie limitată, centrată pe vest, sau una vastă? Prăbuşirea Europei comuniste, a fost şi o victorie a conceptului de securitate trans-atlantică. După 20 de ani putem să ne întrebăm dacă ea a generat numai noi forme de solidaritate sau, într-o manieră aproape iraţională şi prima ruptură adevărată între continentul american şi Europa? În perioada Bush, Statele Unite ale Americii a elaborat, pentru prima dată după al Doilea Război Mondial, un concept de securitate complet autonom. Acesta a fost negat, cel puţin teoretic, de către administraţia Obama, însă în politica americană tendinţa nu s-a evaporat peste noapte. Acest lucru înseamnă că securitatea continentului nostru va continua să fie transatlantică, sau trebuie să ne imaginăm o Identitate de Apărare Europeană foarte diferită de azi?

Sfârşitul războiului rece a deschis o nouă eră, în care fostele riscuri marginale, nonmilitare au devenit centrale, în timp ce tipurile clasice de confruntări militare au devenit mai puţine şi mai puţin probabile. De la criminalitatea transfrontalieră si traficul internaţional la un război informaţional sau financiar, lumea globalizată trebuie să se apere de noi ameninţări, cu o nouă strategie. În discursul meu din 1998 în fata Congress-ului american, am exprimat foarte puternic acest argument.  În 1999 noua strategie naţională a României a fost în acest sens regândită. După evenimentele de la 11 septembrie, s-a văzut că, din păcate, am avut dreptate dincolo de orice imaginaţie. În contextul actual, graniţa de sud-est a Uniunii Europene este cea mai ameninţată. România are o tradiţie militară, o putere militară, şi un angajament militar fată de integrare care o fac un activ important în zona Balcanilor. Dar pentru a stabiliza pe termen lung zona Balcanilor, este imperativ să se integreze regiunea ca întreg, şi în acelaşi moment în timp. După părerea mea, Uniunea Europeană a greşit când a acceptat independenţa unilaterală a Kosovo fără a accepta un proces de începere a negocierilor de integrare simultană a Serbiei şi Kosovo în UE.

Mai presus de toate, trebuie să privim problemele clasice de securitate doar ca un caz particular, în raport cu perspectivele "non-euclidiene" de securitate inuaugurate de începutul erei anti-teroriste. Astfel de strategii neortodoxe solicită noi modalităţi de evaluare şi un nou tip de resurse umane implicate în acest proces. Comisionarii sau procurorii sunt mai buni în această privinţă decât generalii, forţele de poliţie şi metodele poliţieneşti pot fi mai utile decât strategii militari. Iar Saga Wikileak dovedeşte că hackerii pot fi fie un activ, fie o "plagă”. Cred că trebuie să ne imaginăm o diviziune a muncii în aceste noi domenii de riscuri netraditionale atât între militari şi civili, cât şi între Statele Unite şi aliaţii lor europeni. În loc de a reduplica modele militare la scara fiecărei ţări, ar putea fi util să ne gândim la o componentă complementară a integrării. A fost făcută în materie de informaţii. De ce să nu existe şi în alte domenii pentru un concept de securitate cuprinzător? Oricum, aceasta nouă geometrie non-euclidiană de securitate europeană trebuie să găsească un control mai bun al portilor europene, ceea ce subliniază, la rândul său, necesitatea de a consolida atât flancul de nord, cât şi de sud ale întregului sistem.

Eu nu încerc să vă vând o utopie nouă. Ca savant, sunt obişnuit cu o critică sănătoasă. Ca fost şef de stat, m-am fost confruntat de multe ori cu tensiuni, cu un potenţial de conflict ca efect secundar, sau chiar mai rău, pervers, al procesului de integrare. Putem controla aceste efecte perverse; nu putem controla o înfrângere a procesului politicii externe a UE per întreg. O Uniune Europeană extinsă, ferm ancorată în alianţa transatlantică poate fi o soluţie de durată pentru securitatea Europei şi mai mult decât atât. Aceasta poate genera un progres major în economie şi civilizaţie. Atât prin bogăţia sa în resurse materiale, în cunoaştere şi tehnici, cât şi prin bogăţia sa extraordinară în domeniul resurselor umane cu educatie înaltă, această Europa a viitorului apropiat are un potenţial enorm de creştere.

Europa de astăzi este de împărţită aproximativ în două jumătăti, una cu o civilizaţie modernă, puternic industrializată, Vestul, iar a doua, încă împovărată cu industrii învechite şi cu o componentă rurală grea şi arhaică, Estul. Drumul spre a le armoniza pe cele două ar putea părea prea lung şi prea greu în prezent. Dar dacă, totuşi, ne-am imagina o abordare diferită, în care noile economii postindustriale ale viitorului găsesc în aceste noi teritorii din est o libertate de dezvoltare, un spaţiu pentru a sări înainte? Ce se întâmplă dacă, făcând o binecuvântare din blestemul lor istoric, economiile est-europene ar stabili ca prioritatea lor să fie dezvoltarea unei noi economii bazată pe cunoaştere şi educaţie, mai degrabă decât pe consumul de energie? Aceasta înseamnă că trebuie să încetăm să vedem extinderea ca pe un proces repetitiv şi să adoptăm o viziune cu adevărat complementară şi coerentă asupra economiilor noastre ca întreg.

Acest lucru înseamnă şi că trebuie să începem să regândim bazele economiei globale şi ale lumii globale în ansamblu. Prin aceasta vreau să spun că globalitatea, în sensul de interrelaţie, interschimb şi bogăţie a lumii, trebuie să prevaleze asupra globalizării, în sensul de uniformitate în expansiune, dominaţia unui model peste toate celelalte şi lipsa de idei. Europa are o diversitate de limbi, tradiţii şi culturi căreia nu-şi poate permite să-i nege esenţa ştergând toată această bogăţie în numele unei aşa-zise civilizaţii globalizate. Chiar şi în creuzetul imens al Statelor Unite, tradiţiile provenind din diversitatea culturală îşi justifică astăzi propriul lor specific. Europa nu este un creuzet, şi ar fi absurd să-l imite acum. Dimpotrivă, Europa poate reuşi în a transforma drumul spre viitor într-un drum către creativitate şi către cultură. Către cultură - nu ca opus al civilizaţiei, ci ca o dimensiune interioară, mai profundă a unei civilizatii comune moderne şi cu adevarat democratice.

Baza politicii externe şi de securitate comună (PESC) a UE rămâne puterea "soft": utilizarea diplomatiei - susţinută unde este necesar de comerţ, ajutor şi menţinere a păcii - pentru a rezolva conflictele şi a aduce înţelegerea internaţională. Diplomaţia în sensul său tradiţional, precum şi diplomaţia culturală, nu mai reprezintă un instrument exclusiv al promovării intereselor politicii externe, ci este folosită mai mult ca bază de promovare a cooperării internaţionale şi a parteneriatelor într-un fond comun cu actori diverşi şi independenti non-statali. Diplomaţia culturală, prin urmare, implică o acţiune dublă, destinată nu numai să creeze o prezenţă culturală, dar şi să asigure modul în care cealaltă persoană sau naţiune ar recunoaşte şi înţelege această prezenţă, pentru a realiza înţelegerea care transcede imaginile stereotipe. După cum spunea baronesa Kennedy, preşedintă a British Council, o "mare conversaţie a omenirii" trebuie acum încurajată acolo unde grupuri largi de oameni obişnuiţi trebuie să se angajeze în procesul unui flux mai liber de idei şi cunoştinţe în întreaga lume. Agenţii culturale, cum ar fi British Council sau Institutul Goethe trebuie nu numai să promoveze limba şi patrimoniul cultural al ţării pe care o reprezintă, ci să-şi propună şi să devină un facilitator al dialogului, un vehicul de comunicare a valorilor şi tradiţiilor între audiente publice, care la rândul lor, vor stimula adevărata înţelegere reciprocă şi dezvoltarea.

Se spune că diplomaţia a fost inventată atunci când strămoşii noştri au decis că ar fi mai interesant să asculte mesagerul decât să îl mănânce. Timpul trece din ce în ce mai repede în noul secol. Asta nu înseamnă că trebuie să ne grăbim înainte fără să ne gândim. Trecutul nostru ne modelază viitorul, chiar dacă acceptăm sau nu. Haideti să încercăm să-l folosim în cel mai bun chip.