Voi începe intervenţia mea cu o confesiune. În 1993, la un congres al istoricilor din Balcani, o tânără cercetătoare din Bulgaria a întrebat cu emoţie: „Ce ar trebui să facem acum noi, istoricii, pentru a ajuta tranziţia postcomunistă?” Un profesor în vârstă i-a răspuns: „Cred că un timp ar trebui să tăcem”. Discuţia se referea la vechi conflicte inter-etnice nerezolvate în timpul dominaţiei comuniste sovietice şi cu care ţările din Est se confruntau dramatic. Un an mai târziu, prezent la Conferinţa Rectorilor Europeni de la Budapesta, am fost invitat de preşedintele Arpad Goncz la o discuţie personală asupra relaţiilor dintre România şi Ungaria, dintre români şi unguri. I-am spus că eu cred că, după secole de conflicte de multe ori sângeroase, o reconciliere adevărată nu poate pleca de la ascunderea acestora, ci de la asumarea lor, aşa cum au fost. Acest proces de reconciliere pe care am numit-o „culturală” este dificil de construit în lumea politică, unde problemele controversate sunt instrumentate în lupta pentru putere. El poate fi iniţiat mai uşor de către societatea civilă în lumea academică, unde dialogul acceptă puncte de vedere diferite, bazate pe argumente.

Astăzi, când problemele inter-etnice au părăsit prim-planul riscurilor care afectează pacea şi siguranţa regională, putem să abordăm mai liniştiţi istoria confruntărilor politice de la începutul perioadei post-comuniste, inclusiv în cazul unei Românii democratice, membră a Uniunii Europene şi a NATO. Liniştiţi, dar nu fără patimă, cel puţin pentru noi, cei care am participat direct la această dură luptă politică.

Apreciez iniţiativa Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 de a organiza această întâlnire la care sunt prezente persoane cu opinii politice opuse, care le-au făcut ca în momente dificile ale istoriei să intre într-o luptă aspră de idei şi să-şi asume riscul consecinţelor acţiunilor lor. Ceea ce apreciez eu la domnul Ion Iliescu, care este şi preşedintele IRRD, este dubla calitate de a avea idealuri politice ferme, dar şi deschidere spre dialog. În cuvântul său de deschidere a mesei rotunde, preşedintele Iliescu ne-a prezentat perioada ianuarie–mai 1990 ca o epopee a democratizării României a cărei moment culminant au fost primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale după căderea dictaturii ceauşiste.  Precizez că, exceptând datele evenimentelor din acea perioadă, toate punctele mele de vedere sunt opuse faţă de cele ale preşedintelui Iliescu. Eu văd cu totul altfel aceste lucruri, aşa le-am văzut atunci, aşa le văd şi acum. Istoricii vor stabili câtă drptate a avut fiecare dintre noi. Până atunci, mi se pare important că la această întâlnire au fost invitate şi personalităţi care în acea perioadă se opuneau celor care au câştigat alegerile din mai 1990. Mă refer la Lorin Fortuna, fondatorul Fondului Democratic Român şi la revoluţionarii din Timişoara, la Dumitru Dincă, Adrian Dumitrescu, Constantin Aferăriţei, care atunci erau lideri ai Pieţei Universităţii şi nu în ultimul rând la principalul contracandidat al lui Ion Iliescu la alegerile prezidenţiale din 1990, domnul Radu Câmpeanu. Este important să putem asculta punctul de vedere asupra democratizării României atât al celor care preluaseră puterea în decembrie 1989, cât şi al celor care se opuneau acestei puteri. Din faptul că această întâlnire, organizată la Palatul Parlamentului, s-a deschis cu Imnul naţional putem înţelege că fiecare a crezut în felul său că va sluji naţiunea şi progresul ţării sale.

Parcursul României în ultimii douăzeci de ani a fost oarecum unic în Europa Centrală şi de Sud-Est. El a fost diferit faţă de cel al statelor din Europa Centrală –  Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria –, al ţărilor baltice – Estonia, Letonia, Lituania –, faţă de al Bulgariei şi chiar al Albaniei. Din punctul de vedere al regimului politic, în toate aceste ţări, după căderea dictaturilor comuniste, au preluat puterea formaţiuni de centru-dreapta, conduse de lideri noi, din societatea civilă, proveniţi din elitele intelectuale. În niciuna din aceste ţări conducerea nu a fost preluată de reprezentanţi ai fostului regim comunist. În acelaşi timp, România nu a urmat nici parcursul ţărilor din fosta Iugoslavie, unde au fost necesari zece  ani pentru ca forţele democratice să vină la putere cu un preţ cumplit, plătit  cu sânge, cu războaie. România nu a ajuns nici în situaţia din Belarus, unde şi astăzi există un regim autoritar populist, în care preşedintele este automat reales şi se pregăteşte şi succesiunea fiului său prin „alegeri libere”, în timp ce oponenţii preşedintelui sunt trimişi în închisori.

România a urmat cu o întârziere de şapte ani modelul central-european, fără a trece prin dramele fostei Iugoslavii şi fără a evolua spre un regim oligarhic autoritar. Asta nu înseamnă că România nu păstrează o ciudată originalitate. Faptul că în România o parte din elita intelectuală, declarată anticomunistă şi antisecuristă în 1990, a sprijinit în 2004 şi 2009 venirea şi menţinerea la putere a unui preşedinte fost colaborator al securităţii, fost nomenclaturist PCR şi reprezentant al noii oligarhii a tranziţiei a generat o gravă criză morală. Faptul că Partidul Naţional Liberal, simbol al României moderne, reconstruit de preşedintele Radu Câmpeanu, a acceptat ulterior ca preşedinte pe un fost nomenclaturist comunist, supraveghetor al conturilor lui Ceauşescu şi prim ministru al unui Guvern FSN este de natură să accentueze confuzia de valori, ca şi transformarea subită a unui partid fostă aripă FSN într-un partid de centru-dreapta. Acestea ne îndeamnă să privim cu alţi ochi evenimentele din trecut.

Perioada ianuarie-mai 1990 a fost un nod al unor contradicţii nerezolvate şi un teren de confruntare a unor conflicte mai vechi sau mai noi. Aceasta ne obligă să ne întoarcem în timp şi să readucem în discuţie câteva întrebări rămase fără răspuns.

Mai întâi, despre Revoluţie. După douăzeci de ani, se acceptă, în sfârşit, că Revoluţia română a fost o acţiune spontană a unor oameni care, într-un moment istoric, au ales să lupte şi să moară pentru nişte idealuri şi să înfrângă o dictatură care părea indestructibilă.  Teza mea o cunoaşteţi. La Timişoara a  fost o Revoluţie adevărată. Opera eroică a unor oameni, care în plină dictatură ceauşistă au ocupat sediile PCR, au elaborat un program pentru o societate democratică, au construit un partid democratic. La Cluj, la Arad, la Sibiu şi în alte câteva oraşe a fost o revoluţie adevărată. Şi la Bucureşti a fost o revoluţie adevărată în 21decembrie. S-a dovedit că armata, securitatea, miliţia, gărzile patriotice înarmate, apărătoare ale regimului comunist, nu au putut să le facă faţă şi au fost  învinse. Şi în Bucureşti revoluţionarii au ocupat sediul Comitetului Central al PCR, izgonindu-l pe dictatorul Ceauşescu, au ocupat sediile securităţii, miliţiei, televiziunii naţionale şi radioului public. Manifestanţii anticomunişti deveniţi revoluţionari au fost cei care au dărâmat regimul comunist. Cine a obţinut puterea, de ce şi cum, acestea sunt alte întrebări pentru care nu s-a găsit un răspuns şi controversele continuă.

Un alt specific al României în contextul prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est, este preţul tragic al schimbării. Morţii, răniţii, torturaţii din timpul Revoluţiei, cei de până la căderea regimului Ceauşescu şi cei de după aceea vor marca generaţia noastră până când ea va dispărea fizic din această lume. Implicarea armatei în aceste acţiuni criminale va marca şi ea puternic evenimentele din perioada ianuarie–mai 1990. Aşa numita acţiune a teroriştilor din 22-25 decembrie 1989 a avut un impact politic foarte ciudat. Revoluţionarii care au ocupat în toată ţara sediile organelor puterii de stat comuniste, au intrat acolo ca anticomunişti şi au ieşit ca antiterorişti. Foştii reprezentanţi ai puterii comuniste, au devenit şi ei antiterorişti şi deci „revoluţionari”. Anchetele penale care au analizat evenimentele din perioada 22-25 decembrie au stabilit că printre victime s-au aflat persoane din toate categoriile sociale. Printre ei însă, nu s-au găsit nici reprezentanţi ai fostei nomenclaturi comuniste şi nici activişti ai partidului comunist. Foşti conducători ai armatei, care au organizat şi îndeplinit represiunea din 17-21 decembrie, au devenit şi ei „eroi ai Revoluţiei”. Dacă analizăm componenţa primului Guvern postcomunist din perioada decembrie 1989–mai 1990, constatăm că, cu câteva excepţii, între care titularii ministerelor Culturii şi Învăţământului, noii miniştrii erau foştii miniştrii adjuncţi ai ultimului Guvern din perioada Ceauşescu. Miniştrii Apărării şi Internelor, domnii Stănculescu şi Chiţac, erau chiar cei care au condus represiunea criminală de la Timişoara. Un alt ministru al Apărării din acea perioadă, Nicolae Militaru, a comandat direct crime în periooada 22-25 decembrie 1989. La începutul anului 1990, nu numai ţara era profund divizată dar şi conducerea ei era măcinată de conflicte interne. În armată, se confruntau foştii generali prosovietici formaţi în URSS şi reactivaţi, generalii naţionali comunişti fideli până în ultimul moment lui Nicolae Ceauşescu, cu cadrele militare tinere neimplicate în represiune şi care vroiau o armată modernă şi democrată. Menţinerea unui echilibru, chiar precar, pentru stabilitatea ţării nu a fost o sarcină uşoară pentru puterea FSN şi preşedintele Ion Iliescu.

Deosebită în România, faţă de celelalte ţări foste comuniste, a fost şi formarea opoziţiei anticomuniste în România. Datorită durităţii dictaturii Ceauşescu şi a controlului general al securităţii, nu s-a putut forma o opoziţie reală, în timpul regimului comunist. Coagularea unei opoziţii în mediile intelectuale şi construirea unei relaţii cu mediile muncitoreşti, care să genereze schimbarea, cum s-a întâmplat în Polonia, Ungaria, Cehia şi chiar în fosta Uniune Sovietică, nu a fost posibilă în România. Acest fenomen s-a produs abia după căderea dictaturii Ceauşescu. El a început chiar în perioada istorică despre care discutăm astăzi, ianuarie – mai 1990. Proclamaţia de la Timişoara, fenomenul Piaţa Universităţii, reapariţia partidelor istorice, formarea altor partide şi asociaţii democratice, a sindicatelor libere, a unor asociaţii profesionale, conceptele intelectuale ale Ligii Studenţilor, ale Senatului Universităţii din Bucureşti, ale Grupului pentru Dialog Social sunt reprezentări ale unor construcţii democratice opuse puterii politice reprezentate în acea perioadă de FSN.

România nu a beneficiat în perioada comunistă nici de o tentativă de îmbunătăţire a sistemului comunist printr-o reformă economică de tip perestroika, nici de o posibilitate de comunicare în spaţiu civic printr-o transparenţă de tip glasnost. Cei care au preluat puterea în decembrie 1989, prin Frontul Salvării Naţionale condus de preşedintele Ion Iliescu şi prin Guvernul provizoriu condus de domnul Petre Roman, au deschis pentru prima dată calea unor reforme politice şi economice. Societatea românească  s-a văzut pusă, în perioada ianuarie–mai 1990, în faţa a două proiecte politice: un proiect politic reformist, al FSN-ului, şi un proiect politic radical al opoziţiei anticomuniste, care a devenit prin forţa lucrurilor şi antifesenist. Proiectul politic al acestei opoziţii, al cărui teatru de manifestare a fost iniţial strada şi abia ulterior, sub presiunea unor confruntări violente din stradă, CPUN, era un proiect radical de realizare imediată a unei democraţii de tip occidental, al unei economii capitaliste urmând modelul vestic şi opus modelului sovietic încă activ la nivelul anului 1990 în fosta URSS.

După părerea mea, lupta politică era marcată de o puternică confruntare de idei. Forţa acestei lupte se datora energiei neconsumate în Revoluţie, conflictelor îngheţate din timpul regimului comunist, fricii foştilor guvernanţi şi curajului nebănuit al celor umiliţi şi terorizaţi în trecut, ciocnirii de interese. A fost o perioadă marcată de conflicte deschise dar şi de o efervescenţă intelectuală, morală. În acelaşi timp, ne dăm seama că multe din ceea ce considerăm relele societăţii de azi îşi au izvorul atunci: populismul guvernanţilor, manipularea prin televiziune şi presă, instrumentarea urii în lupta politică, paternalismul, jaful bogăţiei naţionale şi a celei locale. Multe din noile instituţii care ar fi trebuit să devină instrumente ale construcţiei democratice au produs rezultate contrare. Mulţimea partidelor democratice a provocat confuzie. CPUN-ul, ca o primă formă de Parlament democrat, care ar fi putut să fie o şcoală de democraţie, a amplificat confuzia. Transmiterea în direct la televiziune a şedinţelor CPUN şi apariţia unor personaje uneori groteşti a creat o impresie de haos şi a dezgustat publicul astfel că CPUN-ul a facilitat doar afirmarea celor care aveau priceperea conducerii şedinţelor de partid. Procesele transmise la televizor nu  au sporit respectul pentru justiţie, ci au relevat doar condiţia intelectuală şi profesională precară a foştilor conducători comunişti. Aceeaşi perioadă a fost folosită de membri ai fostei securităţi care deţineau informaţii şi relaţii pentru ocuparea unor poziţii dominante în noile structuri ale administraţiei, în viaţa politică şi în economia de piaţă incipientă. Într-o carte recentă, domnul Claudiu Iordache, directorul IRRD, face o elocventă demonstraţie a acestui proces.

Rezultatele alegerilor din mai 1990 au produs reacţii diferite în sânul opoziţiei anticomuniste şi antifeseniste. Liga Studenţilor şi conducerea administrativă a Universităţii din Bucureşti în care fusesem ales, au decis încheierea participării la Piaţa Universităţii şi închiderea balconului Facultăţii de Geologie ca tribună a democraţiei. După părerea noastră, alegerile reflectau destul de corect opinia majorităţii populaţiei. Această opinie fusese puternic influenţată de manipularea prin televiziune şi de angajarea directă în campania electorală a FSN a foştilor activişti comunişti. Dar, în primul rând, rezultatul alegerilor era expresia unei psihologii individuale şi colective formată timp de decenii, în regimul comunist.

Chiar dacă rezultatul alegerilor a fost poate corect, el nu a rezolvat problema construirii unui regim democratic, pentru că nu putem despărţi alegerile din 20 mai de mineriada din 14-15 iunie 1990 şi nici de cea din septembrie 1991, care va duce la înlăturarea violentă chiar a Guvernului rezultat în urma alegerilor parlamentare din mai 1990.

În 17-21 decembrie 1989, unul din dezideratele clamate de mulţimea care invadase pieţele publice la Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Arad a fost „alegeri libere!”. Pentru acest ţel au murit, au fost împuşcaţi, arestaţi şi torturaţi mii de oameni. După numai cinci luni, dezideratul alegerilor libere se îndeplinea şi odată cu el o lecţie dură pentru români. Fără structuri civice puternice, alegerile libere sunt doar premise ale unei democraţii adevărate.

Această lecţie aveau să o cunoască mai târziu şi alte popoare proaspăt ieşite de sub regimuri dictatoriale. Ea trebuie însuşită de toate popoarele care mai sunt încă sub puterea unor dictaturi.

Pentru România, ţară care se bucură azi de statutul unei democraţii consolidate, cu economie de piaţă funcţională, în mod ciudat, această lecţie continuă să fie valabilă şi azi.