CULTURAL DIPLOMACY: PEACE AND PROGRESS

THROUGH UNDERSTANDING THE OTHER

          De ce este nevoie de diplomaţie culturală - acest concept nou, pe care Institutul de la Berlin încearcă să-l promoveze cu atâta pasiune şi angajament? Răspunsul meu: pentru că lumea se schimbă. Şi dacă lumea se schimbă, şi politica în sensul ei înalt de slujire a intereselor comunităţii trebuie să se schimbe. Ilustrul strateg german Clausewitz considera că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace. Eu cred că şi pacea poate să fie un rezultat al politicii, dus cu alte mijloace. Unul dintre acestea este diplomaţia culturală, care fără să-şi propună să înlăture diplomaţia tradiţională a dialogului între interese diferite, susţinut prin diferite tipuri de presiuni şi ameninţarea cu forţa, să-l poată completa cu un element nou: dialogul bazat pe înţelegerea celuilalt şi, într-un sens mai larg, este vorba de o înţelegere mai bună a lumii în care trăim. Primul pas al diplomaţiei culturale ar trebuie să fie, după părerea mea, construirea unei hărţi conceptuale a universului poilitic internaţional pe care să desenăm lumile diferite care populează planeta noastră, cea post-modernă, cea modernă şi cea pre-modernă. Numai pe această bază putem construi politici şi strategii de securitate adecvate unei lumi în schimbare rapidă şi contradictorie.

Războiul ruso-georgian, din august 2008, a acţionat şi ca un declanşator pentru noi abordări teoretice. Consecinţele sale imediate au evidenţiat slăbiciunile inerente ale sistemelor de soluţionare a conflictelor îngheţate, gestionate de OSCE - în Osetia de Sud şi de ONU - în Abhazia. Dincolo de acestea au devenit evidente blocajele de natură instituţională ale UE în materie de politică externă şi divergenţele din cadrul NATO. Deşi extinderea conflictului a fost blocată, a devenit vizibilă o criză instituţională majoră la nivel internaţional. Componentele ei s-au dovedit a fi  o criză a mijloacelor, o criză a principiilor de drept internaţional şi o criză morală. Revizuirea strategiilor de securitate pe baza unor noi modele de abordare s-a impus cu necesitate.

În cadrul dezbaterilor privind logica evaluării şi planificării de securitate, s-au conturat două abordări teoretice. După prima, care este şi cea mai veche, lumea este unipolară, datorită super-puterii SUA, care a investit în ultimii zece ani dublu faţă de suma bugetelor militare ale tuturor statelor lumii în cheltuieli de cercetare ştiinţifică şi tehnologică de natură militară. Lumea poate fi definită ca unipolară şi din punctul de vedere al modelului de democraţie liberală occidentală care asigură dezvoltare economică şi prosperitate.

După părerea mea, această abordare este depăşită. Chiar Statele Unite s-au ferit să se afirme ca unică putere. Este vorba nu numai de declaraţiile publice. Am asistat la multe intervenţii în cadru restrâns sau închis ale preşedintelui Clinton şi pot depune mărturie despre grija de a găsi şi consulta partenerii politici şi militari în momente de criză. Scurtul puseu de autoritate de la începutul celui de-al doilea mandat al preşedintelui George W. Bush a fost repede sancţionat de realitate, iar preşedintele Obama a relansat o politică de concertare internaţională.

Modelul unui tip unic de democraţie este şi el depăşit. Am avut ocazia să prezint la Universitatea Harvard, la o conferinţă prezidată de regretatul profesor Huntington, rezervele mele în privinţa teoriei sale privind ciocnirea civilizaţiilor. Conform acestei teorii, Europa era divizată între spaţiul civilizaţional occidental bazat pe mentalitatea catolic-protestantă, singurul apt pentru o democraţie liberală, şi cel estic ortodox. Integrarea europeană a Greciei, României şi Bulgariei au contrazis practic această teorie care va fi infirmată şi de integrarea în UE în viitorul apropiat nu numai a unor alte naţiuni ortodoxe, ca Serbia şi Macedonia, dar şi musulmane, precum Albania, Bosnia-Herţegovina sau Kosovo. La Conferinţa internaţională de la Seul, din 1994, am combătut şi teoria inadecvării la democraţia liberală a naţiunilor asiatice. Şi în acest caz realitatea construcţiei unor sisteme democratice stabile în ţări cu înalt nivel de dezvoltare economică şi de viaţă, ca Japonia sau Coreea de Sud dezmint această teorie. Calea spre democraţia liberală este deschisă pentru tipuri diferite de civilizaţie.

O a doua abordare descrie lumea ca uni-multipolară, cu periferie anarhică. În acest context, SUA nu poate acţiona singură, ci doar împreună cu alte puteri. Occidentul însuşi este multipolar şi neuniform. Această abordare teoretică este mai apropiată de realitate şi confirmată de evoluţiile recente.

Faptul că confruntate cu evenimentele din Kosovo şi Georgia, ţările din NATO şi UE au avut poziţii diferite, ca şi în cazul intervenţiilor militare din Irak şi Afganistan, a dovedit că multipolarismul occidental este o realitate. El este generat de democraţia internă şi de cea existentă în organismele şi instituţiile internaţionale pe care le-a creat.

Exemplele menţionate se menţin însă în domeniul conceptului Westfalian în care doar statele sunt subiect de drept internaţional.

Pentru viitor, securitatea europeană şi mondială, ca şi securitatea fiecărui stat în parte, vor trebui să se adapteze societăţii postmoderne. Statele vor rămâne probabil mult timp de aici înainte, nu numai subiecţii dar şi garanţii securităţii. În acelaşi timp însă, suntem obligaţi să luăm în considerare că lumea postmodernă a creat solidarităţi ale unor grupuri rasiale, etnice, sexuale care transced statele. Nu mai putem percepe astfel securitatea statului ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru asigurarea securităţii diferitelor grupuri şi a cetăţenilor văzuţi ca persoane cu interese şi opţiuni proprii.

Criza economică mondială a dus la o reevaluare pozitivă a rolului statului ca apărător al cetăţenilor împotriva abuzurilor venite chiar din partea celor care asiguraseră progresul şi prosperitatea statelor în secolul XX: companiile economice şi financiare transnaţionale. Un parteneriat între state, sectorul privat şi societatea civilă care să promoveze responsabilitatea socială a corporaţiilor poate creea încrederea pentru depăşirea crizei prezente şi a celor viitoare.

Pentru aceasta este necesară o mai bună înţelegere a lumii globalizate. Ea poate fi caracterizată ca o societate de risc la care un număr mare de cetăţeni s-au adaptat deja. Aceşti cetăţeni globali, în special tineri, până la 40 de ani, nu îşi asumă identităţi şi loialităţi perene, ci doar pragmatice şi momentane. Ei sunt foarte activi şi mobili şi se stabilesc în funcţie de caracterul fiecărui individ, în spaţiile care le oferă minimum de risc sau în spaţiile care le oferă dimpotrivă maximum de oportunităţi. Acest tip de populaţie este de aşteptat să crească în următorii ani.  Această tendinţă este însoţită de alta din care fac parte grupuri sau persoane care îşi orientează viaţa după modelul fostei lumi bipolare, în alb şi negru, chiar dacă intoleranţele ideologice au fost înlocuite de cele religioase sau etnice. Ei reprezintă un potenţial anarhic. Dacă aceste tendinţe se manifestă într-o lume plată există şi relicte ale unor societăţi vechi separate prin falii adânci de lumea postmodernă sau modernă. Este vorba de structuri protostatale sau pseudostatale bazate pe clanuri, familii extinse sau alte structuri care au precedat formarea popoarelor sau a naţiunilor. Ele sunt vizibile în Africa, în unele regiuni ale Asiei sau chiar în America Latină. Iată de ce modul de abordare de către comunitatea internaţională a fiecărei teme trebuie să ţină cont de percepţiile fiecăruia dintre actorii în cauză.

În lumea de azi, statele nu mai pot fi împărţite convenţional în blocuri pentru că reacţiile care apar în funcţie de diferite interese duc la schimbarea alianţelor şi a taberelor opuse pentru diferite teme sau subiecte. Este pe deoparte un reflex al democratizări lumii contemporane, dar şi al pragmatismului guvernelor obligate să răspundă nevoilor propriilor săi cetăţeni.

Problemele tranziţiei către democraţie, dublate de separatism şi de întârzierea consolidării noilor state independente, crează la rândul lor riscuri directe legate de legitimitatea politică a statelor şi guvernelor. Nucleele de tip mafiot care alimentează separatismul şi blochează consolidarea noilor state pun sub semnul întrebării capacitatea de luptă împotriva corupţiei instituţionalizate O ameninţare asociată cu modelul global al democraţiei este şi populismul. Populismul poate duce la slăbirea puterii şi eficienţei instituţiilor democratice, independenţei justiţiei, mass mediei şi armatei. Aceste elemente, combinate cu existenţa vechilor conflicte îngheţate, stârnesc îngrijorare atât pentru tendinţele de fragmentare a noilor state independente, cât şi pentru menţinerea mentalităţilor retrograde care generează atractivitatea faţă de modelele administrative autoritare.

Putem face faţă unor provocări atât de diverse? Cu ce argumente? Cu ce mijloace?

Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă care să dezvolte complementaritatea organismelor globale sau regionale. O viziune echilibrată ar trebui să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii a miliarde de oameni. Structurile politice ar trebui completate cu structuri ale societăţii civile dedicate problemelor securităţii mondiale. Numai astfel un proces de consolidare a respectului omului, democraţiei şi securităţii comune poate dobândi profunzimea pe care doar voinţa reală a popoarelor o poate garanta.

Vocaţia preventivă va constitui cheia de boltă a diplomaţiei în viitorul imediat. Aceasta implică o complexitate crescândă a analizelor şi mijloacelor de acţiune. Crizele repetate au arătat că, din păcate, intervenţiile preventive punctuale nu sunt suficiente şi trebuie inserate într-un complex de acţiuni pe termen lung care să ia în considerare ansamblul unor regiuni şi ansamblul problemelor care le pot destabiliza, de la dificultăţile economice la stereotipurile ancorate în mentalităţi divergente, de la precaritatea căilor de comunicare la riscurile neconvenţionale de securitate.

Diplomaţia culturală poate funcţoiona ca un laborator unde se creează cultura politică a securităţii globale prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare. Ea poate identifica riscurile majore, poate formula şi pune în practică programe de întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc cât şi în zonele cu potenţial conflictual.

În acest laborator cred că există un loc privilegiat pentru foştii preşedinţi din perioada tranziţiei de la dictaturile comuniste la statele democratice. Cu experienţa lor civică şi de oameni de stat reformatori, folosindu-se de relaţiile reciproce şi de prestigiul câştigat, ei pot juca un rol atât în dezamorsarea unor conflicte, cât şi în regândirea unor strategii pe termen lung.

Marea contribuţie a diplomaţiei culturale preventive la arhitectura de securitate a lumii va fi, fără îndoială, aceea a războaielor care nu vor fi avut loc datorită creării unor mecanisme democratice de dialog şi întăririi colaborării cu societatea civilă.