Gdansk, 30 septembrie 2010
INTRODUCERE
Sunt aici pentru a prezenta, la trei decenii de la
constituirea Solidarnost şi la două decenii de la prăbuşirea
dictaturilor comuniste din Europa Centrală şi de Sud Est, un omagiu
Poloniei, Solidarităţii şi lui Lech Walesa. Fac acest lucru în
numele României, al societăţii civile româneşti şi al meu personal.
Înainte de a aborda subiectul sesiunii noastre, vreau să
fac o mărturisire. După doborârea, printr-o revoltă populară, a
regimului criminal Ceauşescu în numai 7 zile, plătită cu preţul a
1.104 persoane ucise, a 3.432 persoane grav rănite şi a 3.402
persoane arestate şi torturate, am fost ales rector al Universităţii
Bucureşti şi lider al mişcării civice şi politice democratice
anticomuniste. În această calitate am promovat un proiect politic de
contrucţie a societăţii civile în România (imposibil de realizat sub
dictatura Ceauşescu) după modelul Solidarnost. La baza acestui
proiect am pus cooperarea dintre sindicatele libere şi elita
intelectuală în spiritul idealurilor creştin democrate.
În 1996, când am fost ales preşedinte, am promovat
un proiect de reforme politice, economice şi sociale radicale după
modelul Poloniei. Am ales acest model pentru România pentru că, după
opinia mea, fără lupta şi sacrificiile poporului polonez nu ar fi
fost posibile nici prăbuşirea paşnică a imperiului sovietic şi a
dictaturilor comuniste, nici integrarea europeană şi euroatlantică a
fostelor state comuniste din Europa Centrală, zona Baltică şi Sud
Estul Europei.
În timpul mandatului meu, acest proiect a devenit
politică de Stat. Prima vizită de stat am efectuat-o în Polonia. În
cadrul acestei vizite din ianuarie 1997 am prezentat omagiul meu
fostului preşedinte Lech Walesa, m-am recules la mormântul
părintelui Popiełuszko şi m-am întâlnit cu intelectualii mişcării
Solidarnost. Primul rezultat al acestei vizite a fost constituirea
trilateralei Polonia – România - Ucraina. România a încheiat, după
exemplul Poloniei, Tratatul de Stat cu Ucraina, creându-se o placă
de stabilitate în Europa Centrală ca posibil model pentru ţările din
fosta Iugoslavie, Balcani şi Asia Centrală. România a întreprins
reformele economice dure după modelul celor din Polonia anilor
1990-1994 şi am acceptat să plătesc personal preţul politic pentru
acestea. Am organizat, cu sprijinul Bisericii Catolice Poloneze,
vizita istorică a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea în
România, prima vizită a Şefului Bisericii Catolice într-o ţară
majoritar ortodoxă, deschizând drumul reconcilierii cu multe alte
Biserici Ortodoxe din Europa de Sud Est.
Am încheiat, încă din 1997, după modelul Poloniei,
un parteneriat strategic cu SUA, scoţând România dintr-o posibilă
axă cu Rusia-Belarus-Iugoslavia, care avea să fie proclamată în 1999
de Parlamentele acestor ţări.
Urmând drumul Poloniei, România avea să obţină, pe
rând, preşedinţia Summit-ului NATO - Parteneriatul pentru pace de la
Washington în iulie 1999, preşedinţia OSCE în 2000, integrarea în
NATO în 2004 şi în Uniunea Europeană în 2007. Ca şi Polonia, România
va fi fidelă Organizaţiei Nord-Atlantice şi prezentă cu trupe
militare pe teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan, va
participa la scutul antirachetă şi va găzdui baze militare americane
pe teritoriul său. Cred în continuare că şi în actuala criză
economico-financiară singurul exemplu valabil pentru România este
tot Polonia, şi continui să cred că dezvoltarea cooperării dintre
ţările noastre nu este numai în beneficiul nostru comun ci slujeşte
şi cauza păcii şi dezvoltării în Europa şi în lumea de azi.
Solidaritatea la 30 de ani între istorie şi mit
După două decenii, revoluţiile din ‘89 ies din
actualitate pentru a intra în istorie şi mit. Ceea ce a făcut ca
revoluţiile din ‘89 să pară un miracol a fost prăbuşirea imperiului
comunist din interior pe cale paşnică într-un timp foarte scurt.
Analiza contextului politic, economic şi social nu umbreşte acest
miracol ci dimpotrivă îl pune şi mai mult în valoare. Mulţimile,
care au înfăptuit revoluţiile care au dus la prăbuşirea fostului
Imperiu sovietic, au fost atrase la început de proiectul reformator
a lui Gorbaciov, în speranţa normală şi sinceră că acesta va duce la
o îmbunătăţire a vieţii lor. Reformele iniţiate la mijlocul anilor
‘80 în URSS prin perestroika şi glasnost au avut un rol important în
declanşarea schimbării. Intelectualii, mai puţin interesaţi de
perestroika, au fost atraşi însă de glasnost: ei au fost încântaţi
de posibilitatea de a vorbi liber după decenii de interdicţii.
Grupurile de intelectuali care au avut atunci posibilitatea să se
constituie la vedere în Rusia, în republicile din URSS, în ţările
comuniste satelit din Europa Centrală şi de Sud Est au elaborat un
proiect propriu de schimbare a regimurilor comuniste.
Acest proiect s-a dezvoltat pe trei paliere. Primul,
un proiect de redescoperire a identităţilor naţionale prin limbă,
cultură şi memorie istorică. Al doilea, un proiect de natură
religioasă, renaşterea spiritului religios jucând un rol covârşitor
pe tot arealul fostului Imperiu sovietic. Al treilea, un proiect
politico economic, prin propunerea unor reforme radicale care să
ducă rapid la o economie capitalistă şi la o democraţie de tip
occidental. Pe măsură ce reformele economice de tip perestroika
eşuau, s-a produs o translaţie a interesului mulţimilor de la
proiectul Gorbaciov la proiectul intelectualilor radicali pe care
aceştia au reuşit să-l facă public folosind glasnostul. În aceste
condiţii, conspiraţia serviciilor secrete comuniste care prevedeau o
tranziţie treptată, cu menţinerea controlului Partidului Comunist şi
a unui Imperiu sovietic, mai liberalizat, a eşuat. Mulţimile au
optat pentru proiectul radical. Forţa cu care l-au adoptat ţine însă
de etos şi nu de o abordare raţională. Etosul, care a pus în
mişcare mulţimi uriaşe pe un spaţiu uriaş, poate fi înţeles numai
printr-o abordare de tip antropologic.
Schimbarea paşnică a celui mai represiv şi criminal
sistem din istorie ţine de domeniul miracolului. Este adevărat, a
existat o presiune militară externă asupra imperiului comunist
sovietic atras de Occident şi în special de SUA într-o cursă a
înarmării la care nu am mai putut face faţă economic şi tehnologic.
Este adevărat că a existat o presiune politică şi civică a
Occidentului pe tema respectării drepturilor omului şi un canal de
comunicare deschis prin posturile de radio finanţate de SUA. Dar
acestea au fost doar condiţii, nu cauze.
Nici o conspiraţie externă sau internă nu putea să
organizeze această schimbare dacă nu ar fi existat determinarea unor
mulţimi de oameni care au crezut în idealuri şi au fost dispuse la
lupte şi să moară pentru aceste idealuri. Aceste momente sunt rare
la nivelul întregii istorii a lumii.
Revoluţiile din 1989 din Europa de Est au fost unul
din momentele pe care istoria le descrie drept definitorii. Robert
Cooper considera că în astfel de momente cruciale popoarele nu
acţionează numai pe baza intereselor ci conform modului de a fi,
adică prin acel comportament care le defineşte identitatea. Sunt
popoare care, în momente cruciale, acţionează pe baza mitului
naţional. Sau îşi pot crea unul nou.
Care este mitul naţional definitoriu pentru
popoarele Europei de Est în perioada postcomunistă? Încercând să
descifreze istoria modernă a Europei, Raoul Girardet mizează pe
filiaţia între imaginarul politic contemporan şi marele mituri ale
omenirii. Politologul francez identifică patru mituri, pe care le
consideră esenţiale pentru întreaga societate europeană
contemporană: mitul conspiraţiei, mitul salvatorului, mitul vârstei
de aur şi mitul unităţii. Toate patru fac trimitere la evenimentele
social politice care au schimbat radical faţa Europei în ultimele
două decenii. Dacă vorbim despre revoluţiile din 1989 care au dus la
înlăturarea Cortinei de fier şi la căderea comunismului, sau despre
evoluţia naţiunilor europene în perioada imediat următoare acestor
revoluţii, dacă abordăm ideea unităţii europene sau pericolul unei
eventuale întoarceri la comunism, în toate descoperim manifestări
ale acestor patru mituri politice. Faptul că politica statelor care
au făcut parte din fostul Imperiu sovietic a fost asociată acestor
mituri într-o manieră aproape identică a atras atenţia asupra unei
psihologii comune. Este vorba de o sensibilitate comună care vine
din adâncul unei convieţuiri seculare marcată de conflicte tragice
şi afinităţi surprinzătoare. Ea ni se descoperă în miturile care ne
spun ce nu ştim încă despre noi.
Examinând miturile politice şi imaginarul colectiv
al popoarelor din sud-estul Europei care au cunoscut tragica
experienţă comunistă, am observat că deşi Girardet nu se înşeală în
identificarea celor patru mituri politice cu resorturile ce au dus
la conturarea civilizaţiei europene actuale, nici unul dintre aceste
patru mituri nu poate fi considerat reprezentativ pentru lumea
estului european. Mitul unic care mi se pare definitoriu, din toate
punctele de vedere pentru acest areal cultural, este mitul
construcţiei prin sacrificiu prezent de secole în imaginarul
colectiv est european.
Asumarea mitului creaţiei prin jertfă ca un mit
politic definitoriu aduce un câştig psihologic prin dislocarea din
mentalul colectiv a pasivităţii şi inducerea în comportament a
spiritului constructiv. Din acest punct de vedere, suntem liberi să
accesăm acum la rigoarea şi la seriozitatea necesară unei
politici a acţiunii în locul unei culturi a suferinţei şi
răbdării, depăşită în 1989.
În cele două decenii scurse de la Revoluţiile din
1989, statele foste comuniste şi-au realizat două interese politice
majore: integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Primul le
garantează independenţa, unitatea şi securitatea, eliberându-le de
spaime seculare. Cel de-al doilea, prin statutul de democraţie
consolidată şi economie de piaţă funcţională, le oferă protecţie
economică într-un moment de criză financiară globalizată. Oricât de
mari realizari ar fi acestea, la scara întregii istorii, este totuşi
vorba de interese politice, militare, economice, sociale, culturale,
nu de idealuri. Politica, economia, justiţia şi starea morală a
popoarelor din fostele state comuniste au stat şi vor mai sta o
vreme sub semnul păcatului originar: mentalitatea comunistă
colectivistă impusă prin forţă şi manipulare ideologică.
Martirii revoluţiei din 1989 şi martirii rezistenţei
împotriva comunismului din perioada 1945-1989 care au murit pentru
libertate, adevăr, dreptate şi democraţie, punând aceste idealuri
mai presus decât viaţa lor reprezintă sacrificiul fondator al
renaşterii popoarelor din Europa de Est.
Dacă dorim să ne eliberăm de păcatul traiului sub
dictatura comunistă şi să dăm un sens sacrificiului fondator trebuie
să ne schimbăm modul de comportament bazat pe o strategie de
supravieţuire printr-un model de comportament bazat pe
respectul de sine.
Mai este astăzi nevoie de modelul Solidarnost? Mai
este nevoie de o solidaritate bazată pe idealuri şi credinţă?
Societatea capitalistă nu a creat noi diviziuni care, în momente de
criză, pot deveni periculoase? Este democraţia atât de solidă cum
pare?
Poate ea face faţă unui nou pericol: populismul,
fără întărirea societăţii civile? Populismul, ca formă degradantă,
poate să înflorească în democraţie şi să conducă spre noi tendinţe
autoritare. Chiar dacă nu a existat încă un derapaj real al
structurilor şi al instituţiilor democratice, asta nu înseamnă că nu
trebuie să fim vigilenţi şi să creăm un proiect comun, de întărire a
democraţiei.
Avem nevoie să restabilim demnitatea proiectului
intelectual al celor care acum 20 de ani au iniţiat un proiect
politic propriu, contribuind la lărgirea Europei democratice.
Intelectualitatea şi popoarele din fostele ţări comuniste au dat un
nou etos, au reuşit să imprime unei Uniuni Europene din acel
moment, oarecum osificată şi dirijată numai spre probleme economice,
un elan nou, să trezească forţe noi, să trezească energii noi. Acest
lucru se poate petrece şi astăzi. Din nou Uniunea Europeană este
pândită de pericolul birocratizării şi dacă în Europa Centrală şi de
Sud Est se va realiza un proiect politic vizionar, adaptat marilor
provocări ale prezentului, el va restabili nu numai demnitatea
noastră intelectuală dar va contribui la o nouă identitate a Europei
Centrale şi de Sud Est în concernul european şi mondial.