Discursul prof.dr. Emil Constantinescu,

preşedintele României 1996-2000,

la Conferinţa „Europe and the world: 30 years after the victorious Polish Solidarity”

 

Gdansk, 30 septembrie 2010

          INTRODUCERE

 

Sunt aici pentru a prezenta, la trei decenii de la constituirea Solidarnost şi la două decenii de la prăbuşirea dictaturilor comuniste din Europa Centrală şi de Sud Est, un omagiu Poloniei, Solidarităţii şi lui Lech Walesa. Fac acest lucru în numele României, al societăţii civile româneşti şi al meu personal.

          Înainte de a aborda subiectul sesiunii noastre, vreau să fac o mărturisire. După doborârea, printr-o revoltă populară, a regimului criminal Ceauşescu în numai 7 zile, plătită cu preţul a 1.104 persoane ucise, a 3.432 persoane grav rănite şi a 3.402 persoane arestate şi torturate, am fost ales rector al Universităţii Bucureşti şi lider al mişcării civice şi politice democratice anticomuniste. În această calitate am promovat un proiect politic de contrucţie a societăţii civile în România (imposibil de realizat sub dictatura Ceauşescu) după modelul Solidarnost. La baza acestui proiect am pus cooperarea dintre sindicatele libere şi elita intelectuală în spiritul idealurilor creştin democrate.

În 1996, când am fost ales preşedinte, am promovat un proiect de reforme politice, economice şi sociale radicale după modelul Poloniei. Am ales acest model pentru România pentru că, după opinia mea, fără lupta şi sacrificiile poporului polonez nu ar fi fost posibile nici prăbuşirea paşnică a imperiului sovietic şi a dictaturilor comuniste, nici integrarea europeană şi euroatlantică a fostelor state comuniste din Europa Centrală, zona Baltică şi Sud Estul Europei.

În timpul mandatului meu, acest proiect a devenit politică de Stat. Prima vizită de stat am efectuat-o în Polonia. În cadrul acestei vizite din ianuarie 1997 am prezentat omagiul meu fostului preşedinte Lech Walesa,  m-am recules la mormântul părintelui Popiełuszko şi m-am întâlnit cu intelectualii mişcării Solidarnost. Primul rezultat al acestei vizite a fost constituirea trilateralei Polonia – România - Ucraina. România a încheiat, după exemplul Poloniei, Tratatul de Stat cu Ucraina, creându-se o placă de stabilitate în Europa Centrală ca posibil model pentru ţările din fosta Iugoslavie, Balcani şi Asia Centrală. România a întreprins reformele economice dure după modelul celor din Polonia anilor 1990-1994 şi am acceptat să plătesc personal preţul politic pentru acestea. Am organizat, cu sprijinul Bisericii Catolice Poloneze, vizita istorică a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea în România, prima vizită a Şefului Bisericii Catolice într-o ţară majoritar ortodoxă, deschizând drumul reconcilierii cu multe alte Biserici Ortodoxe din Europa de Sud Est.

Am încheiat, încă din 1997, după modelul Poloniei, un parteneriat strategic cu SUA, scoţând România dintr-o posibilă axă cu Rusia-Belarus-Iugoslavia, care avea să fie proclamată în 1999 de Parlamentele acestor ţări.

Urmând drumul Poloniei, România avea să obţină, pe rând, preşedinţia Summit-ului NATO - Parteneriatul pentru pace de la Washington în iulie 1999, preşedinţia OSCE în 2000, integrarea în NATO în 2004 şi în Uniunea Europeană în 2007. Ca şi Polonia, România va fi fidelă Organizaţiei Nord-Atlantice şi prezentă cu trupe militare pe teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan, va participa la scutul antirachetă şi va găzdui baze militare americane pe teritoriul său. Cred în continuare că şi în actuala criză economico-financiară singurul exemplu valabil pentru România este tot Polonia, şi continui să cred că dezvoltarea cooperării dintre ţările noastre nu este numai în beneficiul nostru comun ci slujeşte şi cauza păcii şi dezvoltării în Europa şi în lumea de azi.

 

 

Solidaritatea la 30 de ani între istorie şi mit

 

După două decenii, revoluţiile din ‘89 ies din actualitate pentru a intra în istorie şi mit. Ceea ce a făcut ca revoluţiile din ‘89 să pară un miracol a fost prăbuşirea imperiului comunist din interior pe cale paşnică într-un timp foarte scurt. Analiza contextului politic, economic şi social nu umbreşte acest miracol ci dimpotrivă îl pune şi mai mult în valoare. Mulţimile, care au înfăptuit revoluţiile care au dus la prăbuşirea fostului Imperiu sovietic, au fost atrase la început de proiectul reformator a lui Gorbaciov, în speranţa normală şi sinceră că acesta va duce la o îmbunătăţire a vieţii lor. Reformele iniţiate la mijlocul anilor ‘80 în URSS prin perestroika şi glasnost au avut un rol important în declanşarea schimbării. Intelectualii, mai puţin interesaţi de perestroika, au fost atraşi însă de glasnost: ei au fost încântaţi de posibilitatea de a vorbi liber după decenii de interdicţii. Grupurile de intelectuali care au avut atunci posibilitatea să se constituie la vedere în Rusia, în republicile din URSS, în ţările comuniste satelit din Europa Centrală şi de Sud Est au elaborat un proiect propriu de schimbare a regimurilor comuniste.

Acest proiect s-a dezvoltat pe trei paliere. Primul, un proiect de redescoperire a identităţilor naţionale prin limbă, cultură şi memorie istorică. Al doilea, un proiect de natură religioasă, renaşterea spiritului religios jucând un rol covârşitor pe tot arealul fostului Imperiu sovietic. Al treilea,  un proiect politico economic, prin propunerea unor reforme radicale care să ducă rapid la o economie capitalistă şi la o democraţie de tip occidental. Pe măsură ce reformele economice de tip perestroika eşuau, s-a produs o translaţie a interesului mulţimilor de la proiectul Gorbaciov la proiectul intelectualilor radicali pe care aceştia au reuşit să-l facă public folosind glasnostul. În aceste condiţii, conspiraţia serviciilor secrete comuniste care prevedeau o tranziţie treptată, cu menţinerea controlului Partidului Comunist şi a unui Imperiu sovietic, mai liberalizat, a eşuat. Mulţimile au optat pentru proiectul radical. Forţa cu care l-au adoptat ţine însă de etos şi nu de o abordare raţională.  Etosul, care a pus în mişcare mulţimi uriaşe pe un spaţiu uriaş, poate fi înţeles numai printr-o abordare de tip antropologic.

Schimbarea paşnică a celui mai represiv şi criminal sistem din istorie ţine de domeniul miracolului. Este adevărat, a existat o presiune militară externă asupra imperiului comunist sovietic atras de Occident şi în special de SUA într-o cursă a înarmării la care nu am mai putut face faţă economic şi tehnologic. Este adevărat că a existat o presiune politică şi civică a Occidentului pe tema respectării drepturilor omului şi un canal de comunicare deschis prin posturile de radio finanţate de SUA. Dar acestea au fost doar condiţii, nu cauze.

Nici o conspiraţie externă sau internă nu putea să organizeze această schimbare dacă nu ar fi existat determinarea unor mulţimi de oameni care au crezut în idealuri şi au fost dispuse la lupte şi să moară pentru aceste idealuri. Aceste momente sunt rare la nivelul întregii istorii a lumii.

Revoluţiile din 1989 din Europa de Est au fost unul din momentele pe care istoria le descrie drept definitorii. Robert Cooper considera că în astfel de momente cruciale popoarele nu acţionează numai pe baza intereselor ci conform modului de a fi, adică prin acel comportament care le defineşte identitatea. Sunt popoare care, în momente cruciale, acţionează pe baza mitului naţional. Sau îşi pot crea unul nou.

Care este mitul naţional definitoriu pentru popoarele Europei de Est în perioada postcomunistă? Încercând să descifreze istoria modernă a Europei,  Raoul Girardet mizează pe filiaţia între imaginarul politic contemporan şi marele mituri ale omenirii. Politologul francez identifică patru mituri, pe care le consideră esenţiale pentru întreaga societate europeană contemporană: mitul conspiraţiei, mitul salvatorului, mitul vârstei de aur şi mitul unităţii. Toate patru fac trimitere la evenimentele social politice care au schimbat radical faţa Europei în ultimele două decenii. Dacă vorbim despre revoluţiile din 1989 care au dus la înlăturarea Cortinei de fier şi la căderea comunismului, sau despre evoluţia naţiunilor europene în perioada imediat următoare acestor revoluţii, dacă abordăm ideea unităţii europene sau pericolul unei eventuale întoarceri la comunism, în toate descoperim manifestări ale acestor patru mituri politice. Faptul că politica statelor care au făcut parte din fostul Imperiu sovietic a fost asociată acestor mituri într-o manieră aproape identică a atras atenţia asupra unei psihologii comune. Este vorba de o sensibilitate comună care vine din adâncul unei convieţuiri seculare marcată de conflicte tragice şi afinităţi surprinzătoare. Ea ni se descoperă în miturile care ne spun ce nu ştim încă despre noi.

Examinând miturile politice şi imaginarul colectiv al popoarelor din sud-estul Europei care au cunoscut tragica experienţă comunistă, am observat că deşi Girardet nu se înşeală în identificarea celor patru mituri politice cu resorturile ce au dus la conturarea civilizaţiei europene actuale, nici unul dintre aceste patru mituri nu poate fi considerat reprezentativ pentru lumea estului european. Mitul unic care mi se pare definitoriu, din toate punctele de vedere pentru acest areal cultural, este mitul construcţiei prin sacrificiu prezent de secole în imaginarul colectiv est european.

Asumarea mitului creaţiei prin jertfă ca un mit politic definitoriu  aduce un câştig psihologic prin dislocarea din mentalul colectiv a pasivităţii şi inducerea în comportament a spiritului constructiv. Din acest punct de vedere, suntem liberi să accesăm acum la rigoarea şi la seriozitatea necesară unei politici a acţiunii în locul unei culturi a suferinţei şi răbdării, depăşită în 1989.

În cele două decenii scurse de la Revoluţiile din 1989, statele foste comuniste şi-au realizat două interese politice majore: integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Primul le garantează independenţa, unitatea şi securitatea, eliberându-le de spaime seculare. Cel de-al doilea, prin statutul de democraţie consolidată şi economie de piaţă funcţională, le oferă protecţie economică într-un moment de criză financiară globalizată. Oricât de mari realizari ar fi acestea, la scara întregii istorii, este totuşi vorba de interese politice, militare, economice, sociale, culturale, nu de idealuri. Politica, economia, justiţia şi starea morală a popoarelor din fostele state comuniste au stat şi vor mai sta o vreme sub semnul păcatului originar: mentalitatea comunistă colectivistă impusă prin forţă şi manipulare ideologică.

Martirii revoluţiei din 1989 şi martirii rezistenţei împotriva comunismului din perioada 1945-1989 care au murit pentru libertate, adevăr, dreptate şi democraţie, punând aceste idealuri mai presus decât viaţa lor reprezintă sacrificiul fondator al renaşterii popoarelor din Europa de Est.

Dacă dorim să ne eliberăm de păcatul traiului sub dictatura comunistă şi să dăm un sens sacrificiului fondator trebuie să ne schimbăm modul de comportament bazat pe o strategie de supravieţuire printr-un model de comportament bazat pe respectul de sine.

Mai este astăzi nevoie de modelul Solidarnost? Mai este nevoie de o solidaritate bazată pe idealuri şi credinţă? Societatea capitalistă nu a creat noi diviziuni care, în momente de criză, pot deveni periculoase? Este democraţia atât de solidă cum pare?

Poate ea face faţă unui nou pericol: populismul, fără întărirea societăţii civile?  Populismul, ca formă degradantă, poate să înflorească în democraţie şi să conducă spre noi tendinţe autoritare. Chiar dacă nu a existat încă un derapaj real al structurilor şi al instituţiilor democratice, asta nu înseamnă că nu trebuie să fim vigilenţi şi să creăm un proiect comun, de întărire a democraţiei.

Avem nevoie să restabilim demnitatea proiectului intelectual al celor care acum 20 de ani au iniţiat un proiect politic propriu, contribuind la lărgirea Europei democratice. Intelectualitatea şi popoarele din fostele ţări comuniste au dat un nou etos,  au reuşit să imprime unei Uniuni Europene din acel moment, oarecum osificată şi dirijată numai spre probleme economice, un elan nou, să trezească forţe noi, să trezească energii noi. Acest lucru se poate petrece şi astăzi. Din nou Uniunea Europeană este pândită de pericolul birocratizării şi dacă în Europa Centrală şi de Sud Est se va realiza un proiect politic vizionar, adaptat marilor provocări ale prezentului, el va restabili nu numai demnitatea noastră intelectuală dar va contribui la o nouă identitate a Europei Centrale şi de Sud Est în concernul european şi mondial.