Tema conferinţei organizată de Centrul de Studii Europene al Universităţii din Sezed încearcă să privească statele membre ca actori ai UE cu privire specială la statele din Europa Centrală şi de Sud-Est. Este o temă generoasă pentru că pune în evidenţă responsabilitatea  fiecărui stat faţă de prezentul şi viitorul UE. A vorbi de modul în care UE poate înfrunta provocările mileniului 3 înseamnă, în primul rând, o provocare intelectuală. Pretenţia de a aduce o perspectivă cu adevărat nouă poate părea îndrăzneaţă. Pe de altă parte, provocările prezentului sunt atât de presante şi importante încât suntem obligaţi să căutăm să formulăm un răspuns înainte de a ne confrunta direct cu un viitor care prezintă atâtea incertitudini. Într-o lume globalizată care anunţă societatea cunoaşterii, nu putem concepe prezentul decât subordonat viitorului. Aş spune că prezentul însuşi ni se dezvăluie acum ca o amintire despre viitor, ceea ce nu înseamnă că trebuie să uităm lecţiile trecutului.

Parafrazându-l pe Marx, putem spune că o stafie cutreieră lumea: criza mondială, sub toate măştile ei: economică, politică, socială, morală. Sensul pe care mass media i-l dă aproape exclusiv este cel al unui cataclism sau dezastru iminent. În vechea cultură chineză, ideograma pentru criză semnifica, în acelaşi timp şi pericol şi şansă.

Ce şansă? Şansa unui nou proiect istoric. Proiectul politic al Uniunii Europene s-a conturat ca o şansă nouă la sfârşitul unei mari tragedii istorice care a însângerat lumea: al doilea război mondial. El a fost dezvoltat după prăbuşirea comunismului la sfârşitul unei alte mari traume istorice: războiul rece ca o şansă pentru ţările şi popoarele din Europa Centrală şi Estică.

A fost un proiect nou. Un proiect care, plecând de la diversitatea creatoare de conflicte din perioada statelor naţionale, nu numai că a acceptat dar a şi promovat dezvoltarea identităţilor naţionale, lingvistice, religioase, culturale. În momentul de faţă, Uniunea Europeană, cu tot deficitul de birocraţie în administraţie, funcţionează ca un organism armonic în care diversitatea pare a fi un avantaj şi nu un balast.

Din experienţa mea de geolog în cercetarea marilor arii petrografice naturale am învăţat că un sistem supus unor presiuni orientate puternice (stres) rezistă mai bine dacă este elastic şi nu rigid. În actuala criză, un astfel de sistem armonic poate fi adoptat şi de un parteneriat extins UE - SUA. Europa poate oferi posibilităţi de transfer a presiunilor, ca în cazul binomului dolar-euro sau posibilitatea unor abordări alternative în momentul unor crize politice regionale sau globale.

Construirea strategiilor plecând de la politicile curente şi mai departe a viziunii viitorului plecând de la aceste strategii pe termen lung, oricât de durabile ar fi, nu înseamnă însă decât a avansa spre viitor cu spatele. Dimpotrivă, dacă vom pleca de la o viziune inspirată asupra viitorului către prezent putem avansa cu faţa spre viitor observând din timp şi obstacolele si pericolele.

Pe lângă proiectele de politici publice, pe lângă strategiile pe termen mediu şi lung, este nevoie de ceva mai mult. Este nevoie de o viziune care să ne permită, într-o lume în schimbare rapidă, să ne imaginăm chiar şi ceea ce astăzi pare de negândit. Pentru aceasta, în afara aquis-ului comunitar şi proiectelor economice, administrative, sociale, militare este necesar să ne redescoperim ethos-ul european.

Generalul Marshall, părintele planului de redresare economică pentru Europa Occidentală, spunea la sfârşitul celui de-al doilea război mondial că poate filozofii greci ar avea soluţii mai bune decât experţii contemporani. Consider, la rându-mi, că noţiunea de Weltanschauung, prin care filozofii germani înţelegeau că fiecare epocă are propriul ei mod de a vedea şi a înţelege lumea, este şi azi productiv, mai ales dacă îl privim ca pe un Gestalt der Weltanschauung, unde întregul este mai mult decât suma părţilor care îl compun. Acest concept corespunde cel mai bine la ceea ce ar trebui să fie Uniunea Europeană în lumea de mâine: o viziune.

Ajunşi în acest punct, putem să revenim la termenii consacraţi ai dezbaterii contemporane, pentru a ne întreba care este „valoarea adăugată” pe care o aduc noii membri U.E. şi care este „valoarea adăugată” pe care o primesc de la U.E., cum se modifică „brand-ul de ţară” pentru fiecare membru U.E. şi care ar putea fi „brand-ul Europei” într-o lume globalizată. De altfel, intrăm şi pe tărâmul politicilor de „advertising” şi „public relations” care au invadat campaniile electorale şi îndeobşte publicitare, degenerând nu o dată în populism ieftin.

          La polul opus, intrăm în „limbajul conform” al birocraţiei europene, un limbaj tehnicist şi „politically corect” care machiază realităţile supărătoare, fără să rezolve problemele reale.

Niciuna dintre aceste abordări nu ne poate ajuta să gestionăm gravele provocări ale lumii de mâine, cu societăţi traumatizate de obsesia riscurilor pe care integrarea europeană şi globalizarea le presupun. Societăţile traumatizate sunt acelea în care liderii nu sunt capabili să explice nici misiunea proiectelor istorice, nici raportul dintre câştiguri şi costuri. Capacitatea cetăţenilor de a susţine proiecte importante nu trebuie să fie subestimată. Uniunea Europeană este cel mai important proiect istoric al secolului XX şi unic în istoria omenirii. 1 ianuarie 2007, confirmarea Europei celor 27, marchează o etapă istorică.

Se regăsesc acum în Uniunea Europeană popoare care în urmă cu un secol şi jumatate, prin Revolutia din 1848, au luptat pentru a se elibera de sub dominaţia imperiilor Habsburgic, Otoman şi Ţarist şi pentru a construi state naţionale capabile să realizeze modernizarea lor şi alăturarea la statele prospere din Occidentul european. U.E. a reuşit să pună capăt conflictelor inter-europene care au generat două războaie mondiale, şi, după căderea comunismului, să genereze o atracţie puternică spre Europa a statelor din fosta zonă de influenţă a URSS, care altfel ar fi căzut pradă conflictelor regionale şi interne, îngheţate sub dictaturile comuniste. Popoarele din Europa Centrală şi Sud-Estică au dovedit o capacitate de înţelegere şi sacrificiu de nebănuit, precum şi o solidaritate de invidiat. Dar Europa către care energiile lor s-au orientat cu atâta forţă nu poate fi redusă la suma statelor şi naţiunilor care o compun. Europa nu este o naţiune mai cuprinzătoare, Europa este o vastă experienţă în curs de desfăşurare, experienţa diferenţelor solidare şi a egalităţii în diversitate.

Iată de ce cred că lungul drum către o solidaritate europeană trebuie să înceapă din interiorul fiecărei naţiuni, comunităţi locale sau chiar familii unde de multe ori putem regăsi multe din contradicţiile pe care le descriem ca fiind tipice discrepanţelor dintre Nord şi Sud sau Vest şi Est pe plan mondial, dar unde putem identifica şi liantul identitar al unui ethos comun.

Vorbim despre o identitate europeană comună fondată pe valori împărtăşite. Care sunt aceste valori care definesc identitatea europeană? Cum pot fi depăşite – fără a fi uitate – caracterele specifice şi chiar limitele naţionale, în drumul către o identitate comună? Răspunsul la aceste întrebări se află chiar în interiorul proiectelor europene, dar şi în anxietăţile europene. Dacă vom continua să imaginăm proiecte fără să luăm în considerare anxietăţile inevitabile pe care le implică o construcţie politică a unei jumătăţi de miliard de locuitori, avem puţine şanse să dezvoltăm o Europă puternică şi democratică.

Sunt foarte interesat de această discuţie, deoarece, fără îndoială, mi-am asumat ca profesor, intelectual şi om de stat o bună parte a răspunsurilor la aceste întrebări. Şi, de asemenea, pentru că aceste idei corespund întru totul cu cele ale iniţiatorilor întrunirii noastre. Cred, într-adevăr, în viitorul Europei şi am încredere în capacitatea tinerilor europeni de a concepe şi a construi o Europă de mâine. Sunt atât de încrezător în această idee încât am creat o organizaţie, „Generaţia Europeană XXI”, care îşi propune să facilliteze dialogul şi să încurajeze sinergia tinerilor constructori ai Europei de mâine.

Generaţia mea obişnuieşte să se refere la valorile europene aducând în discuţie democraţia, libertatea, egalitatea cetăţenilor, folosind chiar aceste cuvinte fără să se gândească la substanţa lor. Ce înseamnă, în era comunicaţiei globale, să faci din Europa o democraţie participativă? Să susţii o practică a frecventelor consultări publice, să incluzi în mecanismele instituţionale prezente referendumul electronic, să concepi o administraţie nu numai la nivel local sau naţional, ci şi european, care s-ar putea reorganiza ca reguvernare, în concordanţă cu noile căi de comunicare?

Fără îndoială că trebuie să ne îmbunătăţim metodele informaţionale; dar care sunt metodele mentale cu care suntem familiarizaţi astăzi? Europa, un actor important într-o lume într-o dezvoltare rapidă, nu a ştiut întotdeauna să dea cetăţenilor locul pe care erau destinaţi să îl deţină. Mulţi cetăţeni, cei mai multi dintre ei tineri, se îndoiesc de Europa, de modul în care a fost creată şi de ritmul ei de dezvoltare. Dificultatea de a concilia aspiraţiile, chiar şi prejudecăţile cu acest imens proiect european ar trebui să se confrunte cu aspecte concrete, deopotrivă intelectuale şi practice, deoarece, adesea, în spatele ideilor preconcepute se află întrebări şi probleme reale, care asteaptă răspuns de la decidenţii prezenţi şi viitori.

De exemplu, ce să facem cu istoria? Rolul istoriei în crearea unei Europe specifice ar fi să examineze trăsăturile comune ale diferitelor culturi naţionale, să creeze evenimente fundamentale europene, să propună locuri memoriale comune în Europa. Bineînţeles, timp de două secole, piatra de temelie a Europei a fost reprezentată de naţiune, identităţi naţionale şi nu este uşor deloc să le integrăm ca parte a istoriei europene. Mai mult decât atât, chiar dacă am reuşi, am risca să aluncăm în euro-centrism, adesea denunţat ca prejudecată şi chiar ca şi instrument de influenţă şi dominaţie.

De bună seamă, lumea modernă ar trebui să-şi finanţeze dezvoltarea tehnică, deoarece aceasta ne permite să trăim şi să progresăm pe timpul vieţii. Dar care este viitorul inovaţiilor tehnice în lipsa dezvoltării fundamentelor ştiinţifice? Transferul tehnologiei ar putea avea, oare, loc în lipsa unui transfer de abilităţi necesare să fie utilizarea acestor tehnologii şi, mai ales, al unui sistem de valori care să asigure o folosinţă adecvată? Dezvoltarea tehnologică pune presiune asupra resurselor umane. Descoperirea talentelor precoce şi gestionarea evoluţiei lor devine o ştiinţă, care impune în educaţie şi cercetare crearea unor noi domenii de joc şi a unor noi jucători. Dar ce ar fi cetăţenia europenă fără cultura europeană, inclusiv marea cultură a trecutului, considerată ca o cultură de imbogăţire, în opoziţie cu cultura de consum?

Acestea sunt câteva întrebări care aşteaptă răspunsuri de la decidenţii europeni. Noi trebuie să găsim căile de a le înfrunta fără a face sacrificii: să depăşim trecutul fără să îl uitam, să ne lărgim orizontul lingvistic şi cel cultural fără să ne uităm propria limbă, să trecem peste spaţiile geopolitice, de la Atlantic la Urali, fără a ne pierde nici curiozitatea, nici mândria legitimă.

Generaţia mea a lărgit Europa fondată de părinţii noştri, făcând Zidul Berlinului să cadă. Acum este momentul când o nouă generaţie trebuie să pornească decisiv şi să amplifice valorile europene până la nivelul aspiraţiilor lor. Noua generaţie ar putea construi un destin nou, nu numai pentru ţările noastre şi pentru Europa, ci şi pentru întreaga lume.