Construcţia infrastructurii în sud-estul Europei: de la cercul vicios

al subdezvoltãrii, la cercul virtuos al dezvoltãrii durabile

 

           

            Trãim o perioadã în care lumea ierarhizatã a secolului XX se transformã rapid într-o lume de tip reţea, ale cãrei centre de putere sunt multiple, difuze şi mobile.

            În aceastã lume în care apar în permanenţã noi dimensiuni ale realitãţii, descoperirea şi exploatarea rezervelor naturale primeşte automat complementul mediilor de comunicare, al interfeţei tehnologice şi, nu în ultimul rând, al valorilor culturale. Aceasta înseamnã cã în societatea globalizatã orice mişcare de bunuri trebuie sã se facã în mod necesar în ambele sensuri.

            Globalizarea relaţiilor economice internaţionale impune, mai devreme sau mai târziu, un echilibru în specializarea economicã a diferitelor zone geografice, deci şi un echilibru al schimburilor şi al cãilor de transport pe care se vor face aceste schimburi.

            Ne aflãm, încã, într-o perioadã în care nu s-au cristalizat echilibrele globale. Dupã prãbuşirea sistemului comunist, dupã evoluţiile politice din Asia rãsãriteanã şi descoperirea rezervelor de hidrocarburi din zona Mãrii Caspice, sud-estul Europei se aflã în faţa unei oportunitãţi pe care nu are voie sã o rateze.

            Aproximativ 67% din rezervele mondiale de petrol şi 45% din rezervele mondiale de gaze naturale sunt în ţãrile din Asia Centralã şi Orientul Mijlociu. Aceasta înseamnã cã ¾ din rezervele mondiale de petrol şi gaze sunt în zone învecinate nouã.

            Obiectivul regional şi internaţional în strategia pentru energie din sud-estul Europei este de a stabili mai multe coridoare de energie între ţãrile producãtoare de energie şi pieţele vestice consumatoare de energie. În acest scop s-au fãcut paşi concreţi pentru dezvoltarea conductelor de petrol şi gaze nu numai pentru a furniza un terminal şi un coridor pentru resursele de hidracarburi din zona Caspicã, Rusia şi Orientul Mijlociu, dar şi pentru a diversifica sursele de aprovizionare şi cãile cãtre piaţa mondialã.

            Care poate fi strategia Europei sud-estice în ceea ce priveşte integrarea pe piaţa globalã?

            Transporturile, comunicaţiile, relaţiile economice şi infrastructura reflectã mentalitatea rãzboiului rece. Rezultatul a fost separarea ţãrilor şi, pentru cã ele nu au fost unite, o şi mai mare distanţare a regiunii de alte pãrţi ale lumii care se adaptasera deja la cerinţele globalizãrii. În plus, suferinţele şi aberaţiile procesului de tranziţie post-comunistã au generat un întreg spectru de riscuri pentru securitate, cum ar fi crima organizatã, traficul de carne vie, pieţele negre, degradarea mediului şi, nu în ultimul rând, crize de legitimitate în anumite ţãri.

            Sumele enorme de bani folosite pentru marile proiecte de infrastructurã, pot duce la o creştere semnificativã a corupţiei. Eforturile administraţiilor ţãrilor din regiune nu vor fi suficiente dacã, companiile multinaţionale implicate nu vor refuza categoric sã se implice în actul de corupţie, pentru cã nu vor exista niciodatã corupţi, fãrã corupãtori.

            Astfel, proiectele de infrastructurã demarate şi dezvoltate în comun reprezintã de cele mai multe ori cea mai vizibilã cale a iniţiativelor regionale din sud-estul Europei. Reţelele de transport, telecomunicaţii şi energie electricã sunt coloana vertebralã a integrãrii regionale şi deci a stabilitãţii şi prosperitãţii. Aceste proiecte furnizeazã, de asemenea, soluţii pentru rezolvarea şomajului care este problema majorã socio-economicã cu care ne confruntãm în regiune.

            Soluţiile acestor probleme cer formule transfrontaliere bazate pe abordãri comune între statele învecinate şi cooperare la nivel regional. Astfel, este regretabil cã numai 3% (3,36%) din proiectele de infrastructurã regionalã dezvoltate în cadrul Pactului de Stabilitate au caracter transfrontalier, în timp ce restul de 97% cu investiţii în valoare aproximativã de 4 mld. Euro (3,96 mld. Euro) sunt alocate proiectelor naţionale.

             Prin poziţia sa geograficã, sud-estul Europei poate deveni pivotul unui coridor continental sudic-european de transport şi cooperare care sã lege Oceanul Pacific cu cel Atlantic. Un astfel de coridor poate pune în legãturã marile resurse naturale ale Asiei Centrale şi Transcaucaziei cu pieţele în creştere acceleratã din Europa Centralã sau din Extremul Orient. În concepţia noastrã, un asemenea coridor, pe lângã funcţia sa de tranzit, va trebui sã integreze capacitãţile industriale existente în ţãrile pe care le traverseazã.

            Cooperarea regionalã şi inter-regionalã în sud-estul Europei a funcţionat ca un laborator al integrãrii general europene în ceea ce priveşte dobândirea unui capital de experienţã comunã în dezvoltarea infrastructurilor şi în plan legislativ.

            În aceastã strategie un rol cheie îl au iniţiativele politice regionale şi inter-regionale de genul trilateralelor iniţiate de România în perioada 1997-2000 cu diferite state din zonã, cum sunt trilateralele România-Bulgaria-Turcia, România-Bulgaria-Grecia, România-Polonia-Ucraina, România-Ucraina-Moldova. Ele au condus la dezvoltarea infrastructurilor şi a cadrului juridic al comerţului, la magistralele de telecomunicaţii cu Bulgaria, Turcia şi Moldova, la integrarea României în spaţiul CEFTA, la tratatele de liber schimb cu Turcia, Moldova sau Ucraina.

            Astãzi nu se pot construi strategii viabile pentru mileniul III cu materiale refolosibile, reciclate sau cu Ersatz-uri din mileniul II. Alte valori vor fi fundamentale în acest mileniu şi, printre ele, creativitatea şi cultura vor domina în societatea post-informaţionalã şi globalizatã. Aceste perspective şi valori trebuie avute în vedere încã din acest moment. Dezvoltarea unei cãi continentale de comunicare între Japonia-China-Asia Centralã-Transcaucazia-Europa Centralã şi Europa Occidentalã trebuie vãzut nu numai o cale comercialã, dar şi un nou mijloc puternic pentru a asigura stabilitate pe un lung traseu istoric. Stabilitate bazatã pe acceptarea unui set de valori comune, pe respectarea principiului economiei de piaţã, singura care poate sã ducã la economii performante şi structuri democratice ce pot sã asigure statelor capacitatea de a crea stabilitate în interior şi în regiune.

            În consecinţã, coridorul Est-Vest va fi funcţional în dublu sens din toate punctele de vedere: transport, comerţ, decizii poltice, schimburi culturale.

            Renaşterea unor coridoare de transport presupune şi reluarea legãturilor între culturi vechi, cu principii socio-culturale moderne. Dacã relaţiile financiare şi economice, bazate pe profit, au de multe ori o viaţã scurtã; dacã relaţiile politice, pânã la urmã depind de interese de securitate care, uneori, au o geometrie variabilã, relaţiile culturale au în schimb vocaţia stabilitãţii în timp, ceea ce rãspunde cerinţelor oricãrui proiect major.

            Reconstrucţia infrastructurilor este urgentã şi indispensabilã.

            În timpul intervenţiei NATO în Iugoslavia, şapte poduri, din cele zece care traverseazã Dunãrea pe segmentul iugoslav, au fost bombardate, ca de altfel şi alte cãi de acces – şosele şi telecomunicaţii. Se poate spune cã a fost primul rãzboi din istoria omenirii îndreptat împotriva infrastructurii, chiar dacã, considerarea pierderilor de vieţi omeneşti drept efecte colaterale implicã o mare dozã de cinism. Scriitorul şi filosoful Umberto Eco sugera cã, în lumea modernã, cei care pot determina în modul cel mai eficient sfârşitul unui razboi sunt oamenii de afaceri. Ne punem întrebarea: au nevoie oamenii de afaceri, de politicieni pentru proiectele de infrastructurã? Rãspunsul meu este categoric da, pentru cã este vorba de proiecte costisitoare, pe perioade lungi, chiar dacã este vorba de un parteneriat public-privat, este nevoie de decizii la nivelele parlamentelor şi guvernelor. Asumarea unor astfel de proiecte care nu aduc beneficii electorale fac diferenţa între politicienii populişti şi oamenii de stat care îşi asumã riscurile proiectelor strategice. ªefi de stat din zonã, între care m-am numãrat şi eu, au avertizat cã ne aflãm într-o epocã în care echilibrele regionale nu s-au cristalizat încã şi, pentru a accelera acest proces în direcţia care duce la democraţie şi prosperitate, este necesar ca statele occidentale sã se implice mai mult în plan economic, într-un parteneriat gândit pe tremen lung împreunã cu ţãrile post-comuniste din sud-estul Europei. Nu trebuie sã uitãm nici un moment cã nu numai un regim naţional-comunist de tipul celui girat de Miloşevici, dar şi o recesiune prelungitã poate determina accesiunea forţelor extremiste, cu consecinţe tragice pe care noi nu este nevoie sã le imaginãm, pentru cã le-am şi trãit.  Recent, cancelarul Schroeder a avertizat cã o stopare a lãrgirii Uniunii Europene poate atrage reapariţia extremismului în Balcani.

            Trebuie dat urgent un semnal limpede comunitãţii internaţionale, cu precãdere investitorilor strãini, cã, în zona noastrã, abordarea pragmaticã a obiectivelor este cea care prevaleazã, facilitând implementarea proiectelor şi programelor preconizate.

            Consider necesar ca, în evoluţia viitoare a Balcanilor, sã fie menţinut şi chiar accentuat caracterul deschis şi flexibil al unui „spaţiu de colaborare”, permeabil eforturilor multilaterale, inclusiv prin atragerea unor ţãri şi organizaţii din afara zonei.

            Colaborarea cu structurile subregionale mai vechi, ICE, SECI, procesul Royaumont, Iniţiativa Mediteraneeanã, Consiliul Baltic este prioritarã, în perspectiva transpunerii în practicã a proiectelor comune iniţiate în domeniile infrastructurilor de transport, comunicaţii şi energie.

            În ceea ce priveşte dialogul cu organizaţiile şi instituţiile economice şi financiare care au manifestat interes (OMC, BERD, BEI), vor trebui intensificate acţiunile de valorificare a experienţei şi potenţialului de asistenţã tehnicã al acestora şi, mai ales, disponibilitatea de a participa la realizarea proiectelor de cooperare din zonã, atât intra-regional, cât şi inter-regional.

            Abordarea pragmaticã a cooperãrii în sud-estul Europei va contribui la realizarea unui dialog politic subscris dezideratului bunei vecinãtãţi, iar investiţiile în programe şi proiecte de dezvoltare în regiune vor reprezenta, în acelaşi timp, investiţii în viitorul stabilitãţii, securitãţii şi pãcii întregului continent european.

            Nu poţi avea o dezvoltare durabilã fãrã o strategie clarã şi coerentã care sã înceapã cu dezvoltarea infrastructurii.

            Pentru a pune în practicã o strategie durabilã este necesarã mobilizarea tuturor energiilor naţiunilor din zonã. Experienţa societãţilor democratice, a societãţilor deschise şi experienţa mea personalã spun cã numai structurile statale şi administraţia nu sunt suficiente. Nu se poate realiza nimic serios, nimic important, dacã la aceste proiecte strategice majore nu sunt conectate forţe importante din societatea civilã. De aici, utilitatea unui forum care sã mobilizeze inteligenţe, capacitãţi şi, nu în ultimul rând, posibilitãţi financiare.

            Vienna Economic Forum poate deveni un nod al reţelei informaţionale europene şi globale apt de a deschide un nou orizont de comunicare şi prosperitate. Am deplina convingere cã voinţa şi eforturile noastre comune vor face ca, în viitorul apropiat, aceste proiecte care azi par îndepãrtate sã prindã viaţã pentru civilizaţia şi bunãstarea nu numai a regiunii noastre, dar şi a Europei întregi.  

 

 

Discurs la Vienna Economic Forum, Bucureşti, 20 iunie 2005