Când preşedintele Newkom m-a invitat să semnăm împreună scrisoarea de invitaţie la Conferinţa MENA m-am simţit nu numai onorat, dar şi implicat afectiv. Aceasta pentru că, în calitatea mea de profesor la Facultatea de geologie am avut zeci de studenţi din Orientul Mijlociu şi din Nordul Africii, iar ca rector al Universităţii am semnat un mare număr de diplome ale absolvenţilor care astăzi fac parte din elitele academice, politice sau economice ale ţărilor din aceste zone.

După terminarea mandatului de preşedinte al României am avut onoarea de a conduce comisii de monitorizare a alegerilor prezidenţiale sau parlamentare care au marcat trecerea la un regim democratic al unor ţări africane. Când Board-ul World Justice Project mi-a cerut ca pentru panelul “Why Does The Rule of Law Matter to MENA?” să vorbsc despre experienţa României şi a mea personală în constituirea statului de drept, a democraţiei şi a luptei împotriva corupţiei în perioada tranziţiei post-comuniste, am simţit că ea poate fi cu adevărat utilă în acest simpozion. Aceasta pentru că nu este vorba numai de legi şi instituţii, dar şi de transformarea unor mentalităţi care în sud-estul Europei au multe afinităţi cu cele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. 

Problematica restaurării statului de drept într-un stat şi într-o societate care a fost supusă pentru o perioadă mai mare de 50 de ani unei succesiuni de regimuri arbitrare, în care legea însăşi a fost coruptă şi distorsionată în profunzime este complexă. Ea depăşeşte simplul fapt că oficialii de orice fel doresc să se folosească în mod ilegal de puterea legislativă pentru interesul lor personal. Ştim cu toţii că niciun individ nu este deasupra legii şi că toţi trebuie să răspundem în faţa legii. Dar nu uitaţi că timp de peste 50 de ani mulţi dintre cetăţenii României au fost nu deasupra, ci sub lege. Ei nu au fost cetăţeni, ci supuşi de rangul doi, discriminaţi pe motive politice sau sociale. După genocid, acest classicid, cum am putea să-i spunem, a distorsionat însuşi fundamentul legii. Răufăcătorii au fost protejaţi de funcţia deţinută în Partidul Comunist de răspunderea pentru infracţiunile cele mai violente – arestări ilegale, abuz, tortură şi chiar crimă. Comportamentele ilegale erau aspru condamnate numai atunci când convenea puterii politice, dar erau tolerate şi chiar cultivate atunci când jocul pentru putere al elitelor comuniste avea nevoie de ele. Această faţă ascunsă a economiilor şi societăţilor comuniste îşi aşteaptă încă cercetătorii.

Nomenclatura de rangul doi care a preluat puterea în 1989 a transformat rapid această ilegalitate endemică într-un capitalism de prădare. Puţine dintre averile făcute în primii ani nu aveau diverse conexiuni cu fostele reţele ale poliţiei politice sau cu ierarhia comunistă de nivel înalt. Ca şi în Rusia, primele privatizări s-au făcut în beneficiul membrilor elitelor comuniste, rapid convertiţi la economia de piaţă.

Tema corupţiei a invadat conştiinţa publică, cuprinzând într-un simplu cuvânt acest nod al complicităţii care ieşea la iveală peste tot în lumea post-comunistă. Noul stil de corupţie a explodat pe primele pagini ale ziarelor, fie că acestea erau libere şi critice sau doar în căutarea senzaţionalului. Toate frustrările oamenilor care rămăseseră pe dinafară în acest proces dureros s-au strâns pentru a face din lupta împotriva corupţiei una dintre cele mai populare teme, dar şi cea mai populistă — nu numai pentru masele sărăcite ale societăţilor din est, ci şi pentru elitele înstărite din occident.  Fără a lua în consideraţie faptul evident că pentru a avea corupţi trebuie să existe corupători, Occidentul şi-a dezvoltat discursul despre corupţia din ţările sud-est europene şi a solicitat soluţii imediate şi radicale fără a pune prea mult accent pe propria participare la acest proces prin marile companii transnaţionale.

          Responsabilitatea pentru corupţia din România este adesea plasată într-o istorie veche, în special din perioada otomană caracterizată de practicile “bacşişului”,  “peşcheşului” ş.a.m.d. Era un sistem în care relaţiile contractuale mergeau mână în mână cu obiceiuri vechi, oficializate, cum ar fi de exemplu schimbul de daruri. Dar mai presus de toate este vorba de ilegalitatea dictaturii comuniste care în mod deschis se declara deasupra legii şi care a distrus în profunzime sensul justiţiei. Principala mea misiune, în calitate de preşedinte democratic, a fost de a restabili sensul justiţiei. Nu pretind că am reuşit sub toate aspectele, dar am putut să demonstrez deschis şi prin propriile mele acţiuni că puterea poate fi obţinută şi exercitată în mod cinstit şi legal, supunându-se şi urmând statul de drept.

Imediat ce am fost instalat ca preşedinte, în 1996, am înţeles că exercitarea justiţiei fusese blocată nu numai de către sistemul paralel de relaţii de putere din vechiul regim dar şi de un aspect pe care îl putem regăsi şi în democraţiile dezvoltate: lipsa comunicării dintre diferitele agenţii guvernamentale de aplicare a legii. De aceea am iniţiat, sub egida Consiliului Naţional de Securitate, crearea Comitetului Naţional pentru Combaterea Corpuţiei şi a Crimei Organizate, CNAICO, care a avut rezultate notabile, în principal privind asigurarea comunicării necesare între Poliţie, Procuratura Generală şi diferitele Servicii de Informaţii.

Departe de a încălca independenţa justiţiei, comitetul a contribuit la furnizarea unor dovezi solide pentru anchete asupra unor cazuri importante cu implicaţii politice. Între 1997 şi 2000 au fost trimise tribunalelor mai mult de 3500 dosare de corupţie, dintre care au fost judecate 1545. În peste 80 de cazuri importante de contrabandă şi fraude de toate felurile au fost pronunţate 1000 de condamnări de multe ori la cele mai înalte niveluri. Numai în primul an al administraţiei mele, Statul a putut să recupereze peste un milliard de dolari.  Din păcate, după schimbarea de putere din anul 2000, multe dintre persoanele condamnate au fost graţiate, s-au blocat aproape toate procesele aflate pe rol şi Procuratura a fost încurajată să redacteze apeluri de anulare a Hotărârilor judecătoreşti. Guvernarea din perioada 2000-2004 a căpătat o reputaţie tristă de manipulare a justiţiei pentru scopuri personale şi pentru instituţionalizarea corupţiei la cele mai înalte niveluri, ceea a făcut ca lupta împotriva corupţiei să devină subiectul central al obiecţiilor făcute de Uniunea Europenă faţă de integrarea României.

O guvernare a legii şi nu a oamenilor are nevoie de un sistem legal în care legile sunt clare, bineînţeles aplicate cu fermitate, inclusiv drepturile de proprietate şi aplicarea contractelor. Unul dintre elementele cel mai puţin luate în considerare de către opinia publică în timpul mandatului meu a fost efortul legislativ. Nerăbdător să vadă rezultate palpabile şi neavând mare grijă faţă de legalitatea formală, publicul în general şi-a pierdut răbdarea de fiecare dată când i se explica că e necesară mai întâi o dezbatere în Parlament şi apoi votarea  unor legi, înfiinţarea unor instituţii însărcinate cu aplicarea legilor — ceea ce lua timp. Acesta a fost cazul pentru un mare număr de domenii ale vieţii publice şi mai ales pentru lupta împotriva corupţiei.

În primii 7 ani de la căderea cominismului până la începutul mandatului meu, sistemul legislativ nu a pedepsit nici spălarea banilor, nici traficul intern, nici conflictele de interese sau acordarea de credite neperformante. Legea cu privire la responsabilitatea ministerială prevăzută în Constituţia din 1991 nu fusese votată. Combinat cu numărul ineficient de magistraţi specializaţi, cu expertiză în cazurile de corupţie, spălare de bani sau fraude bancare, cu o infrastructură care era încă insuficientă, aceste deficienţe au făcut ca domeniul justiţiei să fie încă un domeniu în aşteptare să fie refăcut.

Corupţia este departe de a fi o simplă problemă care poate fi rezolvată prin mijloace simple. Sprijinită cu pasiune de instituţii liberale cum ar fi Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, ca şi de ONG-uri ca Transparency International, retorica luptei împotriva corupţiei complică însăşi lupta pe care o promovează, în cel puţin două moduri. În primul rând, aşa cum am spus deja, nu putem avea oameni corupţi dacă nu există şi un număr egal de corupători. Este dificil să aplicăm unilateral statul de drept. Atât timp cât corupătorii sunt toleraţi şi protejaţi de democraţiile consolidate, cei din democraţiile tinere vor continua să fie supuşi tentaţiei.

Pe de altă parte, anticorupţia a devenit şi o poveste populară. În perioada post-comunistă mulţi cetăţeni au cunoscut o scădere a statutului lor social şi economic şi au înţeles să aducă acuze corupţiei ca singurul mod în care îşi puteau exprima dezamăgirea faţă de elitele politice şi a-şi declina orice responsabilitate faţă de propriile lor posibile eşecuri.  

Există multe motive, bune sau rele, ca politicienii să aleagă metoda retorică a luptei anticorupţie ca principal instrument şi ca “drum regal” pentru câştigarea alegerilor. În acest fel câştigă alegerile populiştii, erijându-se în promotori ai mişcării anticorupţie. Populismul devine o mişcare internaţională care afirmă că societatea e separată în ultimă instanţă în două grupuri antagonice, "oamenii puri" şi "elita coruptă" – şi că politica anticorupţie este ultima întrupare a  acestei mentalităţi. Liberalii văd în discursul anticorupţie o şansă pentru a justifica capitalismul. Majoritatea celor cu vederi conspirative o consideră o ocazie pentru a delegitimiza competiţia în societate şi a promova ideile egalitariste fără riscul de a fi acuzaţi de viziuni pro comunism sau alte ideologii bolnave.

Guvernările care vorbesc despre transparenţă creează o suspiciune încă şi mai mare în rândul opiniei publice – care alege apoi să voteze pentru "instituţii transparente" dar şi pentru "politicieni cinstiţi". Politicienii democraţi  văd corupţia ca o problemă instituţională care are nevoie de reforme instituţionale. Dar în ochii publicului lupta împotriva corupţiei înseamnă lupta împotriva oamenilor corupţi şi cere doar apariţia la putere a unor politicieni cinstiţi. Corupţia este percepută ca o problemă morală: onestitatea sau chiar o chestiune de credinţă: Dumnezeu nu ia mită. În imaginaţia societăţii însă anticorupţia apare sub forma unei furii crescânde: oamenii încep să creadă că oricine se află la putere este corupt şi că orice guvernare sau orice fac cei de la putere trebuie să fie afectat în totalitate de corupţie.

Acest stil de furie este periculoasă pentru un stat de drept democratic deoarece încurajează procese pripite şi caricaturale, dar şi neîncrederea populară în instituţiile legale ale Statului. Politica este redusă la o alegere între guvernarea coruptă şi opoziţia încă necoruptă, în timp ce strigătul de luptă popular şi populist al cruciadei anti-corupţie este: "să scăpăm de ei toţi!" În măsura în care aceasta înlocuieşte Statul de Drept cu o justiţie aşa-numită populară, neoficială, acest strigăt deschide drumul spre 'domnia omului' ca opusă domniei legii: guvernarea şi regulile de conduită sunt stabilite şi alterate la discreţie de o singură persoană sau de un grup anume de persoane.

Corupţia este un fapt de necontestat în societatea românească, la fel cum este în majoritatea societăţilor post-comuniste. Corupţia este un fenomen general, iar corupţia politică este numai o parte a problemei, care nu epuizează subiectul. Corupţia se află pe un spectru în scădere de la est la vest, ea devastează Rusia şi Ucraina şi păleşte treptat în Europa centrală, fără a dispărea totuşi în totalitate. Este obligatoriu să avem imaginea de ansamblu şi să o controlăm în toate aspectele sale. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la democraţie de dragul luptei împotriva coruţiei. Statul de drept ca reper fundamental al societăţii democratice înseamnă că oricine se supune legii. Statul, nu în mai mică măsură decât cetăţenii pe care îi guvernează, trebuie la rândul său să se supună legii. El trebuie să fie un gardian al democraţiei atât împotriva tiraniei unei persoane cât şi al tiraniei a mai mulţi. Acest adevăr este valabil în cazul României, şi probabil şi pentru Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.